Tag: interview

Interviu cu cineastul, jurnalistul şi scriitorul Benoni (Ben) Todică din Australia

„ADȂNC ÎN SUFLET AM RĂMAS ROMȂN” – Interviu cu cineastul, jurnalistul şi scriitorul Benoni (Ben) Todică din Australia

Valentina Teclici: În poezia „În două lumi – Arta de a fi” pe care ţi-am dedicat-o în cartea mea de versuri „De la imposibil la posibil – From Impossible to Possible”, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2013, spuneam: „Trăind în două lumi,/Timpul dintre cele două emisfere/Devine fereastra prin care/Energia amintirilor/E lumina hrănind clorofila./Spaţiul dintre emisfere/Se uneşte-n albastră arcadă/Sub care oamenii de spirit/Sorb cupa destăinuirilor/Şi eternitatea.// Trăind în două lumi /Dorul te poate seca încet/Precum vântul ciutura lunii,/Speranţa te poate rodi/La nesfârşit precum pomul creaţiei.”

Îţi mulţumesc, Ben, că acum, în pragul celor 70 de ani, pe care îi vei împlini pe 23 noiembrie, ai acceptat cu generozitatea care te caracterizează să împarţi din„cupa destăinuirilor” cu mine şi cu cei care vor citi acest interviu câte ceva despre viaţa ta plină de experienţe interesante, provocatoare şi binecuvântate. Aşadar, să începem cu primul capitol,

Ă

BenTodică:

  

COPIL

RIA, care este o etapă fundamentală a vieții noastre.

Ce amintiri ai despre primii ani ai copilăriei traiti pe plaiuri moldovene, în satul Iezer,

și care este cea mai prețioasă, revenind adesea pe scena memoriei tale?

Cățăratul pe coşarul cu porumb unde am rămas blocat de frica înălțimii.

Uitându-mă în jos și neștiind cum să cobor, am urcat până sub acoperiș și m-am rostogolit înăuntru pe știuleții de porumb, proaspăt culeși. Norocul meu a fost că era plin, că nu știu ce m-aș fi făcut. Oricum am rămas plângând acolo sus până a venit mama acasă și m-a salvat. Seara părinții făceau focul afară și puneau de mămăliguță în ceaunel, pe pirostrie. Țin minte că alergând m-am împiedecat și am căzut pe unul din ele și mi-am fript fundulețul și ouţele. Nu se uită. Odată mi-a spus mama că era să mă mănânce porcii dacă nu venea mai devreme de la plug că soru-sa, ocupată cu iubitul ei, a uitat de mine iar eu, scăpându-mă în pantaloni, am trezit pofta porcilor care începuseră să-mi dea târcoale. Mi-aduc aminte cum trecea fanfara pe stradă și anunța bâlciul din Puieşti. Ieșeam la poartă și împreună cu alți copii neluam după ea. Așa m-am îndrăgostit de muzică, iar mama, de câte ori căuta cleștele de scos cărbunii din sobă, nu-l găsea că era la mine. Eu îmi imaginam că era clarinet și umblam toată ziua prin curte după găini pretinzând că suntem fanfara. Mi-aduc aminte cum mama mă căra în brațe și treceam peste mici pârâiașe și băltoace. Îi vedeam cizmele de cauciuc din picioare care se scufundau în glod precum pumnii ei în aluat când făcea plăcinte cu brânză. Tare bune!

Apoi la o nuntă fusese o bătaie din care unul a fost spintecat. Era într-o căruță pe fân ca să fie dus la doctor. Avea tăieturi mari din care văd și acum ieșind aburi, iar el gemea. Era noapte,

liniște și mirosea a tămâie.

Valentina Teclici: În ce fel mutarea părinților tăi în Banat ți-a influențat viața? BenTodică:

De la copilul care umbla cu fundulețul gol prin colbul Iezerului și care căuta din

priviri biserica atunci când bătea clopotul ca să vadă de unde vine și ce era tunetul ăla, la copilașul din Bocșa Montană care a rupt mânerul de lemn de la ușa sobei bătrânei la care stăteam în/cu chirie, apoi Vasiova, Ocna de Fier, Amelia și Minele rusești ale Ciudanovitei… au trecut vreo doi ani. A fost un salt imens. De la curtea din Iezer unde eram lăsat în grija

unei surori mai tinere a mamei când pleca cu tata la munca câmpului (că venise colectivizarea, le luase totul şi trebuiau să muncească la stat, întorcându-se doar seara frânți de oboseală, când eu dormeam deja), m-am trezit dintr-odată pe un șantier plin de soldați, pușcăriași și civili care construiau blocuri, șoseaua din cuburi de granit, bascule, macarale, camioane, autobuze, fanfare militare, difuzoare pe stâlpii străzii care urlau slogane și cântece revoluționare. A fost ca o trecere de la o vară liniștită la un cer înfuriat plin de tunete, furtună și ploi. Mă jucam în grămezile de nisip fin pentru construcții, alergam după patrulele militare care schimbau zilnic santinelele la punctele strategice, depozite de muniție, pușcărie, cazărmi, tunele, intrări și ieșiri din zonă. Toți copiii eram fascinați de soldați și de armamentul lor. Pentru mine, erau eroii de pe ecranul filmelor rusești de propagandă. Filmele văzute de noi erau aduse direct din Uniunea Sovietică. Șantierul era exploatat de ruși, iar conducerea și personalul vorbeau rusește. Vecinii noștri intelectuali pe care, copil fiind îi vizitam, aveau reviste în limba rusă pe masă. Câţiva ani mai târziu, acești oameni mi-au fost de mare ajutor cu serviciul și prietenia lor. Ciudanovița, cu cei zece mii de oameni veniți/aduși din toate

colțurile României, mi-a conturat și decis traiectoria și destinul vieții. Sunt onorat.

Valentina Teclici BenTodică

: De unde și când s-a aprins scânteia pasiunii pentru realizarea

filmelor? Ce sentimente ai avut la finalizarea primului film?

: Am văzut un film rusesc în care un grup de tineri de vârsta mea, 8-9 ani, se

pregăteau să facă un film cu un aparat de 16 mm, roșu. Atunci am realizat că filmele pe care le urmăream de copil la cinema se fac așa, în acest mod și că nu trebuie decât să fac rost de un aparat de filmat. Am început să fac cercetări cum și de unde aș putea obține unul. Sigur că

m-aș fi rugat de părinți să mi-l cumpere. În România nu se găsea așa ceva, așa că am renunțat până la 12 ani când ajungând în vacanță, la Arad, am văzut un proiector de 8 mm de vânzare și două bobine mari pline cu film alb/negru. Inima mi-a tresărit. Era un aparat foarte vechi. L- am cumpărat imediat. Avea lângă el un film din al doilea război mondial al unor familii de nemți care muriseră de mult, iar urmașii le-au dus în consignație. Se întâmpla prin 1964. Eram foarte entuziasmat proiectând filmul acasă. Aveam acum cinematograful meu. L-am arătat prietenilor iar nenea Watzzi de la cinema mi-a spus că prietenul său, un inginer neamț de la Uzinele UTA din Sânicolau Mic are aparat de filmat pe 8 mm pe care îl folosește de câte ori merge în concediu la rudele din Germania și că mai are un aparat de filmat Meopta Cehoslovac mai vechi și este dispus să mi-l vândă, însă cerea pe el 1100 de lei. Erau bani mulți, așa că m-am dus acasă și m-am angajat pe durata vacanței de vară ca și culegător de probe de apă pentru laboratorul geofizic al minelor. Aveam datoria să merg zilnic cu bicicleta cu niște sticluțe de plastic să colectez ape din toate râurile și izvoarele din împrejurimile minelor și localității. Plecam de la șapte dimineața și terminam pe la vreo două după amiază şi aşa am adunat banii pentru primul meu aparat de filmat. În acea toamnă realizam primul

meu film de 3 minute intitulat „Copilărie”, un film cu cowboys, călărind pe crengi şi care luptau pentru o față frumoasă. Mai târziu, cu acest film am luat o mențiune la un festival al cineamatorilor din Anina. Filmul mi l-a developat nenea care-mi vânduse aparatul. Mai târziu am reușit să-mi cumpăr un tanc de developat și am învățat să îmi developez filmele singur. Devenisem un fel de Zeu al șantierului după proiectarea filmului în zona blocurilor pentru copiii artiști și familiile lor. Am impresionat toți vecinii. Apoi, de-a lungul anilor au urmat alte proiecte care au atras atenția celor de la exploatarea minieră și a sindicatului care au văzut în mine un potențial pentru promovarea în media, la București, a invențiilor și a noii tehnologii din subteranul uranifer secret. Ei au investit în primul nostru Cineclub pe care l-ambotezat APOLLO, pentru că erau la modă rachetele cu acelaşi nume. Și așa a rămas până am

plecat. Lucram de acum în paralel. Filme pentru ei și filme pentru mine.

Valentina Teclici: Talentul, pasiunea și timpul investit în crearea filmelor s-au reflectat în calitatea filmelor pe care le-ai creat în România: „Cheile din Nera” (1976), „Meditare” (1976), „Oxigen” (1976) „Lanţul” (1976), „Primii paşi” (1979) şi în obtinerea unor premii judeţene şi naţionale pentru filmele „Perseverenţa” (1978), care a câştigat marele premiu la Festivalul Naţional de Producători de Filme în 1979 si „Visul” (1975), care a fost nominalizat si a câstigat al treilea premiu la Festivalul de stat al producătorilor de film (1979) de la Timişoara. Deși ai început să culegi lauri ai succesului în domeliul filmului, domeniu atât de important pentru ține, în 1979 ai decis să pleci din România. Ce te-a determinat să faci acel pas atât de condamnat de regimul comunist, care stigmatiza atât pe cel care a ales calea emigrării și a pribegiei, cât și pe familia rămasă în urmă?

BenTodică

: Aici e un roman întreg care m-a adus la această decizie, însă o pun pe seama

destinului care a fost blând cu mine, că puteam ușor să fiu împușcat pe frontieră sau şi mai rău, să fiu prins și umilit restul vieții prin pușcării, eu fiind și sub jurământul de grănicer făcând armata pe frontiera cu Iugoslavia – pasibil de condamnare pentru trădare pentru următorii 10 ani de la lăsarea la vatră. Faptul că am cunoscut foarte bine regula jocului m-a ajutat să reușesc. Eu nu am știut că voi fugi până în ziua plecării, dar e interesant că subconștientul meu știa. De câteva săptămâni mă tot visam pe niște străzi cu firme scrise în limba slavonă. Am concluzionat pe urmă când am ajuns acolo că era Belgradul. Tata ieşise la pensie, eu divorţasem de soție și tăiasem toate legăturile ombilicale cu familia. Locuiam într- o cameră la părinți dar mai mult în laboratorul cineclubului Apollo al exploatării miniere

Oravița. Unul din prietenii tinereții bătuse un militian pentru o față și urma să fie arestat. A venit la mine și mi-a spus că nu are o altă alternativă decât să fugă din țară și dacă pot să-i dau vreun sfat. I-am spus că nu cunosc frontierele din zona Oraviței, însă pot să-i dau o direcție. „Vezi vârful acela din zare care se conturează pe cerul întunecat al nopții? Orice ai face nu te abate de la el că acolo ești în Serbia”, l-am sfătuit. Eu încercasem de multe ori să aplic pentru un permis pentru micul trafic și mi s-a spus că e imposibil să-l obţin pentru că lucrez în locuri de importanţă strategică națională, adică laboratoarele minelor de uraniu și am făcut filme documentare despre activitatea nucleară din zonă și de la Uzinele R de lângă Feldioara, despre introducerea de noi tehnologii, invenții și inovații în subteran. Mi-a spus că nu am șanse: „că tu eşti şi tânăr și singur şi nu te mai întorci.” Și avea poate dreptate. Nu știu, că nu am încercat. Prietenul a eșuat, s-a întors seara la mine și m-a rugat să-l ajut. Atunci a fost momentul când am hotărât să plec. A doua zi am fost la poștă, l-am trecut pe tata pe carnetul de CEC unde aveam toată averea, am scos ce era mai personal de la cineclub, cum ar fi filme de familie și fotografii și le-am ascuns sub saltea, acasă. Mi-aduc aminte că era parcă o zi de sâmbătă, mama pregătea sarmale, chiftele și șnițele, mâncarea mea preferată din care

nu am mai apucat să gust. Era toamnă, o zi de octombrie, orele 16.00. Împreună cu prietenul și alți trei amici am pornit-o prin arătură cu o sticlă de coniac și sucuri de lămâie să pretindem că mergem la o nuntă și ne-am rătăcit și chiar am fost opriți de un IMS grăniceresc și am scăpat. Am traversat văi și ape și în jurul orei 7 dimineața eram în Iugoslavia. Am făcut-o mai mult din curiozitate și spirit de aventură. Eu o duceam foarte bine în România anului 1979 –

asta din punctul de vedere al omului sărac material însă foarte bogat spiritual.

Valentina Teclici

BenTodică

: Experiențele tale profesionale au fost diverse, de la sudor, instalator

de conducte de linii electrice şi de apă, mecanic pentru mașini de extracție, zilier… la cineast, producător TV, jurnalist, inginer de sunet, scriitor, ca să enumăr doar o parte dintre ele. Dintre toate aceste meserii, de care ești legat sufletește cel mai puternic? Ce

semnificație a avut și are acestă legătură pentru viața ta și pentru vieţile altora.

: Acum, la pensie, realizez că în orice meserie, ca şi-n orice faci, cel mai

important element e creativitatea. Dacă suntem creați după chipul și asemănarea Sa, atunci aici e esența vieții. Fiecare formă de viață fie umană, animală, naturală, materială există creând, condusă de forța creatoare. Întregul univers CREEAZĂ, e într-o permanentă schimbare. Orice meserie e binevenită dacă o faci cu pasiune şi creativitate. Am concluzionat că nu e atât de important numărul de beneficiari ai creației tale. Starea e a ta și numai a ta. Personală. Azi este o crimă faptul că prin globalizare/monopol ți se ia dreptul individual de a trăi experiența creativității. Școala e folosită de interese și dacă nu-i educi pe oameni să înțeleagă lumea și rolul lor în ea, ne trezim cu o fermă de vietăți. Răsplata succesului personal nu se manifestă prin numărul de beneficiari/ admiratori. Asta e altceva, e beneficiul orgoliului din tine nu trăirea stării în actul creativ. Dacă mă nășteam în Occident nu aș fi avut șansa, ca om sărac, să trăiesc experiența de a face film. În Occident, forța care te trage înainte e supraviețuirea. Faptul că a trebuit să execut tot felul de meserii câte 8, 12 și câteodată 16 ore pe zi ca să răzbat m-a ajutat să înțeleg valoarea creativității ca element existențial. Acum simt că secătuiesc dacă nu creez și dacă mă opresc, mor sigur. Este important să trăiești (ca verb).

TRĂIREA. Omul dacă învață să trăiască e fericit.

Valentina Teclici: Ai transformat pasiunea pentru realizarea filmelor dintr-un hobby într-o actvitate constantă, evidentă și apreciată și acum. Pentru a atinge nivelul profesionist cu care realizezi filmele și clipurile, la creativitatea cu care ai fost înzestrat de Dumnezeu, ai adăugat încă din tinerețe cursuri de specialitate făcute în România, apoi în Australia. Ai putea să enumeri câteva pe care le consideri cele mai importante?

BenTodică

: Sărăcia, Imaginația și Curiozitatea. De când am deschis ochii am învățat să

citesc lumea prin cuvintele mamei. Am crescut fără jucării dar mi le-am făcut singur din pietre cu forme care mă invitau zicând: „Uite ce mășinuță sau ce locomotivă fac dacă îmi agăți după mine câteva conserve goale de scrumbii din lada de gunoi.” Tata aducea lănteţi și butuci pentru foc iarna de la minele de uraniu, lănteți care te tentau să-i transformi în săbii și paloșe să devii Făt-Frumos sau voievod. Locul cel mai atrăgător pentru mine a fost cinematograful unde eram prezent în primul rând din față la fiecare film, fascinat de Eisenstein, Fellini, Chaplin, Ford, Capra, Godard, Visconti, Kubrick, Hitchkock, Bergman, Bunuel, Truffaut, Kurosawa, etc. Am descoperit limbajul filmului și condiția umană, mi-am descoperit emoțiile și am cunoscut pe marii cineaști ai lumii și am învățat să visez în imagini. Am construit din lemn un trepied și aparat de filmat și făceam filme documentare filmând prin păduri cu aparatul meu din lemn desenat cu tot felul de butoane și lentile. Cursurile de cineamatori organizate de UGSR avându-l profesor pe maestru Ion Popescu Gopo mi-au dat

șansa să intru în lumea cineamatorilor din țară, să particip la festivaluri, să câștig premii. În Melbourne am urmat mai multe cursuri de regie de film, scenariu, cinematografie, actorie cu profesori eminenți din America, Rusia și Australia. Am urmat Institutul de Ingineri de sunet și apoi un Curs de 5 ani în literatură, în coproductie cu Universitatea Monash la colegiul din Berwick cu acelaşi scop de a-mi perfecționa engleza și tehnica scrierii. Am obţinut vreo 20 de diplome și certificate doar ca să mă asigur că nu sunt secrete în modalitatea de a dialoga în

artă, ca în final să realizez că trebuia să uit totul și să caut adevărul în mine.

Valentina Teclici: Din unele mărturisiri am aflat că eşti deosebit de talentat la desen. Te rog spune-ne ceva și despre cum ai valorificat darul tău de a cânta?

BenTodică: Probabil că desenul/pictura va rămâne ultimul meu instrument de comunicare cu viața. Asta e concluzia confirmată de toți marii oameni din lumea artei și a politicii care la bătrânețe au practicat-o. Cred că aș fi fost excelent în orice domeniu dacă aș fi avut un îndrumător personal. Părinții mei au fost amândoi forțați de împrejurări să devină firi tăcute și fără exteriorizare emoțională și ca atare blocați cumva în a-mi a da sfaturi. Mama, rămasă orfană de unul din părinți a participat la creșterea celor sapte frati, iar tata, orfan de amândoi părinți, de la naștere, a fost crescut si chiar înfiat de o soră mai mare. Pe atunci erau vremuri grele, război și foamete. Dar aș fi putut fi un bun preot din punct de vedere al talentului vocal. Să cânt în strană. Cum am valorificat darul? De câte ori mă năvălea dorul de acasă sau când călătoream în jurul Australiei cântam în mașină toate melodiile populare româneșți auzite de mine de-a lungul celor 26 de ani trăiți în șantierul minier Ciudanovita în care toate regiunile țării aveau reprezentanți cu pick-upuri să le cânte prin fereastra balcoanelor duminica sau în difuzoarele de radioficare de pe stâlpii străzii. În Australia, ca să perfecționez și să îmbogăţesc limba engleză, am hotărât să mă înscriu la un institut tehnic să devin inginer de sunet. Condiția să fiu acceptat la un astfel de institut esențial era să cunosc și muzică. Să cânt la vreun instrument sau voce. Eu având experiență cu trupele tinerilor chitariști din Ciudanovita unde mă ocupasem de sonorizare și mai cântam și câte o melodie, m-am înscris să iau lecții de pian și concomitent de canto cu o profesoară austriacă, Mevis Krugar, carepregătea și cântăreți de operă, eu clasându-mă ca tenor. Pentru practica în faţa audienței, dădeam spectacole prin bisericile locale la toate sărbătorile și duminicile, prin casele de bătrâni și persoane cu dizabilități. Această experiență a închis cercul şi călătoria cunoașterii națiunii australiene din care făceam parte acum. Călătorie lungă, începută cu lagărul de emigranți, continuată cu școli de integrare și învățare a limbii, instituții tehnice și universitare, locuri de muncă pentru emigranți prin fabrici și uzine, prin radio și televiziune, film, casele de bătrâni și apoi literatură. După toate astea încă mă întreb: Oare ce caut eu aici? Oamenii sunt extraordinari, țara e primitoare și confortantă însă nu ne tragem din aceleași izvoare, deci nu simțim la fel. Tot respectul și recunoștința mea, însă adânc în suflet am rămas român.

Și când cânt prin casă este doar să-mi confirm că iubesc.

Valentina Teclici: Dacă ar fi în puterea ta să retuşezi măcar o secvență din filmul vieții tale, care ar fi?

BenTodică

: Nu pot să retusez nici una în special la vârsta mea când știu că destinul îmi este

croit special. Nici nu aș dori să am viața altcuiva. Eu am avut în viață toate experiențele din care să pot conchide cine sunt, cu lipsuri și calități. Viața fiecăruia e ca un tren care circulă pe o cale ferată. Un tren sărit de pe şine o ia prin arătură și se împotmoleste, se dezintegrează, ruginește și moare ca o epavă. Prefer să nu schimb nimic. Ca să-ți răspund totuși la frumoasa

întrebare cheie: AȘ DESCHIDE OCHII PE ÎNTREAGA DURATĂ A VIEȚII. Că sunt lungimi/segmente pe care le parcurgi anesteziat. Și ca să fiu și mai radical: aș dori ca cele două blocuri, Vest și Est să evolueze încă vreo sută de ani așa cum erau în 1979, când am fugit din ţară, Aș fi curios să văd unde s-ar fi ajuns. Că după 30 de ani sunt GRĂMADĂ

amândouă părțile.

Valentina Teclici: Ce sfat ai pentru românii din țară care contemplează calea pribegiei? BenTodică

: Urmați-vă instinctul. Viața vă aparține iar scopul ei e ca să vă surprindă, să vă

instaureze. Viața e UNICĂ. E o aventură a cunoașterii. Tu ești SĂGEATA iar cei dragi sunt forțele după care îți ghidezi LANSAREA – ECHILIBRUL ÎMPLINIRII. Fii curajos și curios. Nu ezita să răspunzi CHEMĂRII. Chemarea e dorința/motorul destinului. Pleacă și nu vei

regreta. ÎNSĂ, dacă instinctul îți spune să rămâi, atunci destinul tău e să te împletești cu sufletele de-acasă. Să pleci într-o călătorie interioară. Creștinii au o vorbă: Dacă nu ai curajul să te urci pe cruce lângă Hristos, nu vei reuși. Rămâi acasă lângă cei dragi și veți reuși în grup. Destin de grup. Ca FAMILIE. Mulți vor avea nevoie de ține. Dar să știi că pribegia te va aduce cel mai aproape de Dumnezeu. E riscantă. Poate fi și scurtă. Era să mor de mai multe ori. Nu trebuie uitat că nu este loc mai frumos și fericit ca acel al copilăriei. Vestul se ascunde după propaganda libertății iar Estul după propaganda sclaviei. Adevărata libertate a

fost în sânul sărăciei noastre comuniste. Atunci l-am cunoscut pe Dumnezeu.

Valentina Teclici

BenTodică

fost nominalizat „Australian of the Year 2007”, ceea ce este o mare onoare. Te rog să menționezi câteva dintre contribuțiile tale care au atras acestă recunoaștere la nivel

național.

: Nu știu cine m-a recomandat sau câți, sau câte organizații. Puteau să mă

nominalizeze de oriunde, datorită activității mele în media: radio televiziune, literatură sau jurnalism, ori activității comunitare și de caritate prin biserici sau casele de bătrâni și handicapați din Victoria. Nu poți ști ce suflete atingi cu darul tău și acestea te pot recomanda. E ca și povestea cu peștișorul aruncat înapoi în mare. A fost un cadou neașteptat. Dar știu că după nominalizare, guvernul australian mi-a cerut să numesc pe cineva pentru următorii ani prin descrierea meritelor lor. Și cu bucurie pot susține că unul dintre ei a fost nominalizat în

anii următori. ELEMENTUL PRINCIPAL, CHEIE al meu este: SĂ DĂRUIEŞTI.

Valentina Teclici: Regretatul George Anca a scris: „Şi eu te-am perceput, de la prima veste despre existenţa ta, drept un unicat, nu atât Ben Românul – Zorba Grecul, nici omul

anului în Australia, dar un mister nemaidiasporean, de revenire la toate rădăcinile lumii prin rădăcinile româneşti”.
Ce-a însemnat pentru tine relația culturală şi de prietenie cu George Anca? Dar întâlnirile cu alți oameni de cultură?

: George Anca a fost primul om care a citit interiorul mecanismului care mă

conduce, ca suflet și spirit de român. Mai discret a făcut-o și Artur Silvestri sau poeta Mariana Gurza, scriitoarea Vasilica Grigoraș, jurnalista Veronica Balaj și mulți alții. Așa l- am cunoscut pe fostul președinte Emil Constantinescu cât și pe cosmonautul Dumitru Prunaru, pe Dan Puric, Tamara Buciuceanu, Stela Popescu, Alexandru Arșinel, Vasile Andru, Nae Georgescu și toate feţele Bisericești din România, IPS Părintele Galeriu și din Diaspora nu mai vorbesc și mulți alții… Că în 35 de ani, în media comunității române din Australia și internațională au fost mulți. Mulți oameni de artă, scriitori, politicieni și conducători din instituții comunitare care au trecut prin aripa mea de influență nu m-au semnalat, nu m-au văzut și apreciat din/prin lucrările mele ca George Anca. Prin Anca am găsit o vână comună

BenTodică

: Pentru contribuțiile deosebite în comunitatea româno/australiană ai

de comunicare cu neamul și cultura mea de acasă. Un Om care era interesat în ESENȚA NEAMULUI. Întâlnirea cu cei mai mulți oameni de cultură a fost mai mult mecanică/ conformistă. Eu, în PRIBEGIE, confruntând CREAȚIA că asta a fost și este la urma urmei, am rămas întotdeauna copilul mândru ieșit pe scenă, să spună prima poezie la serbare.Această sclipire intensă cred că a văzut-o Anca în mine. Copiii se nasc din SFINȚENIE care pe măsură ce crește, se Împământeneşte. La unii se mocirleşte, la alții rămâne. Majoritatea uită cine sunt și de unde vin. Două întâlniri IZBITOARE doar pentru mine au fost EMIL CIORAN și PETRE ȚUȚEA. Pe primul l-am întâlnit în cantina lagărului de refugiați din Latina. Căuta pe cineva. Eu habar nu aveam cine era și abia după doisprezece ani când am dat de cărțile lui într-o librărie din Melbourne și le-am citit (prima fiind UTOPIA), am fost șocat de măreția textului și am lăcrimat văzându-i în imaginație, în amintirea momentului părul vâlvoi și balonzaidul verde posomorât al sărăntocului conturat din ușa cantinei. Iar pe Țuțea

l-am descoperit mai târziu pe You Tube când niște tineri curioși, amatori îi luau un interviu acestui bătrânel în haine sărăcăcioase dar care plesnea de înțelepciune. Scotea pe gură perle pe care le savuram cu nesaț gândindu-mă cum se face când existau oameni ca acesta, țara era condusă de caricaturi de jale. CUM NE BATEM JOC DE NOI ÎNȘINE CA ȚARĂ, mi-am

zis. Cum se face că amândoi au fost lipsiți de ucenici. Le-aș fi lustruit pantofii la amândoi.

Valentina Teclici

BenTodică

: Ești o persoană binecuvântată de Domnul cu multe haruri, dintre

care nu lipsește nici cel literar. Am citit în ultimii 5-6 ani eseuri, articole, recenzii, interviuri, aprecieri și referințe critice semnate de tine și publicate în diferite reviste on- line în România, SUA, Canada, pe blogul tău etc. Spune-ne ceva despre debutul tău

literar, despre mesajele și ecoul articolelor tale.

: Datorită sincerității copilărești și a conștiinței mele PE CRUCE, multora le e

frică să se expună prin publicarea lor. Îi înțeleg și nu le reproșez. Multora le place stilul meu și o recunosc în particular. Mulți nu acceptă nesupunerea mea canoanelor stăpânirii, ca libertate de expresie în apărarea libertății cuvântului și a conștiinței umane și… se desprind de mine. Doar ca să-și apare scăunelul pentru moment deoarece societatea se prăbuşeşte etic, moral și creștinește nici nu mai vorbesc. Dar dacă nu stăm drepți și nu impunem reprezentanţilor Justiției să-și facă rolul de apărători ai civilizației, ne adâncim în evul mediu și coborâm în zona animalică a ființei. Ne vom mânca între noi de vii. Asta-i ce simt și scriu ca martor a peste șaptezeci de ani de trăire a istoriei omului pe pământ. Debutul meu literar a fost încă de pe „băncile școlii”, în Australia, când am participat cu câteva povestiri scurte la un concurs organizat de Penguin Publishing Company şi am câștigat locul întâi, cărți în

valoare de 500 de dolari. Apoi, în încercarea mea de a sprijini și încuraja comunitatea română din Australia şi de a-l sprijini pe scriitorul și redactorul revistei „Iosif Vulcan” din NSW de la Biblioteca „Mihai Eminescu” din Cringila, am scris niște povestioare într-o revistă care a ajuns la Artur Silvestri în România. Acesta m-a contactat și m-a încurajat să scriu ceva pentru revistele lui din România. Zis și făcut și după o colecție de câteva duzine de eseuri, mi-a propus să-mi publice prima carte intitulată ÎNTRE DOUĂ LUMI – fapt împlinit mai târziu de

poeta Mariana Gurza, Silvestri decedând subit într-un spital din Viena.

Valentina Teclici

„Ben este o altă pasăre care s-a desprins de cuib să străbată nemărginirea, o solie care să dea de veste despre starea existenţială a neamului românesc care şi-a realizat identitatea printre şi în furtunile istorice. Frumoasa lui lucrare este o lacrimă aşternută duios pe covorul de amintiri al copilăriei, dar şi un strigăt răscolitor pentru salvarea acestui

: În anul 2009, cartea ta de debut „Între două lumi”, a fost publicată la

Editura Atticea, Timişoara și reprezintă o mărturie a iubirii tale profunde pentru România, neamul și graiul românesc. Cartea s-a bucurat de mai multe lansări și de

aprecieri pozitive și măgulitoare. De exemplu, prof. dr. Petre Iosub a spus:

neam de la iremediabila prăbuşire.” Ce valoare crezi că aduce cartea ta de debut în literatura Diasporei?

Ben Todică

: Povestirile mele sunt reflecţii reale din experiența mea de refugiat. Adevărurile

erau extraordinare atunci când țara era închisă, însă azi, în democrație, nu știu dacă mai există audiență/cititori pentru a investiga și înțelege cu sete aceste trăiri, acest curaj nebun. Este exact ce spuneam mai înainte despre investigarea destinului. Cartea rămâne un document pentru înțelegerea perioadei comuniste și a efectelor sale asupra celor fugiți, un subiect psihologic lângă cel al evreilor exilați. De când cu Internetul, lumea a pierdut răbdarea și gustul cititului analitic. Au trecut peste treizeci de ani de la eliberare. Noua generație nu mai poate compara și înțelege experiența noastră. Nu mai are răbdare. E antrenată să se hrănească din Net. Nu mai are o librărie interioară. O memorie din care să trăiască. Acum își pun pe

chip tot felul de modificări digitale încât nu se mai recunosc în oglindă. Se rup de natură, se desprind de divin. Verdele de pe sticlă e cel dorit. Ei își crează și aleg realitatea în care vor să existe și atunci cum crezi că vor dori să trăiască/treacă citind prin experiența mea. În

simplitate încerc să trezesc, să atrag atenția omului de rând spre câmpul din fața lui.

Valentina Teclici: În Prefaţa la volumul „Între două lumi”, Ioan Miclău a prezis: „Îmi place să cred că odată intrat, botezat în breasla adevăraţilor scriitori, prietenul meu Ben prin această carte ne dezvăluie dorinţa, gândurile şi planurile sale din care vor răsări noi cărţi, noi idei luminătoare a unui om dăruit cu multe calităţi artistice.” Ce alte cărți au răsărit din spiritul tău creator?

BenTodică: Pe nesimțite au mai apărut: „În două lumi”, „Ambasador Onorific al Românismului”, „Căutând după mere”, „Mere pădurețe, vol. I și II”, „Cu brațele aripi” etc. Toată viața am traversat un râu pășind cu grijă pe bolovani, țăruși, rădăcini, trunchiuri de copaci rătăciți, de frică să nu alunec în apa tulbure și mâloasă, să nu cad în abis. Trecem printr-o perioadă foarte grea a cărții. Este distrusă lumea cititorilor ca educație în consum livresc, plus invazia tehnologiei digitale, a internetului și a telefonului mobil. Viteza de livrare și de consum a informației va duce chiar la schimbarea scrierii așa cum o știm și se va trece la o formă de livrare prin simboluri și secvențe vizuale și chiar unde de radio direcționate pe creier. Cărțile vor fi folosite ca sursă de foc sau material de construcții. Școala va dispărea. Unele predicţii sunt foarte sumbre. Omul va fi instalat și programat în laborator pentru o bună funcționare a sistemului. Iar mai târziu se urmărește desprinderea creierului uman de trup, spunea într-un interviu Yuval Harari pe You Tube. Evoluția tehnologică e atât de mare încât omului obișnuit îi vine foarte greu să țină pasul cu ea. La un moment dat va

trebui să hotărâm ce vrem să fim ca specie. Cai de curse sau oameni? Dacă dispare Cuvântul, dispare și Dumnezeu. Și cu DUMNEZEU, OMUL! Cărțile răsar din nevoia de a se exprima, de a comunica precum colecțiile mele de până acum, însă cinstit să fiu nu am scris încă nici o carte precum un Tolstoi sau Dostoievski, un Hemingway, Kafka sau Eliot, Cehov, un Gabriel Garcia Marquez sau Mihail Sadoveanu ca să mă simt împlinit.

: Acum când ai experiențe de viață din ambele lumi și ai fost privilegiat

să urmăreșți evoluția fiecăreia, dacă ar fi să alegi să–ti trăiești viața de la început, în

care lume ai dori să se întâmple realitatea vieții tale?

Valentina Teclici BenTodică

: Cred că aș dori să mă întorc în Grădina Raiului. Raiul a fost leagănul copilăriei

mele în mijlocul naturii ca să cresc împreună cu animalele și florile câmpului. Să sper, să vibrez cu zumzetul albinelor, izvoarelor, șuieratul vântului. tunetul ploii, înghețul iernii și focul cu lemne stând lângă mama seara în lectura poveștilor ei de acasă. E foarte important să însemni ceva, să fii recunoscut, certificat de cei pentru care trăiești. Pe care dorești să-i faci

mândri. Mai precis, comunitatea, FAMILIA, NEAMUL. Acum, că știu sfârșitul vremurilor, aș alege aceeași perioadă dulce pe care am trăit-o. Nu cred că este o perioadă mai sigură și mai frumoasă pentru o copilărie decât aceea a anilor 1950-1990 în România. În rest…, îmi

iese din vizor.

Valentina Teclici: Ce planuri ai pentru viitor? BenTodică

: Planuri? Cineva spunea că dacă vrei să-l faci pe Dumnezeu să zâmbească

vorbește-i despre planurile tale… Am două cărți în pregătire pentru publicare intitulate: „Țara Morgană” și „Țara nu e pierdută”. Sunt titluri provizorii. Eu cred în destin. Nu voi fi dezamăgit de ceea ce urmează, oricare ar fi viitorul, crunt sau liniştit pentru că știu că Dumnezeu e în control. Aștept ca Europa să se trezească. Societatea ne-a introdus în

ȚARCUL prezent. SCHIMONOSIT. Nu mai vrem să știm de istorie și nici de viitor. Dar vă amintesc: Nu suntem chiar de capul nostru. Vom plăti pentru lipsa de respect și ignoranță dacă nu învățăm din ele. Cea mai înălțătoare parte a vieții e ÎNVĂȚĂTURA. Au mai fost conflicte pe pământ, Sodoma şi Gomora, potop și viscol și vor mai fi. Dar Dumnezeu nu

doarme. Vom supraviețui!

Valentina Teclici: Multumesc pentru sinceritatea şi generozitatea răspunsurilor. La

mulţi ani binecuvântaţi cu sănătate, iubire şi împliniri alături de cei dragi!

A consemnat Valentina Teclici, Noua Zeelandă 8 noiembrie 2022

Mulţumim revistelor şi blogurilor care au publicat interviul cu cineastul, jurnalistul şi scriitorul Ben Todica din Australia:

Observatorul (Toronto, Canada)

http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=24230

Armonii culturale (Adjud, România)

https://armoniiculturale.ro/valentina-teclici-interviu-cu-cineastul-jurnalistul-si-scriitorul- benoni-ben-todica-din-australia/

http://bentodica.blogspot.com/2022/11/valentina-teclici-interviu-cu-benoni.html

https://gradinaculecturi.wordpress.com/2022/11/10/valentina-teclici-interviu-cu-benoni-ben- todica-din-australia/

Meridianul (Iaşi-Vaslui-Bacău, România) nr. 45 de joi 10 noiembrie 2022 Meridianul (Iaşi-Vaslui-Bacău, România) nr. 46 de joi 17 noiembrie 2022

19/11/202

Interviu realizat de Valentina Teclici cu Nicoleta Marinescu

Pe Nicoleta Marinescu am cunoscut-o pe la mijlocul anilor ’80, la cursurile de perfecționare pentru bibliotecari care erau coordonate la Bușteni, de prof. Gheorghe Popescu și colaboratorii săi.

După Revoluția din1989, Nicoleta și-a continuat cariera de biliotecar în mod ascendent și fructuos, înnobilând-o cu dorința de a se perfecționa profesional, de a dărui celorlați din experiența sa, fie sub forma cărților și articolelor de specialitate publicate, fie ca formator, inițiator de proiecte, fie ca manager și evaluator european în I&D.

Valentina Teclici: Din însemnările tale, “Nu ştiu alţii cum sunt”, reiese că eşti mândră că te-ai născut “în târguşorul de provincie Dorohoi, înființat pe la 1407 de către Alexandru cel Bun” şi că ai stat acolo doar câţiva ani.

Privind înapoi cu ochii memoriei, cum a fost crâmpeiul de copilărie pe care l-ai trăit în Dorohoi?

Nicoleta Marinescu: Corect ar fi… Mulțumesc lui Dumnezeu că m-am născut în această zonă geografică, pământul locului mi-a dat puteri și forțe nebănuite să depășesc provocările vieții. Un orășel, ca multe altele din sudul Țării de Sus (Bucovina de sud), localitate cu o vechime de peste șase secole, târg așezat la confluența marilor imperii. Viața la răscruce de imperii are nu numai influență economică asupra locuitorilor, poate cel mai important este relația interumană care se stabilește între aceștia, între reprezentanți ai diferitelor naționalitățile. Aici, în puținii ani ai copilăriei petrecute în Dorohoi am învățat ce este ordinea, disciplina, demnitatea, rigurozitatea, corectitudinea, bunul simţ, altruismul şi modestia. Aici lumea se respecta, se bucura de realizările unora și se întrista de neîmplinirile altora, se ajuta necondiționat, nu se ținea cont de religie, de naționalitate sau de etnie. Anii petrecuţi la Dorohoi, importanţi pentru formarea mea ca om, este perioada în care s- a pus temelia pe care se va ţese sistemul meu de valori şi evaluări. Am primit o

educaţie pentru oameni puternici care ştiu să rămână mereu cu fruntea sus! Dacă vrei, aici am învățat pentru prima oară ce înseamnă comunicarea, colaborare, întrajutoarea!

VT: Ce fel de valori au început să se contureze în constiința ta de copil?

NM: Părinții erau profesori și erau ocupați cu responsabilitățile impuse de profesie. Bunicii tineri (49 ani ; 55 ani) aveau răbdare și știau cum să educe un copil. Aici am învățat că există cărți care se citesc și recitesc, apoi se povestesc cele citite, că o bibliotecă personală se formează cumpărând mereu și adunând cărțile chiar și într-o cutie de carton (să fie ordine!), am învățat să-mi cunosc orașul cu străzile și imobilele importante -după puterea mea de înțelegere-, am învățat cum trebuie să te comporți în societate, în familie, am învățat că trebuie să respecți trecutul, pe cei plecați în lumea umbrelor, am primit scurte lecții de istorie, în special cele legate de Ștefan cel Mare, care ridicase în urbea noastră o biserică frumoasă în care am fost creștinată. De mică pictam cu acuarele pe pânză albă: o floarea soarelui, un cer albastru cu câteva păsări care zboară și nelipsitul început de gard. Am învățat să iubesc și să îngrijesc florile, să culeg fructe din grădina casei, să dau o mână de ajutor bunicii la pregătitul prăjiturilor, să fiu ordonată și organizată. Am învățat să iubesc și să respect natura.

VT: De la cine din familie moștenești dragostea pentru carte și talentul de a scrie?

NM: În familie se citea, se scria, așa îi vedeam eu pe părinți și bunici petrecându-și timpul liber. Bibliotecile prezente în casă erau o sursă permanentă de invitație la lectură. Mama, profesoară de chimie a fost printre primii profesori care au obținut titlul de ”Profesor gr. I”, a fost autor de manuale și referent științific. A fost formator pentru profesorii de chimie, un diriginte foarte apropiat de elevi, o persoană altruistă care a contribuit la formarea pentru viață a multor tinere, nu s-a oprit doar la transferul de cunoștințe din domeniul chimiei. A urmat de la 11 ani la Iași cursurile în cadrul Institutului de Educațiune <<Regina Maria”>>. Aici, un grup de 40 de eleve de diferite vârste, eleve ale Liceului <<Oltea Doamna>> primeau o educație aleasă.Institutul pregătea tinerele pentru diplomație și Curtea Regală.Toate elevele erau fiice de ofițer. A avut profesori renumiți. Mama a ținut ca tot ce a avut șansa să învețe, să împărtășească și altora. Tata a urmat la Cernăuți Liceul Comercial dobândind cunoștințe practice ce îl vor ajuta în activitatea sa de economist. Apoi a urmat Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale din București, având ca profesori pe istoricul Nicolae Iorga, economistul Virgil Madgearu, economistul Victor Slăvescu, juristul Andrei Rădulescu cel ce i-a propus să urmeze și facultatea de Drept. Urmându-i sfatul a urmat-o la Iași la Universitatea <<Al.I. Cuza>>. În timp ce mama avea un stil științific, tata a cochetat și cu poezia, având o înclinare spre scris. Era un fin observator, psiholog, dădea dovadă de o excepțională intuiție. Probabil pe el l-am moștenit în ale scrisului.

VT: Spune-mi câte ceva despre studiile universitare? Ce au însemnat pentru tine și cum te-au influențat pe plan profesional?

NM: Referitor la perioada universitară, generația mea era ca un burete absorbant de cât mai multe informații și participa la cât mai multe evenimente culturale. Revistele

literare ieșene ale vremii erau lecturate cu creionul în mână. Cunoșteam scriitori, criticii literari, marii profesori din universitățile ieșene, formați în perioada interbelică. Erau modele pentru noi. Îi vedeam și îi audiam în amfiteatre sau săli de conferințe.Teatrele, muzeele, instituțiile de cultură erau locurile în care puteai întâlni studenții. Era un respect deosebit pentru actul de cultură. Era și dorință și tenacitate, ambiție de a ști cât mai mult în diferite domenii, de a te pregăti să devii un viitor intelectual. Noi, studenții de la Facultatea de Filologie, secția franceză-română aveam posibilitatea să frecventăm Biblioteca <<Gh. Asachi>>, Biblioteca Centrală Universitară <<Mihai Eminescu>>, sediul central, Biblioteca Facultății de Filologie, Biblioteca Facultății de Limbi clasice și Biblioteca Lectoratului de limbă și literatură franceză, unde o dată pe săptămână lectorul francez ne oferea spre lectură cărți – ultimile apariții din Franța-, reviste, lunar se organizau vizionări de filme franțuzești în aula I/1, la care puteau participa studenții Iașiului. Sonorul nu ne era prieten, dar dorința de a ști cât mai multe îl ”eclipsa”. Am beneficiat de o deschidere largă și benefică spre o altă lume. Personal am avut șansa ca în familie să particip la discuțiile despre personalitățile țării, intervenții frecvente și fascinante. De la ei am cunoscut istoria țării, și mi-am însușit spiritul patriotic Am învățat ce e iubirea de țară, adevărata istorie, respectul pentru trecut, ce este democrația, ce înseamnă să respecți drepturile omului, să nu faci diferență de naționalitate, rasă, sex, condiție socială, să apreciezi omul, cu ideile și opțiunile sale. După cum observi formarea copilului din Dorohoi se continuă întreaga sa viață.

VT: Făcând cercetări pe Internet și citind și documentele pe care mi le-ai trimis, am aflat, dragă Nicoleta, că ai slujit cărțile, colegii și cititorii timp de aproape 40 de ani, timp în care ai scris 10 cărți de specialitate, ai publicat 58 articole în presa de specialitate din țară și străinătate, ai ținut 41 comunicări în țară și străinătate în sistemul info-documentar, ai participat la 10 seminarii și conferințe internaționale, ai fost implicată în 3 proiecte comunitare (Tempus și Leonardo da Vinci), 6 proiecte pentru formatori, ai participat ca evaluator la concursurile de intrare în biblioteca universitară și publică… și nu numai.

Ce te-a motivat să ai un palmares atât de bogat și divers, o moștenire atât de consistentă și valoroasă lăsată slujitorilor cărții?

NM: Pentru generația noastră-văzută prin ochii cititorului de atunci, într-adevăr biblioteca era o atracție, un paradis, un refugiu, o școală, însemna lumină, multă, multă lumină.Un rol important l-a avut pentru mine întâlnirea la Bușteni cu coordonatorul cursului Gheorghe Popescu, formator cu solide cunoştinţe despecialitate. Mi-a insuflat dragostea pentru catalogare, pentru organizarea informației în așa fel încât cititorul să o găsească. Cei 12 ani petrecuți în această structură info- documentară, dispărută după 1990, au fost anii de adevărată formare profesională. În această bibliotecă am învățat că, fără colaborare, cooperare, comunicare nu poți fi eficient într-o structură info-documentară.Pentru a fi la curent cu producția editorială, informare utilă în activitatea de achiziții, participam la întâlnirile profesionale ţinute în sala <<Henri Coandă>> a Palatului Culturii, organizate de Centrul de librării Iaşi. Unul sau cel mult doi librari prezentau detaliat un scriitor cu lucrările sale, apoi erau menţionate noutăţile săptămânii. Era perioada în care majoritatea librarilor erau absolvenţi de învăţământ superior. Am multe, foarte multe amintiri frumoase din

ucenicia mea în ale bibliotecii. După 1990, am avut șansa să intru la primul concurs organizat de către Biblioteca Centrală Universitară <<Mihai Eminescu>>. Eram convinsă că informatizarea va schimba mult modul nostru de lucru. De aceea participam cu multă implicare la toate activitățile de formare, acumulând competențe și un nou mod de abordare al problemelor ivite. Trebuia să fim informați, pregătiți, pentru a greși cât mai puțin. Nu mi-a fost niciodată frică de inerentele greșeli ale adaptării la nou. Nu am acceptat să rămân cu aceleași cunoștințe de la intrarea în bibliotecă până la pensionare, cu orice risc. Misiunile bibliotecii au rămas aceleași, noi, bibliotecarii, trebuia să ne schimbăm gândirea. Sufletul îmi este plin de bucuria de a fi contribuit și eu la dezvoltarea biblioteconomiei și științele informării, împărtășind din acumulările anilor. În paginile revistei Biblioteca am publicat articole, prezentări de cărți, interviuri cu personalități ale info-documentării, după pensionare am făcut parte din Colectivul consultativ al revistei.

VT: Dintre cele 10 cărți de specialitate pe care le-ai scris, care crezi că este cea mai utilă biliotecarilor și îți este cea mai apropiată de suflet. Cum argumentezi această alegere?

NM: Cum să nu te bucuri constatând că lucrarea privind Biblioteconomia și Știința Informării în întrebări și răspunsuri se găsește în foarte, foarte multe biblioteci, chiar și personale, făcând parte din bibliografia pentru concursuri și azi, după 10 ani de la apariție?!

VT: Felicitări! Este într-adevăr o mare realizare.Te-aș ruga să enumeri alte trei realizări de excepție din munca ta în domeniul cărții și să le prezinți pe scurt.

NM: Am participat în proiecte europene: TEMPUS 9596-95, în calitate de coordonator pentru Biblioteca Centrală Universitară <<Mihai Eminescu>> Iași (BCU) și Biblioteca Universității Tehnice <<Gh. Asachi>> Iași (BUT), proiect privind Reorganizarea structurii info-documentare după informatizare. BCU Iași a fost prima bibliotecă din țară cablată cu fibră optică (unitatea centrală și filialele), BUT Iași a fost prima bibliotecă din țară cu site propriu.

Am participat vreo 10 ani voluntar la proiectul de formare profesională europeană LEONARDO DA VINCI inițiat de Asociația Documentariștilor Francezi (ADBS Franța), privind fișa noilor posturi din structurile info-documentare informatizate (DECIDOC) și certificarea europeană, după o analiză foarte documentată a competențelor și aptitudinilor specialiștilor (CERTIDOC), obținând titlul de manager în I/D și evaluator european în I/D . Proiectul CERTIDOC dădea posibilitatea mobilității profesionale în țările Uniunii Europene, beneficiind de o salarizare europeană, unică, în funcție de titlul obținut.

VT: Munca de voluntariat spune foarte mult despre caracterul şi valoarea persoanelor care dăruiesc altora din timpul lor şi din experienţa acumulată de-a lungul anilor. Mă bucur să aflu şi acest aspect al personalităţii tale. Ce altceva de care te mândrești ai mai realizat în prodigioasa ta activitate profesională?

NM: Am colaborat cu specialiști de marcă: Jean Michel (http://michel.jean.free.fr/), Jean-Francois Bonnin (ENSSIB-L’École Nationale Supérieure des Sciences de , regretatul Bertrand Calenge schimbând impresii,

l’information et des Bibliothèques)

opinii profesionale. Datorită colaborării cu Biblioteca Județeană, Jean Michel a conferențiat în sala <<Henri Coandă>> a Palatului Culturii din Iași despre Bibliopolis. Am fost felicitată în plenul adunării întâlnirii CERTIDOC de la Paris, cu responsabili europeni de asociații profesionale, de către Jean Michel-coordonatorul celor două proiecte lansate de către ADBS, pentru aportul meu la demararea eurocertificării în România, exprimându-şi regretul că nu am putut participa (?!) la aceste lucrări: ”Victorie totală. România a fost admisă cu drepturi depline. Au fost admise Belgia şi Ungaria, ultima în pofida Elveţiei. Ai muncit din greu şi ştiu că soarta întrunirii a depins în mare măsură de organizarea ta excepţională şi de efortul tău profesional susţinut!” Anunțându-mi pensionarea, Jean Michel îmi scria: «…multe persoane ştiu şi recunosc ce ai făcut tu pentru Iaşi, pentru BCU, pentru profesie în România şi nu numai. Cinstit vorbind, implicarea ta în numeroase acţiuni de progres m-a mirat întotdeauna, viziunea ta privind evoluţia era una dintre cele mai profunde. Ai ştiut să te angajezi acolo unde a trebuit pentru a reuşi cu ideile tale. Dacă ar fi să se acorde o medalie de aur pentru merite profesionale, cred că tu ai fi una dintre primele persoane care ar trebui să o primească (…) Norocul ţi-a lipsit. Contextul românesc nu te-a ajutat; dacă ai fi fost în Franţa, de exemplu, ai fi putut să beneficiezi cu certitudine de o susţinere profesională şi instituţională.»

Am lansat cărți și conferențiat despre certificarea europeană la Chișinău. La Biblioteca Națională a Republicii Moldova am lansat prima mea carte: Biblioteca de la tradiție la modernitate (Iași: Astel Design, 1999), lucrare prefațată de Jean Michel cu care am mai scris cărți în colaborare. Este prima lucrare de specialitate din țară care abordează noul: trecerea de la biblioteca tradițională la cea informatizată. Colegii au creat un sistem național de certificare în Republica Moldova după modelul european la care am lucrat.

Prof. Daniela Argatu a scris: Ghidul bibliotecarului școlar: eurocompetențe profesionale, lucrare la care am fost referent științific, fiind apreciată de inițiatorii francezi ai proiectului european CERTIDOC.

Am pus bazele a două biblioteci în satele Gârbești, jud. Iași și Parpanița, jud. Vaslui, împreună cu preotul Mihai Vasile Paraschiv, inițiatorul acțiunii, sate în care locuitorii au venituri modeste.

În întreaga activitate am primit diplome și scrisori de mulțumire, dar nu am avut recunoaștere instituțională.

VT: Sigur că ai meritat şi recunoaştere instituţională. Dar cum spunea Jean Michel Contextul românesc nu te-a ajutat. La urma urmei, important este că ceea ce ai făcut în domeniul biblioteconomiei a rămas şi va rămâne în timp, că este folosit de generaţia actuală de bibliotecari şi va fi recunoscut şi folosit de generaţiile viitoare de bibliotecari. Munca ta este ca aurul, care nu-şi pierde nici valoarea, nici strălucirea, chiar dacă este ascuns sau închis într-un seif.

Fiecare călătorie, fie că este personală sau profesională are provocările și lecțiile ei. Poți să ne împărtășești care au fost cele mai mari provocări ale tale?

N.M.: Prin educația solidă primită și formată de-a lungul anilor, prin lecturi pe care acum am timp să le parcurg și să le înțeleg, prin credința care implică un anumit

nivel de instruire, cultură, dobândită în ani; toate acestea vin după anumite acumulări și experiențe. Mi-am propus să vizitez, să revăd biserici și mănăstiri din țară, și nu numai, locuri cu o înaltă încărcătură spirituală care îți înalță sufletul, dându-ți o forță interioară și o lumină nebănuită.Cea mai mare reușită a vieții mele este aceea de a fi călcat pe urmele pașilor lui Iisus și de a mă fi împărtășit la Mormântul Sfânt. În orice țară eram, vizitam muzee și expoziții, prima mea dragoste fiind pictura. Am admirat la Barcelona picturile lui Picasso din prima sa perioadă, lucrările lui Gaudi, în Franța am vizitat muzeele Louvre, Orsay, Fabre, Atger. Am admirat la Montpeliier paleta plină de culori ale lui Delacroix, am admirat picturi și sculpturi, la Paris am vizitat o expoziție egipteană, mi-am umplut sufletul de frumos. La Chișinău, la Orhei, am vizitat muzee și mănăstiri specifice zonei geografice. De fapt în fiecare excursie învățasem de mică să vizitez muzee etnografice, pinacoteci pentru a înțelege mai bine spiritul, specificul locului.

VT: Spune-ne, te rog, câte ceva și de celelalte cărți, care nu sunt de specialitate, pe care le-ai scris și publicat?

NM: Sunt cărți scrise în urma pelerinajelor făcute în țară sau în Țara Sfântă, unele publicate, alte sunt încă în calculator. Cu toată biblioteca gastronomică tradiţională, dar şi virtuală, un caiet cu reţete este nelipsit. De aceea mi-am propus să retranscriu reţetele familiei, la care am adăugat dulciuri care mi-au făcut plăcere să le gust, adaptând din mers caietul zilelor noastre. Culegerea de reţete are un specific moldovenesc cu influenţe basarabene, dar şi cosmopolite aşa cum este şi familia noastră. Gastronomia a interesat dintotdeauna pe istorici, antropologi, sociologi în analizele lor asupra diferitelor perioade, preparatele reprezentând potenţialul economic şi organizatoric al gazdelor, dar şi respectul, atitudinea faţă de oaspeţi. Așa a apărut lucrarea: Reţete de dulciuri de ieri şi de azi

Am publicat acum 12 ani o carte intitulată Șuetă de familie, o cronică de familie. Pot spune că în familie este o tradiție ca la un anumit moment al vieții să lași urmașilor însemnări din viața trăită. Pensionar fiind, străbunicul meu, fost învățător-născut în 1862 – ne-a lăsat un document important intitulat Descrierea Vieții sau Biografia Întru D-zeu Credinciosului Neculai Gh. Ionescu. Lucrarea prezintă informații deosebit de importante pentru antropologi, istorici, geografi, cercetători, economiști. Circulau la acea vreme, pe acele meleaguri, tot felul de monede, pentru că abia în 1870 a fost scoasă prima emisie de bani românești. Circulau monede rusești, turcești, nemțești își amintește de conversiile unor monede în lei ”garboava rusească prețuia 4 franci, sorocovețul 75 bani, kopeica 1 para. Erau din argint și aramă. Monedele turcești erau: ermelicul de argint curat mare prețuia cam 5 franci, moneda de argint de 42 parale, egal 1 leu și 2 parale. Mai circula galbănul austriac de aur ce valora 37 de lei vechi sau 12 franci, sfanțul de argint valora 1 franc”. Și mama a lăsat un Caiet cu amintiri din anii de școală, document depus la Arhivele Naționale Iași, în afara Manualului de chimie pentru clasa a IX-a, pentru prima serie de liceu de 12 clase. Tata nu și-a scris amintirile, dar a lăsat în mape diferite documente importante și trei cărți scrise după pensionare : Un proces al abuzurilor de funcţii: istoricul procesului AIloaie-Simionescu, Studiu comparativ privind doctrinele politice între două lucrări ale lui Mihai Teodosia şi Ivanciu Nicolae-Văleanu, Om contra om – o lucrare cu conținut filosofic.

VT: Ai intrat în “vacanța mare”, cum îți place ție să spui ieșirii la pensie, la sfârșitul anului 2008. La doar 8 ani de când pretindeai că erai doar în vacanţă, ai publicat cartea Provocări în zodia cărții, Editura PIM, Iași, 2016. Spune-ne câte ceva despre acestă carte.

NM : Cartea prezintă parcursul profesional, bogat în realizări, dar şi în zbateri, de la tinereţea plină de acumulări intelectuale până la vârsta la care amintirile se aşează, pe liniile ferme ale evoluţiei bibliotecii româneşti în ultimii 40 de ani, văzute, desigur, prin prisma experienţei personale. Debutul îl fac într-o structură info-documentară mică -Biblioteca Cooperației Meșteșugărești-, despre care multă lume nu știe de existența acesteia. După 1990 am participat la primul concurs organizat în Biblioteca Centrală Universitară <<Mihai Eminescu>> Iași, intrând după acumulări dobândite în cei 12 ani petrecuți în mica bibliotecă, într-o structură info-documentară universitară, într-o lume care obligă profesional. M-am implicat activ în activitatea instituției: organizarea de conferințe, schimburi de bune practici, participarea la multele, foarte multele cursuri de formare propuse de noua etapă în care intram: biblioteca informatizată. Participarea în calitate de coordonator pentru bibliotecile universitare din Iași – Biblioteca Centrală Universitară<< Mihai Eminescu>> și Biblioteca Universității Tehnice <<Gh. Asachi>> – în proiectul TEMPUS-Jep 9596, implicarea în proiectele de formare profesională LEONARDO DA VINCI -DECIDOC și CERTIDOC, participarea mea la Conferința organizată la Caen-Franța Bibliothèques sans frontières – cu participanții membrilor listei de discuții Biblio-Fr. La masa rotundă a seminarului, în încheiere (3-5 aprilie 1998), alături de delegatul Canadei, Jean-Claude Guédon, consilierul Ministrului Culturii şi Comunicaţiilor, Olivier Sagna- cadru didactic al Universităţii de profil din Dakar, Senegal, am fost invitată să prezint situaţia informatizării şi a accesului la Internet, România fiind un model de dezvoltare pentru Europa de Est. Acolo, l-am audiat pe Jean Michel discutând despre importanța formării profesionale în societatea informației și a cunoașterii. A fost momentul decisiv în care am hotărât să pun pe hârtie noutățile și cerințele profesiei în articole și cărți de specialitate, sau să le fac cunoscute în schimburile de bune practici. Am avut în permanenţă proiecte ştiind că viitorul se conturează cu noi cerinţe. Am deranjat prin altruismul meu, prin dorinţa de a munci în echipă, de a întreba fără jenă, dacă nu am ştiut ceva: tânăr sau coleg cu experienţă, român sau străin, din biblioteca judeţeană sau universitară. Am întrebat pentru a putea merge mai departe. Am fost unul dintre pionierii informatizării, un specialist care prin activitatea sa de zi cu zi a contribuit la formarea unei noi societăţi, la transferul de cunoştinţe. Greşelile sunt omeneşti şi nu mi-a fost niciodată frică de ele! Dacă doreşti să faci un lucru bun pentru cei mulţi, dezinteresat, indiferent de piedici poţi lucra contribuind la dezvoltarea profesiei, făcând transferul de cunoştinţe şi prin scrieri. Trebuie să fii tenace, puternic şi să ai încredere în tine. Pentru mine, proiectul TEMPUS a fost un moment de răscruce, din punct de vedere profesional… La încheierea activității, am trimis pe lista de discuție a bibliotecarilor români BIBLOS un mesaj de rămas bun, colegilor virtuali, primind multe mesaje de felicitare și apreciere asupra activității mele. Profesia de bibliotecar făcută cu pasiune devine o dependenţă frumoasă care înnobilează, îţi deschide mereu noi orizonturi, te face să relaţionezi şi să comunici mereu. Einstein spunea: „ce faci pentru tine piere odată cu tine, ce faci pentru alţii, va dăinui”. Mult adevăr cuprind aceste vorbe. Am scris

această carte din dorinţa de a împărtăşi din experienţa mea şi de a demonstra că pasiunea şi tenacitatea într-un anumit domeniu nu pot fi sufocate de dorinţele unora. Dacă ar fi să o iau de la început, aceeaşi profesie mi-aş alege. Contează mulţumirea pentru cărămida pusă în edificarea unei clădiri vechi, frumoase şi de mare viitor, cum îmi place să definesc profesia căreia i-am dăruit tot ce am putut de-a lungul a pestetrei decenii; profesie care stă la baza dezvoltării unei societăţi. Citatul cărții extras din opera scriitorului francez Saint Exupery sintetizează activitatea mea, așa cum fiecare citat al capitolului oglindește în esență etapa profesională parcursă.

VT: Ce s-a mai întâmplat în “vacanța mare” ?

NM: Pensionarea mi-a adus mai mult timp şi am continuat unele proiecte profesionale începute cândva, dar neterminate. Ocupându-mă mai mult de formarea profesională, susținută la Vaslui, activitatea editorială căpăta noi forme pentru mine. Aveam mult material în calculator, material ce trebuia finalizat, așa au apărut la editura ieșeană PIM: Biblioteconomie în întrebări și răspunsuri (2009), Issismarc: ghid de prelucrare a resurselor informaţionale(2010); Agenda bibliotecarului (2011); Biblioteconomie şi ştiinţa informării în întrebări şi răspunsuri: 2 vol.(2012), dar și lucrări, note, memorii, schiţe, amintiri grupate în paginile unor cărţi: Şuetă de familie (2009); 5 zile în Ţara Sfântă: note de călătorie (2011); Pelerinaje la mănăstirile țării 2 volume (2017, 2018); M-am ocupat în calitate de referent științific de lucrarea Danielei Argatu: Ghidul bibliotecarului școlar. Eurocompetențe profesionale: Editura Ștef, 2014, apreciată de specialiștii din Franța.Consider că este o primă lucrare care valorifică proiectul CERTIDOC, Am contribuit prin traduceri din franceză în română, în cadrul Asociației <<Charlotte Sibi>> la elaborarea unor lucrări dedicate celebrei profesoare de franceză din Iași, adevărat model european cu mult înainte de 1990, fiica fostului consul francez la Iași, fosta mea profesoară de franceză în particular… Lansarea unor cărți la Iași și Chișinău, conferințe despre formare și eurocompetențe, participarea la unele emisiuni ale posturilor locale de televiziune (TeleMoldova, Digi24, TeleM), intervenții în presa locală sau de specialitate sunt câteva din activitățile din agenda mea din această perioadă. Particip în cadrul Centrului Cultural Multifuncțional pentru Vârsta a Treia Iași, care are misiunea de a readucerea în viața socială și culturală activă a persoanelor de vârsta a treia prin participarea la diferite activități de petrecerea timpului liber. Aici a fost lansată cartea Provocări în zodia cărții cu prilejul Zilei internaționale a persoanelor vârstnice (1 octombrie). Aici se face -prin activitățile organizate-legătura dintre generații prin prezența tinerilor. Am contribuit și la apariția unor cărți omagiale dedicate unor colege, bibliotecare care au împlinit o vârstă frumoasă contribuind nu numai la evoluția profesiei prin activitățile desfășurate, ci și prin activitatea lor editorială.

VT: Ce alte proiecte ai pentru “vacanța mare”?

NM : Cel mai important proiect este cartea la care lucrez având titlul provizoriu: La răscruce de milenii: roman autobiografic, o lucrare la care folosesc mult material documentar nu numai din arhiva familiei, recurg la informații și evenimente din toate sferele societății, comentate și văzute de mine.

VT: Anul acesta, cu vreo 5-6 săptămâni înainte de Paște, te-ai documentat și ai petrecut timp adunând informații și imagini prețioase despre această sfântă sărbătoare, pe care le-ai atașat în documente și le-ai trimis via-email prietenilor, familiei. Ce te-a inspirat și ce a însemnat pentru tine să faci aceste daruri celor pe care îi simți aproape de sufletul tău?

NM: Lucrez la calculator din 1995. În acești 27 de ani am adunat multe informații din diferite domenii pe care le-am arhivat pe diferite teme și subiecte. Adepta faptului că informația trebuie să circule și a faptului că sărbătorile sunt momente pregătite din timp din toate punctele de vedere, am încercat să împărtășesc apropiaților virtuali informații legate de aceste sărbători. Paștele, așa cum este oglindit de creștini prinexponate în expoziții și muzee, prin versuri, prin pregătiri estetice, dar și gastronomice, neuitând de tradiții și obiceiuri. Mi-a făcut o mare plăcere să pregătim împreună marea sărbătoare a creștinătății. Fiecare a dorit să vină cu ceva nou în pregătirea zilei sau… recunosc i-am incitat la… schimbare, la nou !

VT : Pot spune că ştiu şi mai multe despre tine acum, după ce mi-ai răspuns la întrebări. Şi totuşi, cine eşti tu, Nicoleta Marinescu? Cum te-ai descrie pentru o persoană care ar vrea să-ţi vadă portretul interior şi ar dori să te cunoască cu adevărat?

NM : Sensibilă, dar puternică, tenace, dar răbdătoare, altruistă, dar rațională, cu o memorie de invidiat, cu afinități pentru frumos, pentru arte, pentru cuvântul scris, păstrătoare de tradiții și obiceiuri pe care doresc să le transmit, pentru unitate, demnitate, adevăr, respect, dar… cu o viteză prea mare de a adapta noul, devenind obositoare uneori. La aniversarea mea de 71 ani am primit urările următoare : ”Mata ești ca un buncăr, pe care nimic nu îl poate doborî ! Nici rachetele, nici bomba atomică ! Cu o putere extraordinară și o voință de titan ! Să fii la fel de puternică și să treci peste orice în viață !”. O caracterizare amuzantă la prima vedere, dar exprimă un adevăr pe care problemele de viață cu care m-am confruntat m-au transformat. Mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot ce mi-a dat și îmi va da, mulțumesc pentru că m-am născut pe aceste meleaguri binecuvântate. Înălțarea spirituală este un bun care nu poate fi descris și nici furat. Este acel ceva ce te schimbă în bine, acel ceva constatat de cei din jur în comportamentul tău.

VT: Mulţumesc mult pentru răspunsurile tale care m-au invitat să călătoresc în istoria familiei tale şi a activităţii tale profesionale. Mă simt binecuvântată să am prieteni ca tine, generoşi, plini de spirit, de viziune, iniţiativă, tenacitate, pasiune. Eşti un model de inspiraţie pentru toţi cei care doresc să înveţe de la tine şi să aplice în propria viaţă idei şi valori ale succesului.

Iulie 2021

Hawke’s Bay Art Guide describes the artist Ken Sando as “A multidisciplinary creative whose work is easily recognizable by its quirkiness and unconventional subject matters.” I believe this is a correct description in a nutshell that stimulates the curiosity of the art lovers to learn more about Ken Sando’s work. I am privileged to be one of Ken Sando’s family friends and also to collaborate with Ken in different projects.

Valentina TECLICI: Three years ago, you gave me very interesting answers to the Interview about creativity that I also translated into Romanian. It was published, in English and Romanian on different on-line magazines, personal blogs and websites in Romania, Australia and New Zealand. I am aware that, in the last couple of years, you have had a couple of personal exhibitions and you also contributed to collective exhibitions. 

Could you please share with me and the readers of this interview the main art events that happened in your creative work after your personal art exhibition “Rock’ n roll” that was held at Boyd-Dunlop Gallery Napier on  April 2017.

Ken SANDÖ: I’ve been in a few more solo and group shows. Noticeable ones were; Whorse-Sense, a solo show at Napier Contemporary Art Gallery in 2019. Looking Good, a solo show at the Taupō Museum and Art Gallery in 2020 (which was disrupted by the Covid-19 lockdown). As well as the Hawkes Bay Art Trail Exhibition at the Hastings Community Art Gallery.

A number of works have sold over this period, with the most memorable one being of “Memories of Olympia” which sold prior to the opening of the exhibition it was exhibited in. I have also produced more sculptural pieces, mainly in the continuation of the skulls’ series, as I’m getting great enjoyment from making them.

Valentina TECLICI: I was able to come with my husband Robert Anderson to the launch of your personal art exhibition Whorse-Sense held at Boyd-Dunlop Gallery on 27^th September 2019.

Your work “Power and Control” is for me an example of “unconventional matter” that gives me freedom to think of different ideas and meanings. My mind could make several assumptions of what was hidden behind it. In fact, what did you try to express and communicate through this interesting piece of art?

Ken SANDÖ: There are certainly many different readings one can take from this imagery Valentina. Some of the core ideas I was contemplating when I produced Power and Control are as follows:

Truth is oftentimes considered or depicted as naked; I consider truth as formidable and confronting to those that foster alternate narratives. So truth is a paradox, for me, in the sense that it is both vulnerable and almost invincible. Truth, also, just exists as an entity in its own right beyond the control of external forces but exerts its own presence sometimes, and sometimes forcefully. It is what it is…

The powerful tend to be oblivious to all but themselves. Powerful people/organisations/concepts/etcetera frequently have no realisation that their actions present endangerment or outright dismissal of weaker people/systems/groupings/etcetera…  Power brings with it its own ignorance; as “you only know what you know” and power can find it almost impossible to look beyond its own privilege.

The closed doorway, guarded by the suited and masked figures, is the present Municipal Library entrance in Napier. This representation references control or denial of access to information and knowledge, which is apparently a constant in relationships of unbalanced power. If the way to knowledge is blocked it implies that

It’s nearly impossible to step out of the gutter if that’s the only vision you’ve been given.

Valentina TECLICI: Could you please tell us more about your philosophy and vision of “looking good” that was reflected in your personal exhibition Looking good that was held at Taupo Museum in April 2020.

Ken SANDÖ: This exhibition was centered on the pun of looking good; meaning to look at something well, to examine. Also to have an aesthetically pleasing appearance according to popular taste or social mores. So it meant, for me, to have the viewer look beyond the conventional or the surface to gain an awareness of what may lay beyond the superficial. I utilised images in separate works that referenced others in the show so that there was a thread of narrative within each piece linked to the overarching thematics. 

Valentina TECLICI: I know that you would love to have more time for your art, doing it full-time and not as a side-hustle. Lockdown kept us in our bubbles for nine weeks. How did this isolation influence and affect your creativity and art work? 

Ken SANDÖ: Honestly, the lockdown sucked. Really big-time sucked!

My show at the Museum was mothballed, so I took a financial and emotional hit on it. No show – no sale… Every other solo exhibition I’ve held has been able to cover the considerable costs of holding them; I also feel my art making is  truly acknowledged when someone has the bravery to pay good money for one of my works. So a loss.

As you know, part of my symbolism utilises masks and skulls; suddenly it seemed everybody else started using this as a device within their art (understandably so). I felt that I’d have to reinvent a large part of my artistic lexicon because it suddenly seemed to be swallowed up in a greater story. This was also a draining experience that I’m still trying to work through.

The lockdown also revealed to me, Valentina, that I enjoy making artworks in solitude and uninterrupted and having my family at home over that period didn’t help my productivity at all. 

I did though get to spend plenty of time cleaning out my studio/workshop which was cathartic. 

Valentina TECLICI: It sounds that the Lockdown was a big challenge for you and also an opportunity to learn more about what you need to strive in your creativity and productivity. Did you contemplate/ creating a work of art named “Lockdown”?

Ken SANDÖ: No. Not at all. Perhaps in the future I may examine the experience a little more and produce a work that is Lockdown specific. At the moment though there is no desire to do so…

My work is quite self-referential, so it holds these experiences and references within it already without specifically highlighting them. Valentina, I feel somewhere along the line the Lockdown may present itself in my work, either specifically and/or obliquely.

Valentina TECLICI: A few weeks ago, your work “Moaner Lisa”, a replica to Leonardo da Vinci’s famous Mona Lisa, was presented in a group show at Community Arts Napier. Instead the enigmatic smile, a moan. I felt goosebumps and I was not sure if the strong emotion was positive. What did you intend to communicate through this work of art?

Ken SANDÖ: Well it seems I got what I wanted with this work in regards to your response; An emotional response generated by an artwork (whether elation, repulsion, or any other strong emotion) is what I believe should be at the core of any good art piece. It signifies, to me, that It reaches beyond the apathetic consumer/viewer and touches their mind. It means something more to the viewer than a simply forgettable visual representation. And I’m not dictating what sort of response – as long as there is one – because it hopefully triggers a train of thought within the viewer as to why they responded to the image the way they did.

Valentina TECLICI: Our collaboration has continued. You designed the cover for Poetical Bridges – Poduri lirice, my second bilingual collection and also involved in the New Zealand National Poetry Day, last year as artist for the Painted Poem event and this year as a photographer for Lens on Poetry event. How was it for you to collaborate in these poetry projects?  

Ken SANDÖ: I quite like to be pushed beyond the known and mentally stretched so doing collaborative work outside my normal stylistic and creative intellectual content can be a refreshing experience. Although I do not actively seek out these collaborative projects it is quite flattering when someone is willing to trust me and share with me their work and then allow the freedom of layering my ideas over theirs. 

Working with you Valentina on these collaborations has been another way for me to broaden my skillset and contribute to something greater than myself. Thank you.

Valentina TECLICI: Thank you, Ken, for your time and your interesting answers.

October 2020

Regal liric „În sălaș de liturghie” Vasilica Grigoraș

În a doua jumătate a lunii ianuarie, 2020 am primit un plic, în care  era o carte. Surprinsă de gestul expeditorului, poeta gălățeană, Maria Weishaupt Sarău, pe care am cunoscut-o în toamna anului 2018, în Galați, la lansarea Antologiei „Poetical bridges – Poduri lirice”, Editura Scripta manent, Napier (NZ), 2016, 2018, 2 vol, editor și traducător, poeta Valentina Teclici,  deschid plicul și descopăr volumul „În sălaș de liturghie”, Galați, Editura PAX AURA MUNDI, 2019. 

Pe prima copertă, câteva imagini, peisaje de poveste din țară și din lume, pe coperta a patra, fotografia autoarei și un scurt comentariu al scriitorului și jurnalistului Ion Manea. 

Am început să citesc Cuvântul înainte, intitulat „Maria de Galați”, semnat de Ion Manea, care ne spune despre poetă că:  „Era cel mai frenetic reporter de teren pe care l-am cunoscut vreodată… Avea un fel de a culege informații de pe teren care îi uimea pe toți.” Un patriotism local ingenuu, ambii fiind gălățeni au dorința expresă de a arăta lumii ce oameni minunați și ce personalități marcante are orașul și județul de la Dunăre.    

Din curiozitate citesc mai întâi pe „diagonală” textul cărții, îmi fac o primă impresie care mă convinge să deschid cartea la prima poezie și să citesc cu atenție poemele. Se înțelege limpede de la început că este vorba de o carte cu poezii de dragoste, cântând iubirea sub toate formele sale. Autoarea își exprimă acest sentiment nobil față de familie, părinți, copii, neamul românesc, țara noastră binecuvântată de Dumnezeu cu multe daruri, și nu în ultimul rând iubirea soțului elevețian.

Maria Sarău trăiește în același timp în două lumi, fiecare cu universul său mirific, dar și cu lipsuri și inadecvări. În anumite perioade petrecute în Elveția, se bucură de iubirea și ocrotirea helvețianului, de minunile unei țări cu un admirabil potențial turistic, dar sufletul său nu poate stăvili izvoarele din vatra satului, de pe malurile și din valurile Dunării, din briza mării și înălțimea Carpaților. Încă din prima poezie aflăm originea și locul natal al autoarei: „Din Garvăn, sat al Soarelui, sunt/ Și-s mândră de acel pământ,/ De mama, de tata, de frați,/ Aici, de la mare-n Carpați, / Cu Donaris șerpuind liniștit/ Pe lume când am venit.// De acolo sunt și vă zic,/ De n-ai rădăcini, n-ai nimic.”. (Din Garvăn sunt)

Cu o sensibilitate aparte și cu abilitate în mânuirea versului, poeta realizează portretul mamei în cuvinte simple, dar pline de iubire. Nu numai că i-a dat viață, a îngrijit-o și educat-o întru toate cele bune cât a trăit, însă și: „Din cer mi-ai dat putere de luptat,/ Mereu mi-ai fost exemplu de urmat,/ Ești îngerul meu cu suflet curat,/ Grație ție în viață am câștigat.// Mamă, icoana mea,/ M-ai călăuzit, sfântă stea…”. (Mama, icoana mea) Amintirile din copilărie sunt prezente permanent în sufletul Mariei Sarău, timp în care: „Eu mă visam adesea-n zbor,/ Pluteam deasupra tuturor,/ Cu păsări mii în jurul meu,/ Eu tot urcam spre curcubeu,// …Cu mâna-ntinsă către nori,/ Cu stele mii și mii de sori,// …Și tot urcam, și tot urcam/ Spre galaxii în devenire ,/ Spre Dumnezeu, spre nemurire”. Cu nostalgie și „Cu drag îmi regăsesc, uimită,/ Copilăria mea pierdută…”. (Copilăria mea pierdută)

Timpul se scurge, nisipul din clepsidră alunecă fără zăbavă, copilăria se pierde, tinerețea se îndepărtează, linia vieții, dată o singură dată, se subțiază continuu. Nimic nu se mai întoarce, ne rămân doar amintirile: „E tinerețea ca un vis frumos,/ Ce-a fost cândva și nu mai este,/ Cu Cosânzene și cu Făt-Frumos,/ Ce-și mână aprig calul din poveste.// Dar anii s-au crestat adânc în noi,/ Eșecuri și tristeți ne-au pus zăbale,/ Prea multe griji, necazuri și nevoi/ S-au așezat perfid în cale.// Departe-i tinerețea, nu mai vine,/ E toamnă-acum în viață și în gând,/ Dar primăvara-i încă-n mine/ Aroma ei n-o voi uita nicicând.” (Departe-i tinerețea)

Din copilărie, adolescență, tinerețe acumulăm, creștem, evoluăm, urcăm și ajungem pe-o culme stabilită de planul divin, sporind treptat  în credință și-n înțelepciune. Astfel, pe neobservate ajungem în inima toamnei: „La poale de Alpi pașii mei/ Străini și nesiguri și grei/ Spre colbul de-acasă visau,/ Spre casa din Garvăn trăgeau,/ Spre zarea cu norii înălțați,/ Din duh de Dunăre urcați”. Pentru autoare se deschide un nou drum parcurs alături de persoana iubită: „Cu el, de mână, în ceasul de-apoi,/ În România întorși amândoi,/ Am venit, el să urce la cer precum geții,/ Eu să cobor în toamna din urmă a vieții.” (Coborând în toamnă). Sinceră cu sine și corectă cu cititorul, cu dorința de a ne convinge că în existența sa: „Se-ascunde vara în gutui stelare,/ În struguri vinul cere izbăvirea,/ Mai iute curge Dunărea spre mare/ Se zgribulește-n sine firea.// E toamna vieții la fereastra mea/ Prin ramuri desfrunzite mă privește/ Se simte-n vântul aspru, vremea rea/ Și tot mai neagră noaptea crește.//E toamnă-n viața mea întreagă,/ Departe-i tinerețea, unde-o fi ?/ Iar sufletu-mi nu vrea să înțeleagă,/ Că iarna e la ușă, va veni…”. (Toamna vieții) 

Poeta baleiază decenii, între primăvara și toamna vieții, apoi între România și Elveția, cu popasuri care i-au electrizat sufletul cu frumuseți și atracții nenumărate. Viața i-a oferit și poetei șansa, asemenea multor români  de a cunoaște alte țări și alte lumi: „Prea mulți plecat-am din țară,/ Români cu gând de propășire-afară.”. N-a ratat șansa de a trăi experiențe în afara granițelor țării, însă pentru autoare, acolo, întotdeauna a fost străinătate: „Nu depărtarea mă făcea să sufăr,/ Ci despărțirea de pământul meu./ De verdele străbun, de albul nufăr,/ De grâul copt, de bobul greu…// Dar când era să vin la casa-adevărată,/ Din nou ca să trăiesc cu voi,/ Cu sete îmi luam, înfrigurată/ Din vamă sufletu-napoi…”. (Cu sufletul lăsat în vamă). S-a bucurat de lucrurile minunate întâlnite, însă ne mărturisește: „Plângeam adesea și-mi doream/ O altă soartă pentru neam,/ și-n vis mi se urzea-ndrăzneț/ Că va sosi un ceas măreț/ În care toți acasă vom veni/  Și-un nou destin ne vom clădi”.(Un nou destin)  În opinia poetei, împlinit doar prin „Iubire și iarăși iubire/ Șansa noastră la nemurire…” (Șansa noastră)

Dar să vedem cine și ce-i ținea captiv sufletul autoarei în România. Desaga cu care a călătorit prin viață și prin lume, întotdeauna a fost plină de mireasma românismului: ,,Plecată-n străini eu mereu/ Simțit-am duhul pământului meu/Și pot declara orișicui/ Ca mine româncă nu-i…// Cât voi trăi pe pământ,/ Rămân credincioasă locului sfânt/ În care cândva m-am născut.” (Duhul pământului meu) Plaiurile natale sunt conturate adânc, dar strălucitor pe catapeteasma inimii sale: ,,Bătrâne creste de Măcin în zare,/ Un cer albastru sprijinit pe mare,/ Și câmpul cu zbârcitele călcâie/ Spre Dunăre zburdând spre apa vie,/ În toate eu eram și toate-n mine,/ Plăpând vlăstar al nopților senine/ De ploi albastre mângâiator și de lumină,/ Prințesă mă visam și-apoi regină” (Și-alăturea o traistă cenușie…)

Dorul nestăvilit de întregul cuprins al României nu i-a dat pace poetei, oriunde se afla. Imagini vii, amintiri puternic înzidite în fiecare celulă a sufletului său: ,,Din Garvăn Marie, cu suflet stingher,/ Ridic în tăcere privirea spre cer,/ Oglindă să-mi fie, la ceasu-mi de dor,/ Să-mi văd eu Carpații intrând în pridvor,/ Cu Jiul, Cu Oltul, Cu Prutu-nspumat,/ Oaspeți de noapte sub ceru-nstelat,/ Cu Dunărea-n brațe, șoptindu-mi așa:// -Marie, primește-o, este a ta!/ Pune-o brățară, pune-ți o stea/ Și vino acasă odată cu ea…”. (Și vino acasă odată cu ea….) A înțeles și-a dat curs  aceastei chemări și datorită dragostei pentru: ,,Satul meu, un cuib de dor,/ Cerul liniștit și neamul,/ Râul limpede și ramul,/ Floarea-soarelui, pelinul,/ Pentru a-mi urma destinul.// Căci am rămas și voi rămâne/ Fiica nației române,/ Cu ochi de Dunăre, albaștri/ Și cu privirea către aștri…”.  (Cu privirea către aștri…”) Pentru Maria Sarău, Dunărea reprezintă mesagerul care-i poartă ruga către Dumnezeu: ,,Dunăre, sub valul tău,/ Umblă-n lume gândul meu,/ Du-l înfășurat în undă,/ În abisuri să pătrundă,/ Pân’la Dumnezeu s-ajungă.” (Viața mea de tine plină)  Își argumentează dragostea sa pentru Dunăre astfel: ,,Fluvii mari, oceane-adânci,/ Ape răstignite-n stânci/ Am văzut în lumea mare/ Și Niluri și Niagare,/ Dar ca tine nu-i niciuna,/ Tu în maluri, și-n cer Luna…”. (Dunăre, apă de dor)

Dacă dorul nu este suficient de convingător pentru sentimentele poetei față de țara mamă, cred că plânsul românește nu implică niciun dram de tăgadă a trăirilor sale. Elvețianul, alesul inimii  sale,  iubitul său soț a dorit să vină în România în ultima parte a vieții, cu dorința clar exprimată ca atunci când va pleca la Domnul să se odihnească în pământ românesc, ceea ce s-a și întâmplat, iar poeta îl jelește românește: ,,O floare la mormântu-i eu îi duc mereu/ Și ea sub trena vremii nicicând nu ofilește./ S-a-ndrăgostit de țara-mi etern iubitul meu/ Și-n veci helveta lui îl plânge românește….”. (Plâng românește)

Descoperim în poemele Mariei Sarău un lirism cu chipul unui naționalism chibzuit dozat și onest exprimat. Esența lirismului său atinge o stare virtuoasă.  Recurge la sacru, la acea mistică a trăirii binecuvântată cu nestematele neprihănirii, purității, candorii, serafismului imaginației plăsmuitoare. În exprimarea sentimentelor sale generoase folosește cu acuratețe limba strămoșească și mânuiește rima cu reală îndemânare pentru că indiferent ce a făcut și unde a fost, nu dezbracă ,,haina” profesoarei de limba și literatura română, o haină a tinereții, însă conștientă de misiunea nobilă se simte binecuvântată: <Am fost cândva și profesoară,/ În școala-n care-am învățat,/ Predam româna-întâia oară/ Copiilor, la mine-n sat.//  Poeții îi știam și buchiseam/ Gramatica rostirii românești,/ În sat la Garvăn toți știam: „A fost odată ca-n povești”…> (La mine-n sat, predând româna…).

„În sălaș de liturghie” este o carte sentimentală, o lirică duioasă și tandră. Poezia autoarei este trăirea blândă, dulce bucurie chiar și atunci când viața i-a oferit lecții de învățat. Uneori pare dusă de valul vieții, dar pune stavilă tăvălugului prin revenirea la credință și la rugăciune. 

„Maria de Galați” este copacul cu rădăcini adânc înfipte în ființa sa, dându-i totuși libertarea de a se manifesta, de a se exprima, a trăi liber. Nu întâmplător plasează ca motto al cărții: „Orice viață de om începe de mai multe ori” (Tudor Arghezi). Autoarea confirmă aceste celebre vorbe. A mers pe cărarea vieții, uneori asfaltată, alteori plină de denivelări, însă fiind o bună observatoare și optimistă incurabilă a „schimbat macazul” într-o altă direcție, astfel încât să găsească buna cale a vieții. 

Poezia i-a fost întotdeauna medicament pentru a trece prin încercări ori pentru a-și ostoi dorurile, însă s-a dovedit a fi doar un bun paliativ, de aceea doar iubirea și credința au fost trăirea substanțială cu efect terapeutic garantat. Ne sfătuiește să iubim și să avem credință, să ne păstrăm nădejdea vie, să credem în noi, indiferent ce ne oferă viața: „Să crezi în tine e-o povață bună,/ Ce din comoara mea străbună. / De bate vântul, de furtuni ridică/ În calea ta, nu-ți fie frică,/ Nu te-apleca de teamă, nu ceda,/ Nu oferi dușmanului, ce vrea.” (Să crezi în tine) Încrederea în sine este urmarea firească a credinței în Dumnezeu: „Dar cu puterea dată de credință/ Mereu am mers spre biruință”,  prin care  dobândim  (Un strop de fericire), și umblăm „Prin lumea mare pașii să-mi îndrept/ Alături de un prinț helvet/ Eu, dobrogeanca dintr-un sat/ La cot de Dunăre lăsat// S-ajung la Sfinxul din Egipt/ La Everestu-n cer înfipt, / Și până-n Asii depărtate,/ Atâtea țări, stătea state…// Dar spun la-ntoarcere acasă/ La noi e viața mai frumoasă…// Lui Dumnezeu, credință vie/ În ce a fost, în ce-o să fie…”.  (Credință vie)

Trăirea în comuniune cu Dumnezeu este un leitmotiv al cărții, mărturisindu-l astfel pe Creator. Și cum niciun muritor nu este perfect, să avem înțelepciunea ca atunci când greșim să ne cerem iertare: „Pe lume iubire s-aducem venim,/ Pace s-aducem pe cerul senin,/ Nu răul să-l facem, la disperare….// Iertare, Doamne, iertare!/ Și oprește-ne nouă răutatea/ Și seamănă peste tot bunătatea!” (Rugă) și să ne bucurăm: ,,De e soare, dacă plouă,/ Ziua e o floare nouă,/ Ce ne-o-ntinde Dumnezeu/ Și ne-o-ntinde tot mereu,// De ni-i bine, de ni-i greu,/ Să avem parfumul sfânt/ Ca speranță și avânt,/ Ca iubire și credință,/ Alinare-n suferință.” (E-o floare fiecare zi)

Încheie volumul cu poemul „Testament”, prin care îi  asigură  pe cei dragi inimii sale de iubire necondiționată și infinită: „Copiii, țara, neamul și credința,/ Iubirea ce-am țesut-o-n firul ei/ Cu ea am strâns în mine biruința,/ Cum roua-n florile câmpiei.// De-acum în urma mea surâd nepoții/ Cu chipul lor scăldat în soare,/ Pe mine mă așteaptă ceasul nopții,/ Ei zorii îi trăiesc plin de candoare…” .

Volumul Mariei Sarău este un regal de sorginte românească, în care prim solista poartă costumul popular al neamului său. Acest lucru n-o împiedică, ci chiar o ajută să-și întindă cu grație tentaculele elvețiene spre destinația finală, România. Poemele sunt tablouri veridice ale trăirilor și sentimentelor poetei. Înmiresmate de dorul mioritic care o însoțește aievea și pretutindeni sunt mesagerii care vorbesc într-un stil pur și cald românește. O poezie bine rostuită, cu ritm ce bate românește cu precizia ceasornicului elvețian. Stilul în care se exprimă poeta indică ora, minutul și secunda în care inima Mariei Sarău bate armonic, melodios, uneori vesel, alteori trist, dar întotdeauna cu sinceritate și devoțiune. 

Fiică a Galațiului, a Dunării, a mării, a țării, în opinia poetei  „Iubirea este pentru sufletele mari”; așadar și prin acest volum, Maria Weishaupt Sarău reușește să ne convingă de sufletul său mare. „Ca și în viață, în poezie, ea a rămas în clasicitate și ortodoxism, scriind simplu, curat, sincer și cu speranța mântuirii în suflet.” (Ion Manea)

VALENTINA TECLICI – DIALOG DESPRE CREATIVITATE CU ARTISTUL NEOZEELANDEZ KEN SANDÖ / DIALOG ABOUT CREATIVITY WITH NEW ZEALAND ARTIST KEN SANDÖ 

Deschiderea expoziţiei de artă „Rock On” a lui Ken Sandö a avut loc la Galeria de artă Boyd-Dunlop din Napier, joi seara, 13 aprilie 2017. În ciuda vremii furtunoase, provocată de ciclonul Cook, o mulţime de iubitori de artă au venit la lansare, au degustat vinul roşu, s-au perindat de câteva ori prin sala de expoziţie, au privit cu atenţie fiecare exponat, şi-au împărtăşit impresiile cu alţii şi cu autorul expoziţiei. Pentru mine, aceasta este o dovadă că Ken Sandö este un artist plastic bine cunoscut şi că oamenii sunt interesaţi de noutatea şi pasiunea pe care le aduce de obicei la aceste evenimente de artă.  

*  

Valentina TECLICI: Ken, te-am întâlnit în circumstanţe diferite şi ştiu că eşti o persoană complexă, jucând mai multe roluri. Un exemplu ar fi cel de grafician. Cu amabilitate ai ilustrat coperta cărţii „Poetical Bridges” (Poduri lirice) pe care am tradus-o şi editat-o recent. Te invit, Ken, să te prezinţi şi să ne spui câte ceva despre rolul tău de artist plastic şi despre alte roluri, dacă doreşti.  

Ken SANDÖ: De fapt, Valentina, este doar un rol cu mai multe faţete; şi, dacă acel rol trebuie să aibă o etichetă, ar fi cea a creativităţii. Fiind creativă, îmi oferă libertatea de a-mi folosi îndemânarea la orice mă inspiră fără a fi nevoie să găsesc un alt motiv decât că este doar un alt aspect a ceea ce fac. A ceea ce sunt. Una dintre aceste faţete, după cum ai menţionat, este titlul de artist plastic. În ultimii 30 de ani am fost un artist practicant care a expus la nivel naţional în expoziţii individuale şi de grup. Am obţinut diploma în Arta vizuală şi design în 2002, în cadrul programului de artă de la EIT în asociere cu Universitatea Massey. Am fost un student mai în vârstă când am început studiile. Înainte, am lucrat ca decorator, artist vizual şi decorator calificat în comerţ, însă am fost implicat şi în alte meserii. După cum ştii, când nu fac artă, fac ceva creativ. În afara designului grafic şi ilustrării, de exemplu, în ultimele câteva săptămâni, am creat şi realizat elemente de recuzită pentru recitalul de dans al Studioului Rochelle Spence de la Teatrul Municipal din Napier, am fost technician şi consilier artistic pentru un alt coleg care îşi organizează expoziţia, am restaurat mobilier pentru un prieten, am construit un sistem de stocare pentru o colecţie de artă… Fiecare zi este diferită!  

Valentina TECLICI: Care rol îţi place cel mai mult?  

Ken SANDÖ: Cel al artistului spirit liber, Valentina! Admit că acest rol îţi aduce satisfacţie şi nu te prea recompensează financiar, dar oferă o libertate de exprimare şi independenţă pe care nu le găseşti prea des în alte vocaţii.  

Valentina TECLICI: Cum descrii stilul tău creativ?  

Ken SANDÖ: Stilul meu este în prezent condus de anumite întrebări pe care le am despre imagini şi percepţii ale realităţii; ceea ce este considerat ca adevăr. Asta înseamnă că lucrez dintr-un cadru filozofic atunci când creez arta mea, idee mereu esenţială în procesul meu, imaginea fiind un rezultat al acestuia. Asta se datorează faptului că îmi place să ştiu „cauza” lucrurilor. Examinând ceea ce este considerat normal sau cotidian, apoi întrebând de ce este, această căutare de răspunsuri conduce creativitatea mea. Aceste întrebări şi fragmente de răspunsuri sunt plasate în naraţiunile lucrărilor mele şi accentuează imaginile rezultate. În ceea ce priveşte stilul? Este un produs secundar al procesului. Voi folosi orice mijloc sau metodă care simt că se potriveşte cel mai bine sau este cea mai versatilă, în procesul de creaţie. Încerc să nu mă fixez pe un stil, deoarece acesta te poate prinde în capcana similitudinii repetitive.  

Valentina TECLICI: Am observat la această expoziţie diversitatea lucrărilor tale. Poţi să ne spui ceva mai mult despre temele, modelele creative şi materialele pe care le-ai folosit pentru acest eveniment artistic?  

Ken SANDÖ: Lucrările expoziţiei sunt o altă manifestare în cadrul proiectului la care am lucrat în ultimii cincisprezece ani; ca atare, toate fac parte din lexicul meu de artă, care evoluează şi se aprofundează prin acest proces exploratoriu. Înţelesul fiecărei lucrări individuale este atins de trasee ale ideilor de ansamblu care conduc la realizarea artei mele. Aşa cum ai observat, Valentina, exponatele ar putea părea diverse la suprafaţă dar, la o examinare mai atentă, tematica este constantă în cadrul expoziţiei. De exemplu, ai observat că majoritatea picturilor din expoziţie sunt pur şi simplu nuanţe de negru-gri pe un fond neutru. Aceasta este o tehnică deliberată pe care o folosesc pentru a indica faptul că între două stări ale unei dualităţi percepute există varietate şi diferenţă, sugerând includerea sau subversiunea. Acest lucru este ceva mai puţin evident în procesul meu de creare a imaginilor, însă pentru asta, utilizez tehnologia computerului (prezentul) pentru a construi iniţial imaginea, schiţată în vopsea pe tablou, apoi în cele din urmă desenată în cărbune (primitivul)… Tematica este reiterată în conţinutul distorsionat de reprezentare a picturilor şi lucrează împotriva artei figurative convenţionale care este răspândită în majoritatea galeriilor stradale importante.  

Valentina TECLICI: Care este cea mai importantă sursă de inspiratie pentru creaţia ta?  

Ken SANDÖ: Viaţa… Aceste întrebări fără sfârşit pe care le am despre imaginile şi percepţiile realităţii… Identitatea liminală şi identitatea construită. Întrebări de gen şi sexualitate. Ce defineşte normativul şi ce nu. Spaţiul dintre, dimprejur, de dincolo, din lateral, din dualitatea convenţională…  

Valentina TECLICI: Ce fel de cercetare faci pentru arta ta?  

Ken SANDÖ: În mod normal, dacă nu este ceva despre care am o conştiinţă intimă, mă voi întâlni cu o imagine sau cu un text care declanşează momentul „ce înseamnă asta?” şi, pur şi simplu, trebuie să ştiu de ce este invocat un astfel de răspuns. Deci, o mare parte din cercetarea mea iniţială este pur şi simplu explorare de sine, în timp ce aplic propriile mele teorii la motivul care m-a interesat. Acest lucru îmi dă de obicei esenţa ideii unei opere de artă. De asemenea petrec o perioadă de timp citind diferite puncte de vedere despre subiect pentru a vedea dacă ideea este durabilă sau este o fantezie fără valoare; apoi încep să lucrez prin sensuri şi simboluri mai profunde pentru a da contur lucrării. Din păcate, nu mai reuşesc să citesc mult pentru petrecerea timpului liber, deoarece tind să-mi pierd lectura prin prea multe materiale de referinţă.  

Valentina TECLICI: Care este opera de artă preferată pe care ai creat-o până acum? Ai păstrat-o sau ai vândut-o?  

Ken SANDÖ: Odată, la începutul verii, am petrecut ziua cu fetele mele, atunci preşcolare, şi cu bunica lor într-o dumbravă, lângă un lac şi, în timp ce fiica cea mare se distra singură, am petrecut ziua, desenând-o pe fiica cea mică într-o lumină difuză… Acest tablou rămâne un etalon al unei după-amiezi fericite şi o abordare total diferită de ceea ce desenez, pictez, creez în mod normal. O operă de artă care nu este de vânzare.  

Valentina TECLICI: Stilul tău artistic este, după părerea mea, original. Există însă vreun pictor cu care ţi-ar plăcea să fii comparat?  

Ken SANDÖ: Categoric sunt influenţat de alţi artişti, cum ar fi: Hannah Höch, Pierre Molinier, Man Ray, René Magritte, Marcel Duchamp… ca să numesc doar câţiva. Dar nu mi-ar plăcea să fiu comparat cu ei, fie individual, fie colectiv, deoarece cu toţii ne aflăm în diferite epoci, locuri, sisteme politice, vieţi personale şi profesionale etc.  

Valentina TECLICI: Crezi că arta ar trebui finanţată?  

Ken SANDÖ: Răspuns scurt: Da. În aceeaşi măsura sau mai mult, cum este sportul în prezent.  

Artele sunt gresajul oricărei civilizatii, necesarele înfrumuseţări care uşurează existenta noastră atât de plină.  

Valentina TECLICI: Care este proiectul de artă la care visezi?  

Ken SANDÖ: Să influentez pe alţii cu imaginile mele; când ele devin profund reflexive pentru ceilalţi (este cu siguranţă un drum lung de parcurs înainte ca asta să se întâmple). Să devin independent din punct de vedere financiar, astfel încât să pot continua activitatea de creaţie cu normă întreagă. În cele din urmă, parafrazând remarcabila cugetare a lui Picasso “Arta este o minciună care ne ajuta să înţelegem adevărul”, să reuşesc să găsesc mici adevăruri în marea minciună care este Arta…  

V.T.: Mulţumesc, Ken, pentru timpul acordat.  

***  

Valentina TECLICI  

DIALOG ABOUT CREATIVITY WITH NEW ZEALAND ARTIST KEN SANDÖ  

Ken Sandö’s opening, of his art exhibition “Rock On”, was held at the Boyd-Dunlop Gallery Napier on Thursday evening, 13 April 2017. Despite the stormy weather, caused by Cyclone Cook, a lot of art lovers came to the launch. They drank the red wine, moved around the exhibition several times, and looked attentively at every piece of work, all the while chatting with each other, as well as with the artist. For me, this is proof that Ken Sandö is a well-known artist and people are interested in the novelty and passion he brings to these events.  

*  

Valentina TECLICI: Ken, I have met you in various circumstances and therefore I’m aware that you are a talented person who wears many hats. For example, one is that of a graphic designer. You kindly designed the cover of my recent book „Poetical Bridges-Poduri lirice”. I invite you, Ken, through the following questions, to introduce yourself and tell us about yourself, as an artist, as well as any of the other fields you are involved in, if you so wish.  

Ken SANDÖ: Really, Valentina, it’s just one multifaceted hat; And, if that hat had to have a label it would be that of creative. Being a creative gives the freedom to turn my hand to anything that takes my fancy without having to offer any other reason than it’s just another aspect of what I do… Who I am. One of those facets, as you’ve mentioned, is the title of Artist. For the last 30 years I have been a Practising Artist who has exhibited nationally in solo and group exhibitions. My Visual Art and Design Degree was obtained in 2002 through the EIT Arts programme in association with Massey University. I was an adult student when I sat for the degree as I had been working previously as a Decorative Artist/Fine Artist and Trade Qualified Decorator, as well as being involved in other vocations. As you are aware, when I am not making art I will bedoing something creative; aside from Graphic Design and Illustrating, in the last few weeks, for example: I have designed and made props and sets for Rochelle Spence’s Studio dance recital at the Napier Municipal Theatre, have been a Technician and Artistic Advisor for another Artist who is setting up their exhibition, restored some furniture for a friend, built a storage system for an art collection… Every day is different!  

Valentina TECLICI: What hat do you most enjoy wearing?  

Ken SANDÖ: That hat would have to be the maverick Artist’s hat Valentina! Its self-indulgent admittedly and not very fiscally rewarding but it does offer a freedom of expression and liberty not often found in other vocations.  

Valentina TECLICI: How do you describe your creative style?  

Ken SANDÖ: My art making presently is driven by certain questions that I have about imagery and perceptions of reality; what is considered to be truth/s. This means I work from a philosophical underpinning when creating my art, the idea always paramount in my process, the image a result of this. This is because I like to know the ‘why’ of things. Examining what is considered normal or everyday then questioning why it is; it is this pursuit for answers that drives my creativity. It is these questions and fragments of answers that are placed into my works narratives and which underscore the resulting pictures… As for style? It is a by-product of the process. I will use whatever medium or method I feel fits best, or is the most apt, when working through the making process. I try not to fixate on style as that can tie oneself to the tiresome treadmill of repetitive sameness.  

Valentina TECLICI: I noticed at your current exhibition the diversity of your work. Could you please tell us more about the themes, creative patterns and the materials that you used for this art event?  

Ken SANDÖ: The works in the exhibition are another manifestation within the project that I have been working through for the last fifteen years; as such they are all part of my art lexicon that is evolving and deepening through this exploratory process. Meaning each individual piece of work is touched with traces of the overarching ideas that drive my art making. As you’ve noted Valentina, on the surface the objects may seem diverse yet upon examination the thematics are constant across the exhibition. For example, you may have noticed that the majority of the painted works in the exhibition are simply shades of black/grey on a neutral ground. This is a deliberate device I use to imply/indicate that between two states of a perceived duality there lies variety and difference, hinting at inclusion or subversion. This is a little less obvious in my process of making the imagery, yet still there, in the use of computer technology (the Now) to construct the imagery initially, sketched out in paint on board, then finally drawn out in charcoal (the Primitive)… The thematics are reiterated in the distorted representational content of the works and play against the conventional figurative art that is prevalent in most main-street galleries.  

Valentina TECLICI: What is your main source of inspiration for your work?  

Ken SANDÖ: Life… Those never-ending questions I have about imagery and perceptions of reality… Liminal identity and constructed identity. Questions of gender and sexualities. What defines normative and what doesn’t. The space between, around, beyond, aside, from conventional dualities…  

Valentina TECLICI: What research do you do for your art?  

Ken SANDÖ: Normally, if it’s not something that I have intimate awareness of, I will stumble across some image or text that triggers the “whattya mean by that?” moment and I’ll simply need to know why it invokes such a response. So a lot of my research initially is simply belly-button gazing while I work through my own theories on why it interested me. This usually gives me the core of the idea for an artwork. I will then spend a period of time reading differing viewpoints about the subject to see if the idea is sustainable or is fanciful garbage; then start working through deeper meanings and symbology to flesh out the piece. Sadly, I don’t get to read much for leisure anymore as I tend to wear out my reading on far too much wordy reference material.  

Valentina TECLICI: What is your favourite piece of art that you have created so far. Did you keep it or sell it?  

Ken SANDÖ: Once in early summer I spent the day with my then preschool girls and their grandmother in a copse beside a lake, and as the eldest paddled about I whiled away the day by drawing my youngest daughter in the dappled light… It remains a touchstone of a happy afternoon and a massive departure to what I normally draw/paint/make. One piece that is not for sale.  

Valentina TECLICI: Your art style is, in my opinion, unique. However, is there any artist you would like to be compared to? If yes, please name the artist and explain why.  

Ken SANDÖ: I’ve certainly been influenced by other artists, such as; Hannah Höch, Pierre Molinier, Man Ray, René Magritte, Marcel Duchamp… To name a few. But I would not like to be compared to them, either individually or collectively, as we are all of differing times/place/politics/personal and professional lives/etcetera…  

Valentina TECLICI: Do you think that art should be funded?  

Ken SANDÖ: Short answer: Yes. To the same degree, or greater, as sport currently is.  

The Arts are the grease of any civilization, the much needed slippery fripperies that ease our sometimes fraught existence.  

Valentina TECLICI: What is your art project dream?  

Ken SANDÖ: To become an influencer with my images; where they become deeply reflective for others (there’s admittedly a long way to go yet before that occurs). To become financially self-supporting so I am able to pursue my art-making full-time. Finally, to paraphrase Picasso’s powerful line “Art is a lie that makes us realize the truth”, to be able to find some small truths in the great lie that is Art…  

Valentina TECLICI: Thank you, Ken, for your time.  

—————————-  

Valentina TECLICI  

Napier, New Zealand  

April 2017