În 2022, a apărut la Editura „Stef” din Iași cartea de poezie a talentatei poete VALENTINA TECLICI, stabilită în Noua Zeelandă, cunoscută în România pentru activitatea ei literară – întâi bibliotecară la Galați, apoi redactor la editurile Porto Franco din Galați și Oscar Print din București, cât și pentru cărțile publicate în țară, ca membră a Uniunii Scriitorilor din România. În Noua Zeelandă a continuat să scrie, să publice, să frecventeze un cenaclu literar activ și să încurajeze poeții – atât din România, cât și din Noua Zeelandă – prin volumele publicate de ea în colaborare, ca un pod de flori și de cuvinte între cele două lumi.
Cartea „păsării” Valentina Teclici este o poveste despre desprinderea ei de pământ,, despre zborul ei avântat spre înalturi, despre volutele zborului ei dintre noapte și zi, dintre o viață și alta, dintre o ființă și alta, dintre un continent și altul, dintre o emisferă și alta…
Valentina este o pasăre cu o aripă săgetată, așa cum mărturisește în „Zbor”, care n-a uitat totuși să zboare „albastru”: o pasăre închisă într-o „colivie cu ferestre deschise/ ca un colier la gâtul lunii”, care visează libertatea ca pe o stare de spirit, o pasăre închisă în trupul ei, dar cu spiritul liber, la fel de liber ca săgeata care i-a străpuns aripa…
Valentina scrie, căutându-se pe sine, lăsând lumii libertatea de a privi aceasta căutare. Și spune cu tărie că iubește albastrul, că se identifică cu el: „identitatea mea e albastru” („Identitate”). Albastru este culoarea cerului, a casei păsării, a drumului străbătut de ea, a căutărilor ei.
Valentina crează realitatea care o crează: „Și mă închin cu umilință/ evlavie și dragoste/ în fața transformării și trecerii” („Picătură sunt”). Pendulând între trecut, prezent și viitor, ea trăiește acum într-un univers exotic, de care se simte atrasă aproape fără să-și dea seama („Port în mine umbre multicolore”): „În altă viață am locuit/ într–o grotă umedă/ lăcaș săpat în stâncă/ într-un palat și o marae” (explicând că marae este „casa tradițională a maorilor pentru întâlniri”). În altă viață poate a fost „stejar, busuioc, panteră, cocor, libelulă” cu care dorind să revină la matcă, se contopește în zbor…
Singurătatea ei se înrudește în toate modurile posibile cu „singurătatea florii de colț”, ea însăși fiind „mister în mișcare” („Încă învăț”). Prietenă cu pădurea „…consilierul meu de încredere/ la care merg fără să bat la ușă” („Energia vieții”), acolo este locul unde ea se descoperă, descoperind „catifeaua umedă/ la tălpile ferigilor”.
Și totuși, spune ea, „Mă trag rădăcinile”… „copacului ce sunt/ crescut dintr-o sămânță daco– romană”. Cât de departe ar fi, ea simte „adierea doinei de dor” ca un leagăn în care a crescut și srisul ei se face punte între lumile de acolo și de aici.
Simte fantona orașului natal și declară răspicat: A plecat, dar nu definitiv”. Nimeni nu pleacă definitiv atâta timp cât are amintirile cu sine, „amprentele inimii, fantome în oglindă”.
Valentina scrie o poezie care o vindecă de angoase, o justifică și o întregește. Hora și sârba aduse cu ea în Mările Sudului, dansul lor, „Galben balsam de vindecare” sunt leac pentru sufletul ei. De fapt, în tot capitolul „Portativul dorului” se simte acest liant între o vârstă și alta, între trecut și viitor, între o lume și altă lume.
„Ora albastră, unică verigă” este o adresare către prietena iubită rămasă departe, printre primele ei amintiri, o încredințare că dincolo de distanțe există o „oră magică”, neapărat albastră, în care minunile se întâmplă, cei care se caută se regăsesc, se văd, se aud, se simt mai ales: „ora magică ne–a deschis caseta amintirilor/ plină de albastru de Huși, albastru de Vaslui,/ albastru de Napier/ binecuvântate de spațiul,/ timpul și iubirea fără limite”.
Și vine… „Mărțișor” ca o zi de primăvară românească în toamna sudului, o zi de sărbătoare care întregește amintirile ca niște talazuri care bat repetat malurile. Pentru cei de lângă ea, mărțișorul este o tradiție oarecare, iar ghioceii niște flori pe care le-au văzut doar în picturi. Dar Valentina, care știe cum arată ghioceii adevărați, îi vede… în spuma valurilor în care se scaldă: „spuma oceanului este un lan de ghiocei fremătând/ Mă scald în ei și-i prind franjuri în păr”… „Dansez în lanul cu ghiocei”… „înțeleasă doar de oceanul/ pe care–l iubesc până la durere/ și care nă renaște până la moarte”.
Frumoase sunt și călătoriile sale amintite aici: „Continuu ades să vâslesc prin Grecia/ în corabia muzicii și a amintirilor” („Mă las călătorită…”).
Fiecare poezie din „Prisma iubirii” este un poem al dragostei eterne, fără început și fără sfârșit, doar zbor înalt spre ce a fost și poate va mai fi: „M–am logodit în sfârșit/ cu tăcerea broaștei țestoase/ cu–nțelepciunea bufniței/ urmând frenetic pe cărările nopții/ umila candelă, perpetuă iubirea” („M-am logodit”). Sau în „Tagou argentinian” unde se sinte ritmul pasional al muzicii care apropie: „M–ai strâns la piept adânc și enigmatic/ în langurosul ritm sălbatic”…
Nimic nu dispare, nimic nu se pierde, căci „Doar moartea ne poate lua amintirile/ dacă nu le-am țesut pe geana nopții”. („Doar moartea”).
O picturală imagine despre culori și păsări ne dezvăluie ea, „pasărea” Valentina, în „Carusel”: „Pictorul a pictat păsări/ tot felul de păsări/ în primul stadiu al nebuniei”. Este vorba de un creator anume care picta „dând sens propriei sale vieți”.
Plină–ochi de albastru – până și coperta cărții este tot albastră – Valentina ar fi dispusă să-l pună și la vânzare („Troc”): „Hai, cumpără puțin albastru/ subtil precum cerneala îngerilor”… Deci vedeți că nu e un albastru oarecare, e chiar pană de înger…
Într-un ultim capitol, „Intersecții”, revine la tradiția maori, impresionată de felul cum se salută ei dimineața, „cu fruntea lipită de frunte” (Hongi, respitația vieții”).
Valentina nu răspunde numai inimii sale, ci și pune întrebări. O întrebare mare, cât planeta Pământ, care sună așa: „Cum arată pacea în timp de război?” este urmată de multe alte întrebări: „Ca un porumbel înroșit de sângele victimelor?/ Ca un copil confuz, obosit de plâns și fără adăpost?/ Ca o fiară sălbatică înfricoșată de focul exploziilor?…” și multe altele
precum: „Ce rol joacă pacea pe scena politică lumii/ în timp de război?/ Un rol mare, unul mic, sau nimic?” („Întrebări”). Cred că aceasta e cea mai implicată poezie în realitatea imediată, pe care „pasărea” Valentina o scrijelează aici ca pe un semnal de alarmă.
O poetă matură, profundă și responsabilă, așa cum mi-am dorit eu mereu în sinea mea să devină Valentina pe care am cunoscut-o în tinerețile noastre, a scris și poezia de încheiere „Eu, pasărea”, din care merită să redau aici câteva versuri memorabile: „Eu, aici, nemișcată, în cadrul ușii/ Ca un tablou de Rembrandt/ În care intru și ies/ În și din propria–mi viață”… „Nemișcată în cadrul ușii/ Cu valiza sufletului pregătită de drum/ Înăuntru sau afară?”…
Ar mai fi multe de spus, dar poezia Valentinei merită citită, nu povestită. Așa că… închideți toate ușile și ferestrele lumii dinafară, așezați-vă comod în hamacul visurilor voastre și citiți-o cu atenție… până prindeți aripi.
Nicoleta MARINESCU: UN JURNAL sau ȘANSA UNEI REGĂSIRI
Oda prieteniei
Prin anii `80, nefiind un învățământ de specialitate în România, în biblioteci lucrau foarte mulți absolvenți cu studii superioare, care beneficiau de cursuri de perfecționare, dobândind competențe noi, necesare practicii în noua profesie. La cursurile organizate în cadrul Ministerului Culturii prin Centrul de Perfecționare la Bușteni am cunoscut mulți colegi din țară. Chiar de la prima întâlnire cu colegele, am remarcat o tânără blondă, cu ochi ciocolatii, modestă, dar impunătoare prin prezență, cultură, comportament și prin discurs. Era Valentina Teclici, bibliotecară la Galați. Discuțiile prelungite până noaptea târziu, purtate și în vila în care locuiam au făcut să ne apropiem mai mult. Moldovence amândouă, ea născută în Hușii lui Ralea, iar eu în Dorohoiul lui Enescu. Ea, trăitoare în Galații lui Camil Ressu, eu în Iașii lui Eminescu.
Ne-am amintit, inerent, studenția petrecută în Iași, parfumul teilor intrat „fraudulos” în plină sesiune, în sălile de lectură ale Bibliotecii Centrale Universitare <<Mihai Eminescu>> … Ne mândream, mi-amintesc, cu numărul impresionant al academicienilor care s-au format sau au activat la Iași!
Anii au trecut, cu evenimentele cunoscute, auzisem după 1990 că Valentina lucra la Editura Porto-Franco, așa cum spunea că își dorea. Eu, părăsisem vechea bibliotecă, în care am făcut ucenicia, dând concurs la Biblioteca Centrală Universitară <<Mihai Eminescu>>, cum visam încă de la absolvirea Facultății de Litere, secția franceză-română. Ținând cursuri de formare la Vaslui în ultimii 10-15 ani, întrebam mereu de Valentina, dar bibliotecarele din Huși, Bârlad sau Vaslui erau foarte tinere. Nu o cunoșteau. Numele ei era prezent în colecțiile bibliotecilor prin lucrările semnate.
Zilele trecute, citeam, înainte de a fi dată la tipar, lucrarea, Siaj pe marea vieții – Valentina Lupu – competență, pasiune și dăruire. Găsesc în paginile cărții o poezie și câteva rânduri semnate de… Valentina Teclici. Așa am ajuns să fiu în posesia lucrării – Odă prieteniei: jurnal de călătorie în Noua Zeelandă, având posibilitatea să aflu mai multe despre Valentina, grație Vasilicăi Grigoraș, bună prietenă a fostei mele colege.
Am lecturat dintr-o suflare paginile jurnalului, aflând noutăți despre Valentina. Stilul cărții, informațiile oferite, descrierile locurilor și evenimentelor dintr-o altă civilizație, organizate după o agendă riguroasă, dar surprinzând și prin diversitatea preocupărilor cu întâmplări fericite și nefericite trăite, m-au făcut să mă gândesc că, într-adevăr, Vasilica s-a simțit în elementul său în Noua Zeelandă. O căldură, un calm, o înțelepciune, o mulțumire sufletească emană din întreaga sa ființă. Am citit și recitit de câteva ori însemnările. De fapt, un mixaj între jurnal, publicistică, memorialistică. Prima lectură îmi oferea vești despre Valentina, apoi am vrut să am câteva informații despre Noua Zeelandă, despre geografia, istoria, administrația, politica acestui colț de lume din Pacific. Vroiam să aprofundez descrierile locurilor vizitate, a vieții de zi cu zi din familia și comunitatea în care Valentina se integrase; imagini fulgurante despre obiceiuri și tabieturi ale locuitorilor, floră… La fiecare lectură realizam ceea ce transmitea autoarea: că nimic nu e întâmplător și că, indiferent de vârstă și, oricât de ciudat ar părea, fiecare dintre noi își găsește locul în care să se simtă bine. Impresionante sunt descrierile revenirii Valentinei pe pământul în care s-a născut și a viețuit jumătate de secol. Autoarea jurnalului, cu mult talent și finețe descrie familii în care a petrecut cele trei luni, regăsind ospitalitatea românească. Nu sunt lipsite de emoții momentele în care cele două prietene fac destăinuiri, deapănă amintiri, scriu poezii: Valentina – sonete, Vasilica – haiku, se regăsesc.
Credința, educația, dorința de a continua tradițiile și obiceiurile moștenite de veacuri și transmise mai departe, din generație în generație, fac ca o veche și frumoasă prietenie să continue indiferent de distanța geografică. Și nu în orice moment se revăd, ci în acela în care nepoțelul Valentinei, Alex, era creștinat, de o familie de tineri din România.
Un jurnal bine scris, organizat și gândit sincer m-a făcut să-mi regăsesc o prietenă, îndrăznesc să spun, la care am gândit de foarte multe ori. Finețe, putere, corectitudine, educație regăsești în paginile cărții, citită cu o reală plăcere. Un model de prietenie, un adevărat exemplu pentru cei tineri. O invitație de a redescoperi plăcerea lecturii jurnalelor și notelor de călătorie, a reconstituirii prin poveste a unui spațiu cultural și a unei civilizații. Fascinante unele descrieri și trăiri personale!
Prefața celei de-a doua ediții a Jurnalului, semnată de Tudor Cicu se intitulează: O invitație (cuceritoare) la călătorie. Remarcă filmul documentar al notelor de călătorie semnate de Vasilica Grigoraș, impresionat fiind de modul în care sunt descrise orașele vizitate, oprindu-se la latura psihologică a evenimentului, a trăirilor autoarei. Departe de țară, comparațiile apar: clocotul apelor termale îi amintesc de vulcanii noroioși vizitați cândva în zona Buzăului. Este fascinată de păsări, păsările în zbor simbolizând libertatea şi fericirea fiinţei care nu suportă nici o îngrădire, a legăturii dintre cer și pământ. E starea Vasilicăi, acolo, în Noua Zeelandă, alături de Valentina și familia sa, prietenii săi.
În Cuvânt înainte, Elena Ciubotaru remarcă arcul în timp al evenimentelor trăite de cele două prietene, de la prima întâlnire din Iași (1972), la revederea în Noua Zeelandă, „Țara Norului Alb și Lung” (AOTEAROA) (2013). Trăirile, peisajele sunt văzute de autoarea jurnalului cu uimire și emoție. Frisoanele pregătirii călătoriei spre prietena sa dragă și a altor întâlniri sunt descrise sincer, intens.
Geografie sentimentală își intitulează Georgeta Petre gândurile după lectura jurnalului. Impresionant pare faptul că autoarea lucrării se interesează de bibliotecile din Noua Zeelandă. Cred că este o caracteristică a bibliotecarilor, oriunde s-ar afla sunt preocupați să vadă cum arată bibliotecile. Din păcate, numai noi suntem preocupați, nu și factorii decizionali în deplasările în străinătate, în schimburile de experiență pe meridianele și paralele lumii…
Este Vasilica Grigoraș un nou Phileas Fogg, personajul romanului Ocolul pământului în 80 de zile? Se pare că da, pentru că, datorită schimbării fusului orar, ajunge în țară cu o zi mai devreme de data la care fusese anunțată familia despre revenirea sa pe plaiurile mioritice.
Prin lectură, Vasilica mi-a oferit șansa de a cunoaște Noua Zeelandă, de a redescoperi calitățile Valentinei Teclici, inclusiv pe cea a cultului prieteniei, care, iată, ea demonstrează, dăinuie peste ani, la distanțe geografice atât de mari! Prezentarea obiectivelor turistice, a festivalului, a concursului, a muzeului, a parcurilor, a grădinii de trandafiri, a vieții de zi de zi, a trăirilor într-o civilizație puțin cunoscută este redată cu exactitate, pictată cu un penel fin, gingaș, luminos, alături de emoțiile inerente unei astfel de călătorii. Vecinătatea unor cuvinte simple, dar atent alese („vreme năbădăioasă”, „registrul gândurilor”, „motoarele zumzăie”, „iarba mătăsoasă”) dau naturalețe scrisului.
Autoarea jurnalului citește din biblioteca Valentinei cartea lui Dan Plăeșu, scriitor cunoscut, trăitor în Galați: Vinovatele meandre, prilej bun de discuții până târziu în noapte și de creionare a ideilor unei recenzii. Girul prefeței unui fost editor, Elena Leonte (Firescul despre care merită povestit) este confirmat de premiul Uniunii Scriitorilor, Filiala Sud-Est (Galați) pentru anul 2011. Recenzia inserată în jurnal prezintă activitatea autorului „romanului de sertar” și comentează conținutul cărții. În biblioteca Valentinei se găsește și: Cum să te iubeşti pe tine pentru a te înţelege mai bine cu ceilalţi, de Francois Lelord şi Christophe Andre, o lucrare interesantă, care o face să mărturisească apropierea sa de psihologie încă din facultate, dorința neîmplinită de a deveni psihoterapeut, psiholog. O altă lectură Diavolul şi domnişoara Prym de Paulo Coelho, o carte despre căutarea binelui şi răului. „Este prezentată lupta dintre lumină şi întuneric din adâncul fiecărui suflet, iar lecţia de învăţat pentru viaţa noastră de zi cu zi este să îndrăznim să ne urmăm visele, să avem curajul de a fi altfel şi să ne stăpânim teama care ne împiedică să trăim cu adevărat.” Departe de casă, Vasilica semnează recenzia cărții Valentinei Teclici, din care spicui: „Cu căldură şi altruism, poeziile incluse în volumul bilingv – De la imposibil la posibil – sunt dedicate părinţilor, prietenilor scriitori, poeţi, editori, ilustratori, mentori, oameni de litere şi de cultură din ţara mamă, din cea adoptivă şi din alte locuri din lume unde trăiesc oameni minunaţi. Da, pentru că Valentina are prieteni peste tot în lume. Fină observatoare a realităţilor mondiale contemporane, îngrijorată pentru toate relele care se întâmplă în lume, de la individ, familie, comunitate, naţie, planetă, dar şi optimistă în posibilitatea de schimbare a lumii într-una mai bună şi mai frumoasă, îşi deschide volumul de poeme cu o „Rugăciune”: „Pentru toţi cei care împuşcă porumbeii planetei / Mă rog la Tine, Doamne, să le dai pace-n suflet / Şi săgeţile din arcul lui Cupidon”.
Recenzia a fost trimisă publicației Onyx, a Centrului Cultural Român din Dublin, alături de alte recenzii, după ce a devenit colaboratoarea acestei reviste, în urma unui CV cerut de redactorul șef.
Poeta Valentina Teclici având un doctorat în sociologie: „este angajata organizaţiei neguvernamentale Care NZ, care oferă diverse servicii în comunitate sau penitenciare persoanelor care consumă droguri sau sunt dependente de ele. Valentina lucrează în închisoarea Hawke’s Bay, unde s-a creat în urmă cu şase ani o comunitate terapeutică numită Drug Treatment Unit. A avut şi are un rol cheie în dezvoltarea programelor, experimentarea şi implementarea lor. Aceste programe au ca scop să schimbe gândirea, atitudinea şi comportamentul deţinuţilor şi să reducă rata celor care comit crime după ce au fost eliberaţi din închisoare. Programele dezvoltate de Valentina au fost prealuate în alte comunităţi terapeutice din alte închisori care au, de asemenea, contracte cu Care NZ.”
La finalul lecturii rămâi cu o mulțumire sufletească, un calm, o stare de bine oferite de autoare (Grigoraș, Vasilica. Odă prieteniei : jurnal de călătorie în Noua Zeelandă. București: Oscar Print, 2019).
O româncă, o femeie sensibilă, inteligentă, rațională, puternică la 50 de ani, reușește perfect să se adapteze unei noi civilizații, datorită temeliei serioase construită prin credință și tenacitate pe pământul strămoșesc.
Prin anii `80, nefiind un învățământ de specialitate în România, în biblioteci lucrau foarte mulți absolvenți cu studii superioare, care beneficiau de cursuri de perfecționare, dobândind competențe noi, necesare practicii în noua profesie. La cursurile organizate în cadrul Ministerului Culturii prin Centrul de Perfecționare la Bușteni am cunoscut mulți colegi din țară. Chiar de la prima întâlnire cu colegele, am remarcat o tânără blondă, cu ochi ciocolatii, modestă, dar impunătoare prin prezență, cultură, comportament și prin discurs. Era Valentina Teclici, bibliotecară la Galați. Discuțiile prelungite până noaptea târziu, purtate și în vila în care locuiam au făcut să ne apropiem mai mult. Moldovence amândouă, ea născută în Hușii lui Ralea, iar eu în Dorohoiul lui Enescu. Ea, trăitoare în Galații lui Camil Ressu, eu în Iașii lui Eminescu.
Ne-am amintit, inerent, studenția petrecută în Iași, parfumul teilor intrat „fraudulos” în plină sesiune, în sălile de lectură ale Bibliotecii Centrale Universitare <<Mihai Eminescu>> … Ne mândream, mi-amintesc, cu numărul impresionant al academicienilor care s-au format sau au activat la Iași!
Anii au trecut, cu evenimentele cunoscute, auzisem după 1990 că Valentina lucra la Editura Porto-Franco, așa cum spunea că își dorea. Eu, părăsisem vechea bibliotecă, în care am făcut ucenicia, dând concurs la Biblioteca Centrală Universitară <<Mihai Eminescu>>, cum visam încă de la absolvirea Facultății de Litere, secția franceză-română. Ținând cursuri de formare la Vaslui în ultimii 10-15 ani, întrebam mereu de Valentina, dar bibliotecarele din Huși, Bârlad sau Vaslui erau foarte tinere. Nu o cunoșteau. Numele ei era prezent în colecțiile bibliotecilor prin lucrările semnate.
Zilele trecute, citeam, înainte de a fi dată la tipar, lucrarea, Siaj pe marea vieții – Valentina Lupu – competență, pasiune și dăruire. Găsesc în paginile cărții o poezie și câteva rânduri semnate de… Valentina Teclici. Așa am ajuns să fiu în posesia lucrării – Odă prieteniei: jurnal de călătorie în Noua Zeelandă, având posibilitatea să aflu mai multe despre Valentina, grație Vasilicăi Grigoraș, bună prietenă a fostei mele colege.
Am lecturat dintr-o suflare paginile jurnalului, aflând noutăți despre Valentina. Stilul cărții, informațiile oferite, descrierile locurilor și evenimentelor dintr-o altă civilizație, organizate după o agendă riguroasă, dar surprinzând și prin diversitatea preocupărilor cu întâmplări fericite și nefericite trăite, m-au făcut să mă gândesc că, într-adevăr, Vasilica s-a simțit în elementul său în Noua Zeelandă. O căldură, un calm, o înțelepciune, o mulțumire sufletească emană din întreaga sa ființă. Am citit și recitit de câteva ori însemnările. De fapt, un mixaj între jurnal, publicistică, memorialistică. Prima lectură îmi oferea vești despre Valentina, apoi am vrut să am câteva informații despre Noua Zeelandă, despre geografia, istoria, administrația, politica acestui colț de lume din Pacific. Vroiam să aprofundez descrierile locurilor vizitate, a vieții de zi cu zi din familia și comunitatea în care Valentina se integrase; imagini fulgurante despre obiceiuri și tabieturi ale locuitorilor, floră… La fiecare lectură realizam ceea ce transmitea autoarea: că nimic nu e întâmplător și că, indiferent de vârstă și, oricât de ciudat ar părea, fiecare dintre noi își găsește locul în care să se simtă bine. Impresionante sunt descrierile revenirii Valentinei pe pământul în care s-a născut și a viețuit jumătate de secol. Autoarea jurnalului, cu mult talent și finețe descrie familii în care a petrecut cele trei luni, regăsind ospitalitatea românească. Nu sunt lipsite de emoții momentele în care cele două prietene fac destăinuiri, deapănă amintiri, scriu poezii: Valentina – sonete, Vasilica – haiku, se regăsesc.
Credința, educația, dorința de a continua tradițiile și obiceiurile moștenite de veacuri și transmise mai departe, din generație în generație, fac ca o veche și frumoasă prietenie să continue indiferent de distanța geografică. Și nu în orice moment se revăd, ci în acela în care nepoțelul Valentinei, Alex, era creștinat, de o familie de tineri din România.
Un jurnal bine scris, organizat și gândit sincer m-a făcut să-mi regăsesc o prietenă, îndrăznesc să spun, la care am gândit de foarte multe ori. Finețe, putere, corectitudine, educație regăsești în paginile cărții, citită cu o reală plăcere. Un model de prietenie, un adevărat exemplu pentru cei tineri. O invitație de a redescoperi plăcerea lecturii jurnalelor și notelor de călătorie, a reconstituirii prin poveste a unui spațiu cultural și a unei civilizații. Fascinante unele descrieri și trăiri personale!
Prefața celei de-a doua ediții a Jurnalului, semnată de Tudor Cicu se intitulează: O invitație (cuceritoare) la călătorie. Remarcă filmul documentar al notelor de călătorie semnate de Vasilica Grigoraș, impresionat fiind de modul în care sunt descrise orașele vizitate, oprindu-se la latura psihologică a evenimentului, a trăirilor autoarei. Departe de țară, comparațiile apar: clocotul apelor termale îi amintesc de vulcanii noroioși vizitați cândva în zona Buzăului. Este fascinată de păsări, păsările în zbor simbolizând libertatea şi fericirea fiinţei care nu suportă nici o îngrădire, a legăturii dintre cer și pământ. E starea Vasilicăi, acolo, în Noua Zeelandă, alături de Valentina și familia sa, prietenii săi.
În Cuvânt înainte, Elena Ciubotaru remarcă arcul în timp al evenimentelor trăite de cele două prietene, de la prima întâlnire din Iași (1972), la revederea în Noua Zeelandă, „Țara Norului Alb și Lung” (AOTEAROA) (2013). Trăirile, peisajele sunt văzute de autoarea jurnalului cu uimire și emoție. Frisoanele pregătirii călătoriei spre prietena sa dragă și a altor întâlniri sunt descrise sincer, intens.
Geografie sentimentală își intitulează Georgeta Petre gândurile după lectura jurnalului. Impresionant pare faptul că autoarea lucrării se interesează de bibliotecile din Noua Zeelandă. Cred că este o caracteristică a bibliotecarilor, oriunde s-ar afla sunt preocupați să vadă cum arată bibliotecile. Din păcate, numai noi suntem preocupați, nu și factorii decizionali în deplasările în străinătate, în schimburile de experiență pe meridianele și paralele lumii…
Este Vasilica Grigoraș un nou Phileas Fogg, personajul romanului Ocolul pământului în 80 de zile? Se pare că da, pentru că, datorită schimbării fusului orar, ajunge în țară cu o zi mai devreme de data la care fusese anunțată familia despre revenirea sa pe plaiurile mioritice.
Prin lectură, Vasilica mi-a oferit șansa de a cunoaște Noua Zeelandă, de a redescoperi calitățile Valentinei Teclici, inclusiv pe cea a cultului prieteniei, care, iată, ea demonstrează, dăinuie peste ani, la distanțe geografice atât de mari! Prezentarea obiectivelor turistice, a festivalului, a concursului, a muzeului, a parcurilor, a grădinii de trandafiri, a vieții de zi de zi, a trăirilor într-o civilizație puțin cunoscută este redată cu exactitate, pictată cu un penel fin, gingaș, luminos, alături de emoțiile inerente unei astfel de călătorii. Vecinătatea unor cuvinte simple, dar atent alese („vreme năbădăioasă”, „registrul gândurilor”, „motoarele zumzăie”, „iarba mătăsoasă”) dau naturalețe scrisului.
Autoarea jurnalului citește din biblioteca Valentinei cartea lui Dan Plăeșu, scriitor cunoscut, trăitor în Galați: Vinovatele meandre, prilej bun de discuții până târziu în noapte și de creionare a ideilor unei recenzii. Girul prefeței unui fost editor, Elena Leonte (Firescul despre care merită povestit) este confirmat de premiul Uniunii Scriitorilor, Filiala Sud-Est (Galați) pentru anul 2011. Recenzia inserată în jurnal prezintă activitatea autorului „romanului de sertar” și comentează conținutul cărții. În biblioteca Valentinei se găsește și: Cum să te iubeşti pe tine pentru a te înţelege mai bine cu ceilalţi, de Francois Lelord şi Christophe Andre, o lucrare interesantă, care o face să mărturisească apropierea sa de psihologie încă din facultate, dorința neîmplinită de a deveni psihoterapeut, psiholog. O altă lectură Diavolul şi domnişoara Prym de Paulo Coelho, o carte despre căutarea binelui şi răului. „Este prezentată lupta dintre lumină şi întuneric din adâncul fiecărui suflet, iar lecţia de învăţat pentru viaţa noastră de zi cu zi este să îndrăznim să ne urmăm visele, să avem curajul de a fi altfel şi să ne stăpânim teama care ne împiedică să trăim cu adevărat.” Departe de casă, Vasilica semnează recenzia cărții Valentinei Teclici, din care spicui: „Cu căldură şi altruism, poeziile incluse în volumul bilingv – De la imposibil la posibil – sunt dedicate părinţilor, prietenilor scriitori, poeţi, editori, ilustratori, mentori, oameni de litere şi de cultură din ţara mamă, din cea adoptivă şi din alte locuri din lume unde trăiesc oameni minunaţi. Da, pentru că Valentina are prieteni peste tot în lume. Fină observatoare a realităţilor mondiale contemporane, îngrijorată pentru toate relele care se întâmplă în lume, de la individ, familie, comunitate, naţie, planetă, dar şi optimistă în posibilitatea de schimbare a lumii într-una mai bună şi mai frumoasă, îşi deschide volumul de poeme cu o „Rugăciune”: „Pentru toţi cei care împuşcă porumbeii planetei / Mă rog la Tine, Doamne, să le dai pace-n suflet / Şi săgeţile din arcul lui Cupidon”.
Recenzia a fost trimisă publicației Onyx, a Centrului Cultural Român din Dublin, alături de alte recenzii, după ce a devenit colaboratoarea acestei reviste, în urma unui CV cerut de redactorul șef.
Poeta Valentina Teclici având un doctorat în sociologie: „este angajata organizaţiei neguvernamentale Care NZ, care oferă diverse servicii în comunitate sau penitenciare persoanelor care consumă droguri sau sunt dependente de ele. Valentina lucrează în închisoarea Hawke’s Bay, unde s-a creat în urmă cu şase ani o comunitate terapeutică numită Drug Treatment Unit. A avut şi are un rol cheie în dezvoltarea programelor, experimentarea şi implementarea lor. Aceste programe au ca scop să schimbe gândirea, atitudinea şi comportamentul deţinuţilor şi să reducă rata celor care comit crime după ce au fost eliberaţi din închisoare. Programele dezvoltate de Valentina au fost prealuate în alte comunităţi terapeutice din alte închisori care au, de asemenea, contracte cu Care NZ.”
La finalul lecturii rămâi cu o mulțumire sufletească, un calm, o stare de bine oferite de autoare (Grigoraș, Vasilica. Odă prieteniei : jurnal de călătorie în Noua Zeelandă. București: Oscar Print, 2019).
O româncă, o femeie sensibilă, inteligentă, rațională, puternică la 50 de ani, reușește perfect să se adapteze unei noi civilizații, datorită temeliei serioase construită prin credință și tenacitate pe pământul strămoșesc.
Nedorind să povestesc jurnalul, invit cititorul la lectura acestuia cu o ceașcă de cafea sau de ceai în mână. Cartea se citește dintr-o suflare.
Intrarea în Uniunea Europeană (în anul 2007), a declanşat deplasări fără oprelişti pe toate meridianele lumii, îndeosebi a românilor dornici de cunoaşterea altor spaţii cultural-geografice ori mânaţi de împlinirea „dorului de ducă”. Ineditul altor civilizaţii, diversitatea peisajelor ori emoţiile de simplu turist au generat imboldul de a nota impresiile spontane/sincere în texte care se încadrează unui gen de frontieră, nedefinit şi încăpător. Cu atenţie am citit recent astfel de cărţi scrise de istorici, prozatori, publicişti, profesori, între care amintesc: Mihaela Albu,Zina Cenuşă, Doina Cernica, Vasile Calestru, Elena Fluturel ş.a.Astfel de jurnale au corolarul sincerităţii iar mobilul care-l determină pe autor să facă asemenea consemnări (ce stau între planul realităţii şi cel al ficţiunii) este foarte diferit, dar prioritatea stă în aceea că scrierile reprezintă porţi deschise către autocunoaştere.
În volumul de faţă semnat de Vasilica Grigoraş – Simple adoraţii (Iaşi, Editura PIM, 2020), nu mirajul tărâmurilor străine este în obiectiv, ci valorile spirituale şi frumuseţile peisagistice din România, cunoscute de-a lungul mai multor excursii, drumeţii, călătorii, pelerinaje. Găsim într-unul din subtitlurile cărţii precizarea Impresii de călătorii, ceea ce confirmă integrarea cărţii în epica literară de călătorie. De altfel „mărturisirea” autoarei întăreşte cele scrise, însemnările din volum cuprinzând „câteva gânduri şi simţiri din călătorii în timp şi în spaţiu, în locuri de poveste, dragi mie, din spaţiul mioritic românesc”.
Cartea cu un conţinut compozit este escortată de trei precuvântări, (semnate de Florica Păţan, pr. Marcel Miron şi Georgeta Petre) şi un calup de Referinţe critice.
Vasilica Grigoraş este autoarea unui interesant dicţionar despre intelectualitatea vasluiană – Fragmente de spiritualitate românească (2001), a cercetărilor monografice despre personalităţile locului (Petre Iosub şi Anghel Rugină), a unui jurnal despre tărâmuri exotice (Noua Zeelandă), dar şi o practiciană a speciei lirice japoneze – haiku. Ineditul compoziţional al acestui volum constă în experimentarea unui model de proză poetica japoneză numit haibun, înrudit cu haiku, după cum precizează autoarea, justificând şi cel de-al doilea subtitlu – Haibun-uri: „Textul se vrea a fi o proză lirică presărată cu poeme de inspiraţie japoneză (haiku-uri) şi tristihuri, ceea ce în literatura niponă poartă numele de haibun”.
Cele cincisprezece texte au, luate în ansamblu, o arhitectonică epică personală, în evantai, cu punct de pornire în incursiuni prin amintirile despre mamă şi copilărie, despre satul tradiţional şi prietenul îndepărtat (Ben Todică). Starea nostalgic-meditativă stă sub haloul matricial, căci izvorul (auto)cunoaşterii începe cu magia mamei, „pomul roditor”, de la care a primit „lumina, căldura şi iubirea”, dar căreia, peste ani, i-au răsărit „peri albi la tâmplă –/ fulgi de înţelepciune/ pe aripi de timp” (Cu şi fără anotimp). Concepţia despre lume şi viaţă, marile valori morale – respectul, hărnicia, învăţătura, credinţa, cultul muncii, răbdarea – i-au fost transmise de mamă, însă şi de oameni responsabili de viitorul neamului, căci satul nu e pustiu, ci „însufleţit de candoarea şi frumuseţea copiilor”. Meşteşugurile casnice practicate de femei, munca pe ogor, dar îndeosebi tradiţiile şi obiceiurile de sărbătorile religioase adună sătenii întru bucuria vieţii. De aceea nu e de mirare că în incursiunea prin amintiri (să-i zicem călătoria), sunt surprinse, într-o viziune idilică, elementele fundamentale din comunitatea rurală: uliţele înverzite, curţile caselor, fântânile, livezile, clădirea mai răsărită a şcolii, bisericuţa cu clopotniţa şi cimitirul înveşnicite în spiritualitatea satului românesc, lacul (balta) ş.c.l. Căsuţa bunicuţei din marginea satului pare desprinsă din poveşti: „E mică, joasă, cu două ferestre […]./ Cu acoperişul de stuf şi cu un horn dărăpănat, căsuţa e înecată de frunzişul verde al duzilor şi plopilor sădiţi de bunici şi străbunici în folosul celor de azi. Casa nici nu s-ar vedea din frunziş dacă n-ar fi toată spoită în alb. Arată ca un nor lăptos care străluceşte în razele generoase ale soarelui” (Satul, sufletul românului).
Curgerea vremii este subtil nuanţată în secţiunea care grupează succesiunea anotimpurilor unui an (nedeterminat), receptate senzorial şi reflexiv. Perspectiva lirică o aşază pe autoare în miezul lucrurilor. Ea percepe în cheia metaforică a haibun-ului revigoranta primăvară („regina-n impas –/ coroană de ghiocei-n/ pletele-i curgând”), vara secetoasă („natura în doliu –/ curcubeu răpit de zmeu/ în plină vară”), roadele parfumate de toamnă („vie cu rod bun –/ buni purtând de grijă/ doar cârceilor”) şi mirajul iernii („ninge liniştit –/ sfârâind fusul bunei/ toarce timpul”). Nu predominanţa stilistică îmbracă peisajele, ci emoţia naratoarei particularizată pentru fiecare anotimp.
Plăcerea de a călători se relevă în textele despre pelerinajele la diferite lăcaşe de cult din Moldova, Muntenia, Maramureş, Oltenia, Dobrogea. Cu imaginaţie sprintenă, pe o hartă imaginară pot fi desenate traseele de turism religios-ecumenic, având ca punct de plecare urbea Vasluiului. Direcţiile geografice duc spre Iaşi, Braşov, Oneşti, Maramureş, Constanţa, dar interesul peregrinei se canalizează către ansambluri monahale, ctitorii, mănăstiri, biserici, sfinţi, cimitire, morminte…, fiindcă Vasilica Grigoraş e pătrunsă de stări de reculegere în faţa monumentelor arhitecturale religioase, în jurul cărora se împleteşte sacrul cu profanul. Deşi agită curiozitatea prin detalii arhitecturale, autoarea lasă în pacea incertului ceea ce ţine de istoria îndepărtată topită frecvent în legenda locurilor.
Pe tot parcursul relatării, jurnaliera a prefirat de toate: însemnări de natură istorico-geografică, note despre cultură, rafinate inserţii artistice (haibun-uri), memorialistice, reculegeri confesionale, notaţii de circumstanţă chiar epistolare etc. Stările emoţionale nu sunt contorsionate, ci simple, în spunere firească. În faţa lăcaşelor, într-o perspectivă egocentrică, simţurile absorb culori, dimensiuni, muzică liturgică, figuri memorabile de monahi. Confesiunea următoare dă rostul cathartic al acestor peregrinări: „Când intri în Biserica Nouă, ai senzaţia că eşti mai aproape de Dumnezeu şi dacă îţi deschizi inima şi sufletul, pleci acasă mai împăcat cu lumea şi cu tine însuţi, mai liniştit şi mai bun.” (Moldova şi Maramureş, ţinuturi de poveste). Datările apar sporadic, iar stările fizico-emoţionale ale celorlalţi, intuiţi a fi în preajmă, nu intră în atenţia naratoarei. O aură legendară îmbracă lăcaşele vizitate şi însăşi personajul-relator pare să fie martor al întrupării în legendă.
Luate împreună, călătoriile-pelerinaj devin exerciţii de autocunoaştere, deoarece, cu fiecare popas, naratoarea întreprinde o călătorie interioară prin care reavivează filiaţia cu înaintaşii şi cultivă valorile moştenite: credinţa şi pioşenia în faţa sacrului ca prezentare religioasă a lumii. Aproape fiecare text se încheie cu o rugă de mulţumire către Dumnezeu pentru toate încercările vieţii.
În contextul literaturii contemporane, cartea Vasilicăi Grigoraş, Simple adoraţii, rămâne un jurnal insolit, un ghid funcţional şi o lectură agreabilă pentru cei porniţi în pelerinaje.
Lina Codreanu – Apropierea departarilor – Bridging the Distances
Apropierea depărtărilor
E de mirare că de sub marginile umbroasei păduri Dobrina a Huşilor, unde şi-a trăit copilăria şi adolescenţa, Valentina Teclici a ajuns să se stabilească pe o însorită margine a Oceanului Pacific. Rețeaua informatică mondială îmi facilitează aflarea distanţei în aer de la Huşi (România) la Napier (Noua Zeelandă) – 17402 km şi diferenţa de fus orar – 11 ore. Mare minune internetul! Intuiţiile lirice ale lui Tudor Arghezi din poemul Cel ce gândeşte singur – „Vorbeşti cu fundul lumii la tine în odaie,/ Secunda-ntrece veacul şi timpul se-ncovoaie” – au devenit certitudinile vieţii noastre. Argumentarea acestei comunicări vine şi prin proiectul literar conceput de Valentina Teclici – ediţia bilingvă română-engleză, Poetical bridges / Poduri lirice (Napier, New Zealand, Scripta manent Publishing House, 2016; Iaşi, România, Editura PIM, 2017). În Cuvânt înainte iniţiatoarea îşi motivează alcătuirea cărţii prin dorinţa de cunoaştere şi interacţionare a două culturi, în interiorul cărora, deşi consacraţi, poeţii din Noua Zeelandă nu au cunoştinţă de creaţia semenilor din România şi invers: „M-am gândit că asta era o oportunitate să apropii cele două ţări şi culturi aflate la capetele opuse ale lumii”. Formată la şcoala românească de poezie, autoarei nu i-a fost greu să se integreze în cultura neo-zeelandeză, făcând parte din cenaclul „Poeţi în viaţă din Hawke’s Bay”. Volumul bilingv, e format din două părţi: creaţiile a câte doisprezece poeţi din cele două ţări şi reperele biobibliografice despre fiecare dintre aceştia. Criteriul ales în înşiruire are în vedere vârsta poeţilor, începând cu mentorul multor adolescenţi, românul Tudor Opriş (1926-2015) / Dorothy Wharehoka (n. 1933) şi încheind cu Alexandra (Dumitrescu) Balm (n. 1974) / insulara Mere Taito. Fiecăruia i-au fost alocate pagini corespunzătoare unui număr limitat de creaţii. Dincolo de aspectul tehnic al cărţii, de interes rămâne tematica, expresivitatea, tehnica compoziţională, mesajul poeziilor ş.a., ceea ce înlesneşte comparaţia estetică. Operând o acoladă peste pagini se observă deschiderea imaginativă către teme şi motive universale: trecerea inexorabilă a timpului, condiţia artistului şi artei, peisagistica, dubletul liric, miturile lumii… Arcul spiritual a cărui traiectorie uneşte continentele devine elocvent în similaritatea arealurilor lirice. În eterna căutare estetică, creaţia rămâne condiţia existenţială artistului: „Mai am o bucurie: ca să scriu, Să-mi torn fiinţa-ntreagă pe hârtie Când timpul e o simplă jucărie Într-un decor distrus şi cenuşiu.” (Tudor Opriş, Atât îmi mai rămâne…) Crezul artistic e pregnant atât la poeţii români cât şi la cei neozeelandezi. Munca de artizan al cuvântului este trudnică şi îndelungă, purtând semnele vieţii şi ale morţii întru creaţie. Drama artistului în raport cu propria creaţie presupune năvala cuvintelor (Mandy Pentecost: „Cuvintele aşteptau/ zăboveau aşa ca tu să poţi culege unul din aer”, Există un cuvânt pentru asta), atenţia pentru alegerea cuvântului potrivit (Paul Sân-Petru: „Ai grijă, pădurare, lasă loc,/ Acestui lemn de lebădă lunatic”, La marginea crângului), modelarea graiului întru „naşterea unui poem” (Violeta Ionescu: „Când toate cuvintele sar pe fereastră”, Poem în Morse), aspiraţia către idealul absolut (Valentina Teclici: „Simţeam libertatea de-a fi,/ Puterea de-a-ndrăzni şi-acţiona/ S-ating prin zbor absolutul.”, M-am visat…), tenacitatea în urmărirea idealului (Monica Săvulescu Voudouri: „dar îşi adună puterile,/ ca s-o ia de la capăt”, sunt ca în dansul…). Neliniştea lirică generează perspective variate, poeţii purtând povara destinului (Maria Weishaupt Sarău: „Poeţii au tot timpul de lucru/ […]/ şi uneori mor de dragul de a vedea şi ei/ cum e/ să duci cu tine un pumn de pământ/ dincolo.”, Uneori). La rândul ei, arta îmbracă expresia revoltei şi-a iubirii (Mere Taito: „cu aceste cuvinte/ voi ridica braţele împotriva ta/ voi urla un strigăt de luptă/ […]/ cu aceste cuvinte/ te voi înfăşura cu grijă”, Bilingv), poate fi balsam erotic (Penelope Foster: „Dragostea este unde tu alegi să fie”, Dragostea este; Ana Anton: „Nu e de-ajuns că sunt rana eului meu?/ Ca un mânz rătăcit într-o seară/ Sufletul tău vine hoţeşte/ Până-n coliba tăcerilor mele/ Să mă tămăduiască…”, Călătorie) ori metaforă în scoică niponă (Vasilica Grigoraş: „indiscreţie –/ în miez de noapte luna/ printre pomii goi”, haiku). Contemporani fiind, reperele temporale confluează în clipa prezentă, în timp ce peisajele semnalează diferenţieri. Europenii se mişcă într-un peisaj cromatic bogat şi revitalizant; peisagiştii neo-zeelandezi se re-încarcă sub forţa valurilor şi a brizei oceanice. Unii stau sub semnul mitologic al lui Dionysos (la greci, zeul vegetaţiei), ceilalţi – al lui Poseidon (zeul mărilor). Pădurea (Paul Sân-Petru, În marginea crângului), marea (Mandi Pentecost, Momentul) şi cromatica specifică – verde (Ana Urma, Libret de florar) ori albastru (Mark Raffills, Cântăreţul) – pun în lumini diferite ariile geografice cărora le aparţin poeţii. Devenit familiar, după 1990, elementul aparte este e/imigraţia, motiv unduit în melodia biografismului: „ar fi bine să ne amintim/ noi toţi suntem din stocul de imigranţi/ care de asemenea a schimbat faţa acestui pământ.// Noi suntem rezultatele schimbării.” (Dorothy Wharehoka, Rezultatele schimbării) ori: „«Noi» suntem acum țara a ceea ce avem sau nu avem/ […]/ Şi la ultima mea răsuflare/ Condu-mă înapoi de unde am venit ” (Nikora Henriksen, Trezeşte-te). Odată ajunşi în locuri îndepărtate, poeţii s-au simţit „atât de acasă, încât am rămas” (Mandy Pentecost). Totuşi, sentimentul înstrăinării contrabalansează talgerul bucuriilor („dezrădăcinată din zona în care mă simţeam protejată/ acasă între ai mei”, Alexandra Balm, recunoaştere). Se prefiră unda unei nostalgii afunde, un bob de neîmplinire în aventura vieţii celor plecaţi din plaiul obârşiei lumeşti. Specializată în socio-psihologia imigraţiei, poeta Monica Săvulescu Voudouri (dr.), îşi surprinde dilematica stare existenţială în distihuri: „Umblu prin lume/ de la un capăt la altul,// peste tot sunt acasă,/ peste tot sunt străină”. Amărăciunea şi indignarea l-au copleşit chiar pe veteranul Tudor Opriş, rămas „acasă”, când a constatat că „De când gonirăm marele coşmar/ Nu-mi recunosc nici ţara, nici poporul./ Trecutul moare, plânge viitorul/…/ Prea mulţi români îşi iau din ţară zborul” (De când gonirăm…). Pentru antologia bilingvă română-engleză, Poetical bridges / Poduri lirice (Napier, New Zealand/ Iaşi, România), Valentina Teclici şi-a asumat rolul de traducător şi redactor echidistant în raport cu „alesăturile” lirice, aşezându-şi onest cele trei poezii la fel ca pe al celorlalţi. Ca poetă, a debutat din timpul liceului, după care a colaborat la revistele literare din ţară cu versuri, proză scurtă, reportaje… Cărţile i-au adus un premiu naţional acordat cărţii pentru copii – De la noi din grădiniţă (Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1986) şi i-a facilitat acreditarea, în 1992, ca membru al Uniunii Scriitorilor din România. Unele volume sunt autonome (selectiv: Jocurile verii, 1991; L’Enfance en Poesie, 1993; The Dance Lesson, 2002; Gioconda nimănui, 2011; De la imposibil la posibil – From impossible to possible, 2013) câteva, prin congeneritate de idei, simţăminte, idealuri, în colaborare cu Cezarina Adamescu, Ana Anton, Violeta Ionescu ş.a. Meritul scriitoarei este implicit motivat de harul poetic şi de buna cunoaştere a subtilităţilor expresive din cele două limbi, română şi engleză. Şi totuşi pentru a transla un text poetic în alt limbaj poetic truda a fost complexă, fiindcă a trebuit să păstreze expresivitatea, tonul, vocea lirică, melodia interioară etc. Cu atât mai merituos acest proiect cultural. Îi accentuez importanţa, în final, printr-un citat dintr-un interviu iniţiat de Rodica Lăzărescu, redactor-şef al revistei „Pro Saeculum”, luat lui Leo Butnaru. Poetul insista asupra binomului autor-traducător şi opina printr-o „parabolă” că atunci „când apare în limba română traducerea unei opere importante din literatura engleză (germană, franceză, rusă…) sau invers, când apare în Anglia (Franţa, Germania, Spania…) o traducere din limba română a unei opere remarcabile, la lansările acestei cărţi/traduceri ar trebui să se intoneze imnurile celor două ţări, [ai căror cetăţeni creatori] generează astfel de evenimente comune memorabile. Ascultând imnul, să stăm cu mâna la inimă pentru literatură, pentru limba ţării, pentru ţară…” („Pro Saeculum”, nr. 3-4/2016). De netăgăduit!
Lina Codreanu
LITERE, REVISTÃ LUNAR Ã DE CULTUR Ã A SOCIETÃŢII SCRIITORILOR TARGOVIŞTENI, martie 2017
Lina CODREANU
Bridging the Distances It is amazing that after living her childhood and adolescence under the shaded edges of the forests of Dobrina’ s area from Husi, Valentina Teclici has settled on a sunny edge of the Pacific Ocean. The global computer network allows me to find the air distance from Husi (Romania) to Napier (New Zealand); that is 17402 km and a time difference of 11 hours. What a big miracle the Internet is! Tudor Arghezi’ s lyrical insights from his poem “He who thinks for himself” – “You talk to the other end of the World from your room/ the moment surpasses the century and time is conforming” – became the realities of our lives. The justification of this communication also comes through the literary project created by Valentina Teclici – Poetical Bridges/Poduri lirice, Romanian – English bilingual edition (Napier, New Zealand, Scripta manent Publishing House, 2016; printed by PIM Iaşi, România,2017). In the Foreword, the initiator of this project justifies the issue of the book through the desire for sharing knowledge and interaction between the two cultures, within which, although well-known, New Zealand poets are not aware of the creations of Romanian poets and vice versa: “I thought that this was an opportunity to bridge the distance between the two countries and cultures located at opposite ends of the world”. Educated at the Romanian school of poetry, the author has found it easy to integrate into New Zealand culture, and be part of the literary circle within “Hawke’s Bay Live Poets”. The bilingual collection consists of two parts: the work of twelve poets from each country and bibliography notes about each of them. The ordering criteria pertains to the poets age, from the Mentor of many adolescents, the Romanian Tudor Opris (1926-2015) / Dorothy Wharehoka (1933) and ending with Alexandra (Dumitrescu) Balm (n. 1974) /and the islander Mere Taito. Each one was allocated corresponding pages for a limited number of creations. Beyond the technical aspects of the book, there are relevant themes of expressiveness, compositional technique, and the message of poems, all of which facilitate the aesthetic comparisons. Analysing the poets’ work, there is imaginative openness towards the universal themes and motifs: the inexorable passage of time, the condition of the artist and art, the landscape, lyrical dialogue, the myths of the world … The spiritual arch, its path connecting the continents, becomes eloquent in the similarity of the lyrical areas. In the eternal aesthetic search, the creation remains the artist’s existential condition: „I still have a joy: to write Pouring my whole being on the paper, When time is like a simple toy In scenery that’s destroyed and grey.” (Tudor Opris, „All I Have Left…”)
The artistic creed is striking in both Romanian and New Zealand poets. The work of crafting the word is arduous and takes time, bearing the signs of life and death into creation. The drama of the artist in relation to their own work involves the invasion of words (Mandy Pentecost: ”The words used to be waiting / hanging about so you could pluck one from the air” There’s a word for it,), paying attention to choose the right word (Paul Sân-Petru: ”Take care, woodman, leave room,/ For this swan wood of moonlight”, At the Edge of the Grove), moulding the speech into “the birth of a poem” (Violeta Ionescu: ”When all words are jumping out the window”, Poem în Morse), the aspiration towards the absolute (Valentina Teclici: “I felt the freedom of being/Willpower, deed and action/To touch the Absolute with my flight, I Dreamt I Was), tenacity in the pursuit of ideals (Monica Săvulescu Voudouri: “but gathering strength to start again”, I’m like in the Greek dance…). The lyrics restlessness generate various perspectives, the poets bearing the burden of destiny (Maria Weishaupt Sarău: “The poets are always busy […] and sometimes they are dying to see how it feels/to take a handful of homeland earth/to the other side”, Sometimes). The art also is an expression of love and hate: (Mere Taito: “with these words/ I will take up arms against you/ scream a war cry […] with these words I will carefully wrap you”), could be healing love (Penelope Foster: “Love is where you choose it to be!”, Love Is; Ana Anton: “Isn’t it enough that I am the wound of my ego?/As a lost foal/Your soul sneaks in one evening/Into the hut of my silence/To heal me…”, Journey) or metaphor in Japanese shell (Vasilica Grigoraş:” indiscretion -/in the middle of the night, the Moon/amongst the naked trees”, haiku). The landmarks of time confluence in the present moment, while scenery presents different things. The Europeans poets move in a living landscape rich in colour; New Zealanders re-charge themselves under the force of the waves and the breeze of the ocean. Some are influenced by mythology of Dionysus (Greek god of vegetation), others – of Poseidon (god of the sea). The forest (Paul San Peter, At the Edge of the Grove), the sea (Mandy Pentecost, No one owns the sea), and a specific chromatic – green (Ana Urma, Libretto florist) or blue (Mark Raffills, The Singer). These elements reveal in different lights the geographical areas where the poets belong. Becoming familiar after 1990, the special theme is immigration, a motif recited in the in the biographical track: “we do well to remember/we are all from immigrant stock/which has also changed the face of this land.//We are the products of change. (Dorothy Wharehoka, Products of Change) or: “‘We’ are now the land of the have and have nots”; “And when I take my final breath/Lead me back from whence I came (Nikora Henriksen, Wake up and Sea People). Once arriving in faraway places, poets have felt “so at home here that I have stayed” (Mandy Pentecost). However, the feeling of alienation outweighs the feeling of joy (“being taken from the easy zone of known comfort / reassuring growing”, Alexandra Balm, recognition). I notice a shade of deep nostalgia, a seed of incompleteness in the life adventure of those who left their home country. Specialized in social-psychology of immigration, the poet Monica Săvulescu Voudouri (PhD), expresses the dilemma of her existential condition: “I am walking through the world/from one end to the other,//I’m at home everywhere,/I’m a foreigner everywhere”. Bitterness and indignation have overwhelmed even the veteran Tudor Opriş, who remained “home”, when he found that: “Since we drove away the big nightmare/I can’t recognize either my country or my people./ The past is dying, the future is crying/…/Too many Romanians leave their country” (Since We Drove Away..) For the Romanian-English bilingual poetry, Poetical bridges/Poduri lirice (Napier, New Zealand / Iasi, Romania), Valentina Teclici assumed the role of translator and editor being equidistant in relation to the lyrical “choices”, and honestly placing her three poems in the book just like everyone else. As a poet, she made her debut during high school, and then she collaborated with poems, short prose, reports …with the national literary magazines. Her books brought her a national award for the children’s book – From Our Kindergarten (Bucharest, Ion Creangă Publishing House, 1986) and facilitated her accreditation as a member of the Writers’ Union of Romania in 1992. Some of her volumes are autonomous (selectively: Summer Games, 1991; L’ enfance en Poesie, 1993; The Dance Lesson, 2002; Nobody’s Gioconda, 2011; From Impossible to Possible, 2013) a few, by cogeneration of ideas, feelings, and creeds, in collaboration with Cezarina Adamescu, Ana Anton, Violeta Ionescu and others..
The writer’s merit is implicitly motivated by the poetic talent and by the good knowledge of the subtleties of the two languages, Romanian and English. And yet, to translate a poetic text into another poetic language, her hard work was complex, because she had to keep its expressiveness, tone, lyrical voice, inner melody, etc. For all these reasons, this cultural project is even more valuable. Finally, I emphasize its importance, through a quote from an interview initiated by Rodica Lăzărescu, editor in chief of the magazine “Pro Saeculum”, and taken to Leo Butnaru. The poet insisted on the binomial of author-translator and opined through a “parable” that “when the translation of an important work of English literature (German, French, Russian …) is issued in Romanian or vice versa, when a Romanian translation of a remarkable work is published in England (France, Germany, Spain …), the hymns of the two countries, [whose creator citizens] generate such memorable events, should be performed at the book launches. By listening to the hymn, let’s hold our hearts for literature, for the language of the country, for the country … ” (” Pro Saeculum “, 3-4 / 2016). Undeniable!
* Despre antologia bilingvă „Poduri lirice”/ „Poetical bridges”, editată la Napier, Noua Zeelandă, de scriitoarea gălățeană Valentina Teclici
Scriitoarea Valentina Teclici, stabilită de ceva vreme în Noua Zeelandă, a scos de curând o carte de suflet, „Poduri lirice”/ „Poetical bridges”, antologie bilingvă de a cărei traducere și editare s-a ocupat direct. Este un volum de poezie, nu doar interesant, ci de-a dreptul unicat, cred, pe piața cărții din țară și deopotrivă, bănuiesc, din Noua Zeelandă. Știm foarte puțin despre poeții de acolo, așa că pentru cititorul român cunoașterea liricii lor constituie cu siguranță un mare câștig. De asemenea, nu e puțin lucru ca poeți români să fie citiți în acea lume îndepărtată. Am ales să-i prezint mai jos doar pe autorii neo-zeelandezi, considerând că cei din țară, prezenți în carte, sunt în bună măsură de notorietate aici.
După lectura poemelor semnate de cei 12 autori de la Antipozi rămânem cu o imagine caleidoscopică, ce include viața în noua patrie, marea, anotimpurile, ferma și cei apropiați, dansul și cântecul specific, încercarea altor imigranți de a păși pe insule. Și iubire! Multă iubire. Iar toată această imagine trece prin inima, prin simțirea oamenilor locului. Versurile oferite de Dorothy Wharehoka impresionează prin scene desenate amplu de către natură, semenii fiind vădit marcați de pășirea în noul univers ales de soartă pentru a-și continua viața. Iată „Rezultatele schimbării”: „De-a lungul mileniilor vânturile schimbării/ au împrăștiat semințele familiei noastre/ către aceste insule sudice./ Rădăcinile noastre s-au răspândit/ prin solul fertil căutând hrană –/ dezvoltând esența noastră/ asimilând, amestecând/ creând hibrizii ce suntem acum./ Înrădăcinați precar aici/ unde pământul ne tremură sub picioare/ și mareele vorace ne ciugulesc țărmurile;/ unde frații rivali ai mitologiei/ continuă lupta lor pentru supremație/ supunându-ne la secetă și inundații/ ar fi bine să ne amintim/ noi toți suntem din stocul de imigranți/ care de asemenea a schimbat fața acestui pământ./ Noi suntem rezultatele schimbării.” Marie Dunningham adaugă un element de peisaj sufletesc: „Pe vârful Te Mata, soarele suge culoarea/ din cer până totul deasupra este infinit cețos alb/ strălucitor și iarba pare aur palid. La umbră, albastrul/ cerului devine mov./ Acolo, deasupra, undeva nevăzute/ ciocârliile ciripesc neîncetat cântecul lor, cântec/ englezesc./ Pielea arde roz, apoi roșu, rocile de calcar/ odată pe fundul rece al mării, dureros/ reflectă albul./ Șopârle absorb soarele, dar dispar imediat ce umbrele/ noastre negre cad./ Trei băieți pe biciclete/ cu timp nelimitat într-o zi fierbinte, la mile distanță de/ casă, exploră sălbăticia. Sălbăticia lor./ Ar putea fi Africa deșertul australian./ O întreagă lume pentru ei înșiși să învingă și să/ stăpânească.” („Pe vârful Te Mata, vara”)
Carole A. Stewart ne dezvăluie o taină din cultura locului prin „Mărae”: „Nu existau felinare/ nici străzi/ doar luminile Măraei/ lucind în întuneric/ prin noaptea geroasă.// Pământul/ era laminat cu gheață/ și-n interiorul casei/ oamenii dormeau.// Împărțind respirația./ Împărțind căldura.// Mărae.” Evident, aflăm și ce înseamnă cuvântul din titlu: „casă tradițională a maorilor pentru întâlniri”. Bill Sutton ne oferă, între altele, un poem dramatic: „Noaptea trecută am visat noua recoltă/ venind peste mare către Aotearoa/ nu de balene nici măcar ton/ ci de data asta, de oameni/ bărbați și familii înfometând disperate,/ plătind cu părți ale corpului încumetarea/ de a trece pe lângă cruda, puternica Australie/ spre un loc unde cândva li s-a spus/ că lumea părea mai bună// ca să fie salutați aici de către cine?/ Elicoptere și nave gri de război/ bărbați și femei cu difuzoare/ poruncindu-le să plece înapoi/ unde? Către devalorizata Fiji/ ruinată de decenii de dictatură?/ Ori spre alte insule, unele deja/ pe jumătate scufundate, iar altele/ devastate de supercicloane,/ generate de încălzirea globală?// Nu există un alt refugiu/ și acum cuvintele au devenit mai aspre –/ Plecați înapoi! Nu puteți sta aici!/ Plecați înapoi sau vă distrugem!/ și apoi proiectilele.” („Noua recoltă”) Lui Penelope Foster îi place să scrie poezie erotică. De pildă, poemul intitulat „Dragostea este”: „Dragostea este purpuriul unui ametist lustruit/ auriul unui răsărit de soare iarna./ Mirosul picăturilor de ploaie/ lovind pământul uscat/ și marea luminată/ de creșterea unei luni portocalii.// Dragostea este patul tău după o lună când ai fost/ plecat/ o baie fierbinte la sfârșitul unei zile obositoare.// Dragostea este apa rece într-o zi toridă,/ focul din șemineu într-o zi geroasă. O îmbrățișare de consolare într-o zi tristă,/ și râsul împărtășit într-o zi fericită.// Dragostea este cel dintâi surâs al primului tău copil,/ Este zâmbetul unui străin într-un oraș străin.// Dragostea este unde tu alegi să fie!/ Dragostea ești tu, Dragostea sunt eu./ Dragostea este!”
Alți poeți de la Antipozi prezenți în carte: Ian McQuillan, Mark Raffills,Mandy Pentecost, Marty Smith, Sandi King, Nikora (Nik) Henriksen, Mere Taito.
La celălalt capăt al „podului” sunt poeți români, îndeobște cunoscuți: Iată-i: Tudor Opriș, Paul Sân-Petru, Violeta Ionescu, Vasilica Grigoraș, Ana Anton, Mariana Gurza, Ana Urma, Victor Cilincă, inclusiv Valentina Teclici și Alexandra Balm (Dumitrescu), ultimele două stabilite nu demult în NZ. O observație specială pentru Monica Săvulescu Vouduri (născută la Galați, așezată de ani buni în Grecia) și Maria Weishaupt Sarău, de asemenea, gălățeancă emigrată în Elveția.
Dan Plăeşu: A Bridge as far as New Zealand (Un pod până-n Noua Zeelandă)
The writer Valentina Teclici who has been settled in New Zealand for a while, has recently published a book of soul “Poetical Bridges – Poduri lirice”, a bilingual anthology that she translated and edited. The volume of poetry is not only interesting, but, I believe, really unique in the Romanian book market and, I suppose, in the New Zealand one.
We know very little about the poets from NZ, so for the Romanian public (reader) it is a great opportunity to learn about their poetry work (NZ lyric). Also, it is not a small thing that the work of Romanian poets be read in that distant world.
I chose to introduce below just the New Zealander authors, considering that the Romanian ones, published in this book, are largely well known here.
After reading the poems signed by the 12 authors from the antipodes, we gain a kaleidoscopic image, which includes the life in the new country, the sea, the seasons, the farm and loved ones, the traditional dance and song, and the struggle of other immigrants to get on the island. And love! Lots of love. And all this image vibrates through the heart and the feelings of the locals.
Dorothy Wharehoka’ s verses impress us with scenes largely created by nature, the people being touched by going into a new universe chosen by fate for them to continue their life. Products of Change demonstrates this: ‘Over millennia winds of change/have blown our family seeds/to these southern isles./Our roots have spread through/the fertile soil seeking sustenance –/ developing our essence/assimilating, mingling/creating the hybrids we now are./Precariously rooted here/where the earth tremors under our feet/and voracious tides nibble at our shores;/where the rival siblings of mythology/continue their battle for supremacy/subjecting us to drought and flood/we do well to remember/we are all from immigrant stock/which has also changed the face of this land./We are the products of change’.
Marie Dunningham adds an element of soul’s landscape: ‘On Te Mata peak, the sun sucks the colour/from the sky till all above is infinite misty bright white/and the grass faded pale gold. In the shadows the sky’s blue turns mauve./Up there somewhere unseen/ skylarks warble their incessant, English song./Skin burns pink, then red, the limestone rocks/once on the cool sea floor/reflect white painfully./ Skinks soak up the sun but are gone as soon/as our black shadows fall./Three boys on bikes with/endless time in a hot day, miles from home,/ explore this wilderness. Their wilderness./It could be Africa, the Australian desert./A whole world to themselves to win and own’. (On Te Mata Peak in Summer)
Carole A. Stewart reveals a secret of the local culture through the poem “Marae”: ‘There were no street lights/no streets/only Marae lights/ shone in the dark/throughout the frosty night/The land/ was laminated with ice/and inside Te Whare-nui/the people slept./Shared breath./Shared warmth./Marae’.
Obviously, we learn the meaning of the word from the title Marae: “Marae -traditional Maori gathering place”.
Bill Sutton gives us in “New Harvest”, among other poems, a dramatic one: ‘Last night I dreamed of the new harvest/coming across the sea/to Aotearoa not whales nor even/tuna this time but people – /men and families starving desperate/paying in body parts to venture/down past cruel powerful Australia/to a place that once they were told/projected a kinder face//to be greeted here by what?/Helicopters and grey warships/men and women with loudspeakers/ordering them to go back/to where? Tin-pot Fiji/ruined by decades of dictatorship?/Or those other islands some already/half-submerged and the others/ravaged by the super-cyclones/spawned from the great warming?//There is no other refuge/and now the words became harsher – /Go back! You cannot stay here!/Go back or we will destroy you!/and then the missiles’.
Penelope Foster likes to write love poems. For instance, the poem entitled “Love”: ‘Love is the purple of a polished amethyst/the gold of a winter sunset./It is the smell of raindrops/hitting dry earth/and the sea lit up by a/rising orange moon.//Love is your own bed after a month away/a hot bath at the end of a busy day.//Love is cool water on a sizzling day,/an open fire on a frosty day./It is a sympathetic hug on a sad day,/and shared laughter on a happy day.//Love is the first smile of your first-born,/It is a stranger’s smile in a strange town.//Love is where you choose it to be!/Love is you, Love is me./Love Is!’
Other poets from antipodes presented in the book are: Ian McQuillan, Mark Raffills, Mandy Pentecost, Marty Smith, Sandi King, Nikora (Nik) Henriksen, Mere Taito.
At the other end of the “bridge” there are Romanian poets, commonly known: Tudor Opriş, Paul Sân-Petru, Violeta Ionescu, Vasilica Grigoraş, Ana Anton, Mariana Gurza, Ana Urma, Victor Cilincă, including Valentina Teclici and Alexandra Balm (Dumitrescu), established in New Zealand for a while. A special observation about Monica Săvulescu Voudouri (born in Galaţi, and established in Greece many years ago) and Maria Weishaupt Sarău, from Galati area who emigrated to Switzerland.
Dorina Carp Nenici debutează în poezie „Cu timpul de mână”, volum publicat la Editura Scripta manent, Napier (NZ), 2019, cu un material introductiv, intitulat „La Huși se naște poezie”, semnat de poeta Ana Anton, coperta și grafica de Cornelia Dinu și Ioniță Carmen Angheluș, editor Valentina Teclici. Printr-o colaborare fericită a mai multor hușeni sensibili și talentați nu putea să nu ajungă la tipar decât o carte deosebită, interesantă și plăcută.
De ce mi-am imaginat cartea asemenea unui „carusel al timpului”? Pentru că lirismul Dorinei se învârte cu grație în jurul timpului, mărturisire de început prin însuși titlul volumului. Și nu este vorba de orice fel de relație, ci de una amicală. Poți ține în mână sau de mână doar un obiect, element, entitate, o persoană apropiate sufletului tău. La prima vedere pare o joacă frumoasă, candidă și inocentă de copii. Poeziile înserate în carte sunt asemenea „căișorilor” care se învârt în jurul unui ax, acesta fiind TIMPUL. Firul timpului este tors de poetă cu abilă îndemânare și colorat într-o gamă largă de nuanțe, fiecare exprimând și transmițând o anume stare sufletească. De altfel, fiecare om are libertatea să-și țeasă din acest fir binecuvântat o haină pe măsură, care să-l reprezinte și să-l bucure.
Autoarea nu încearcă să dea o definiție timpului. Probabil că, dacă ar fi întrebată, ar răspunde asemenea Sfântului Augustin: „Ce este timpul? Dacă nu sunt întrebat, știu. Dacă sunt întrebat, nu știu.” (Confesiuni) Și, totuși încearcă prin poezie să dea o minimă explicație a ceea ce este timpul pentru sine. În această lume bulversantă, în care stresul este la ordinea zilei, cu înțelepciune, autoarea a identificat modalitatea prin care se simte confortabil cu sinele său interior, iar eul liric zburdă pe aripi de vers pe imașul timpului, printre obstacole de tot felul, îndrăznind să tindă și chiar reușește să ajungă la Adevăr și Lumină.
Putem afirma că în lirica Dorinei Carp există un „timp profan” – văzut ca durată, ireversibil, dinamic, care curge, devine și se transformă și un „timp sacru” – reversibil, static, rotund, ciclic și cosmic, variante ale timpului în accepțiunea lui Mircea Eliade. Dorina mărturisește: „… aceste cuvinte, scăpate printre degetele firii sunt aici și vă spun că o clipă poate deveni eternitatea pe care și eu o voi stăpâni cândva și vă voi privi, vă voi îmbrățișa cu aceeași dragoste.”
Din pură curiozitate, dar și cu admirație să-i urmărim pașii (citind poeziile) și să parcurgem împreună cele patru anotimpuri ale vieții, vehicule bine ticluite și încărcate de sensibilitate. Înșirate pe firul cărții cele patru capitole sunt inspirat și sugestiv intitulate: I. Cu timpul de mână, II. Cerneala de foc, III. Metamorfoze, IV. Lacrima Domnului.
Abordarea timpului ca motiv de inspirație în poezie și nu numai este o problemă destul de delicată. Este un gest oarecum de temut pentru că, în general se spune că timpul este dușmanul omului, dușmanul vieții, el ne poartă, fără să ne întrebe, acolo unde dorește, când, cum și cât dorește. Îndrăzneață și temerară, deși nu pare, poeta își ia „timpul de mână” și pornește pe o cale de ea aleasă într- un periplu interior, dezvăluind trăirile din universul liric al inimii sale. Dorina, pur și simplu sfidează discret tăișul și ascuțișul timpului, însă, așa cum am afirmat mai sus încearcă să și-l aproprie, să-l îmblânzească și să-i devină prieten. Procedează astfel cu multă diplomație. Nu-i reproșează nimic, nu-l privește cu dușmănie și se pare că a reușit acest lucru pentru că împreună călătoresc grațios pe filele volumului de poeme. Își lămurește sieși unele nedumeriri, neînțelegeri, dă răspunsuri la întrebări de mult înstăpânite în minte și inimă. În acest context, în perimetrul trăirilor personale ne aflăm fiecare dintre noi.
Autoarea, cu sinceritate și gentilețe împărtășește cititorilor și bucuriile și angoasele, neabătută de vânt și ploi, continuându-și parcursul indiferent de timp și anotimp, începând cu momentul inițial al existenței sale – nașterea: „M-am născut/ dintr–o mie de vieți/ pe-un cântar atârnat/ de-o crenguță uscată./ Câte ploi m-au udat/ și cât vânt m–a bătut/ pe–același cântar/ am rămas/ ne–ntrebată de timp,/ pe-aceeași crenguță uscată.” (Destin) Apoi, își creionează cu luciditate portretul: „Sunt/ un ciob de portret/ într–o ramă/ roasă de cari./ Sunt o pasăre/ fără menire,/ agațată de timp/ și mai sunt/ o umbră/ împrăștiată de vânt.” (Portret), și se caută continuu pe sine, dar nu în lume, ci în interiorul său: „Eu în mine,/ care sunt?/ Care râd/ Sau care plâng?/ Care sper,/ care disper,/ cea care- a visat/ dormind/ sau cea trează și visând?!/ Peste tot sunt eu/ cea care …/ Peste tot mă văd în mine!/ Sunt eu./ Și eu…/ și eu…” (Eu în mine) Descoperindu-se pe sine, dar și bună observatoare a universului în care trăiește, ne spune că în viață există multă neputință, dar și speranță: „Din nou/ m–afund/ până la gleznă-n cenușiu./ Și anevoie merg/ cu pasul meu rănit…/ doar mâinile/ mi le înalț/ spre cerul infinit.” (Neputință și speranță) Neputința se datorează păcatului lăuntric, înșelându-ne singuri ori ne lăsăm ispitiți de șerpi, iscoade ale păcatului. În atare situație se impune cumpănire și dreaptă judecată. Dacă nu reușim singuri, este
musai să cerem ajutor, să avem în preajma noastră o mână puternică întru toate cele bune și de folos care să ne sprijine să lepădăm sau să înfruntăm răul pentru a merge pe calea cea dreaptă „Dă–mi mâna/ lumină/ și umbră/ să–mi acopăr ochii./ Cu degetele flăcărilor/ să dau foc pădurii/ din preajma clopotelor./ Să ardă!/Să ardă lemnul uscat/ din suflet,/ păcat conceput/ în lăuntrul haotic./ Dă– mi mâna/ lumină și umbră/ s–aprind lumânări/ în punctele cardinale,/ ale eu-lui meu/ cândva răvășit/ de amăgire.” (Dă-mi mâna) Și iubirea și amăgirea, și toate cele se manifestă cu întreruperi, sunt trecătoare: „Ți–am sărutat/ privirea,/ în taină,/ în treacăt./ Din crisparea/ clipei,/ am smuls/ nemărginirea./ Și în aceeași clipă,/ tăcuți/ ne–am depărtat…/ ca doi străini/ necunoscuți!”. (În treacăt) Poeta insistă asupra amăgirii pentru că aceasta se manifestă în orice clipă a timpului fugar: „O rază de–o secundă/ râde–n pustiul imens/ și clăi de idei se trezezc/ mărginite de ieri,/ de mâine, de–acum,/ În liniște, târziu/ cad păsări din vagul înalt…/ Departe-i de mine, acel mâine/ care de ieri…/ demult… s-a topit.” (Amăgire)
Recunoaște că uneori, omul este „nimic”, n-are nicio importanță, nicio relevanță, este pradă ușoară și poate fi răpus de cele mai mici intemperii: „Sunt nevăzută,/ fără culoare,/ uneori, insipidă./ Și mai ales/ sunt singură devreme,/ Sunt un micrOM,/ unitate de măsură/ în facerea lumii/ învălmășită de vremuri/ și timp./ Sunt nevăzută,/ fără culoare/ și uneori, insipidă.” (Transparență) Acest lucru se întâmplă pentru că, în opinia poetei, viața e doar vânt: „Împătimită de cer/ și de cuvânt…/ mai scriu, să țineți minte/ doar atît: că viața/ e doar… vânt!” (Viața e vânt) Cu toate acestea, Dorina, asemenea nouă tuturor este și învingătoare, eroină atunci când trudește pe tărâmul binecuvântat al vieții, găsind pârghiile potrivite pentru a se depărta de păcat și de lucrul cel rău: „Încep să prind/ în mine rădăcini/ și caut trudind/ prin cerul de albastru,/ să întâlnesc minuni./ E greu./ Dar mă agăț de ancore/ târziu,/ ca o liană și mă-mpletesc/ cu viața, ieșind anevoios/ dintre genuni./ Și tai din mine ramul/ cu frunzele uscate/ lăsând lăstar cu muguri/ să–mi împodobească/ cerul plin de–albastru…/ Și liniștea adoarme,/ pe patul cald al lunii,/ pe perna,/ cu flori de albastru.” (Rădăcini în cer) Prin liberul arbitru, putem alege și putem fi ceea ce ne dorim, putem trăi în lumină și pace doar păstrându-ne credința în Dumnezeu. Căutând și simțind intervenția divină, omul devine fericit.
Uneori singurătatea ne dă târcoale, izolându-ne de lume într-o carapace de gânduri, stăpânindu-ne propriile amintiri. Poeta analizează cu migală și conștientizează ceea ce se întâmplă cu ea, timpul de ieri s-a cuibărit în prezentul trăirii ținând-o ostatic, timp în care dorința de libertate devine și mai stringentă, mai vie: „Amintirile/ se joacă de–a rândul/ printre zăbrele de ani./ Sunt singură/ și încuiată printre rânduri/ necitite,/ într-o carte,/ ce-ai scris-o cândva/ pentru mine./ De-atunci, au trecut/ timpuri/ și astăzi, nu-i nimeni,/ nu-i nimeni pe- aproape,/ să-mi dea libertatea-n lumină/ să plec din închisoarea/ de gânduri.” (Închisă în timp) Existența trăită prin constrângere îi sporește dorința și dorul de libertare, aceasta devenind adevărată ispită, însă de data aceasta este vorba de o
ispită măgulitorare, asemenea unei flori nobile (crinul, poate chiar unul imperial!), înmiresmate, atrăgătoare și cuceritoare: „M–ajunge câteodată/ dorul,/ de tot ce nici/ nu mi-am dorit./ Și știu că–i doar/ ispita înflorită/ cu miros alb/ și cald de crin./ De unde vine-atâta dor, când ochii mei/ au adormit?/ E taină mare/ și ispita asta!/ Da–s fericită,/ fiindcă m–am trezit!” (Ispita) Are și o explicație a ceea ce se întâmplă – adormise și dorul a trezit-o la fericire. Merge mai departe, cugetând asupra dorului: „Mă–mbăt cu dor,/ dorit/ la ceas târziu de clopot…/ Și ochii mi-i acopăr/ de fior,/ când inima, nesocotit/ de jucăușă,/ s-a încuiat cu lacătul / de dor,/ să nu pășească nimeni/ pragul de la ușă!” și reușește să deschidă acest „Lacăt de dor” pentru a se trezi în „Dimineața cu dor”, când: „…Și picurau lacrimi de sânge/ pe câmpul nins și-ntroienit/ cu flori de liliac și maci/ când bezna, de stele strivită,/ sapă adânc să–și facă rădăcină/ în ceasul orelor ce ruginesc,/ când taci.” Descoperă că atunci când rădăcinile-i sunt puternice, încet, încet apare și: „O scânteie/ mi-a aprins/ lumina în suflet./ Și ochii, din vis/ mi-au trezit privirea/ care-și făcuse cărare/ spre zâmbetul tău./ Apoi/ scânteia/ mi-a smuls cuvântul/ ce-mi stătuse în umbră/ închis/ și rostirea se aprinse/ cu tot/ ce în mine fusese/ adormit./ A fost vis?/ M-am trezit?/ Spre cer mă înalț/ cu privirea/ și tângui iertare/ pentru tot ce–am greșit.” (Scânteia) Poeta ne recomandă să fim mereu în stare de veghe și trezvie, cu atenție sporită la tot ceea ce facem și la tot ceea ce se întâmplă pentru a avea un comportament adecvat locului și timpului, dar mai ales plăcut Domnului. Și chiar dacă uneori mai greșim, poeta ne spune că vine și o vreme de „Trezire”: „Mă întorceam/ din legea firii,/ cu dragostea frântă/ de dor./ Îmi uitasem/ și zâmbetul/ pe oglinda lacului,/ unde–și făcea loc/ o stea căzută,/ plictisită/ de–atâta înalt.” Și astfel, zburăm asemenea pescărușului, fie el și eșuat pentru că nu contează rezultatul, ci zborul în sine, exercițiul prin care putem învăța o lecție: „Demult, te–așteptam,/ rătăcind pe undeva/ între cer și pământ./ În mine e o mare/ de liniști./ Cânt/ și m-amestec cu zborul/ statornic/ al unui pescăruș/ eșuat.” (Revenire) Așadar, calea adevărată este să ne lăsăm în voia Domnului și să trăim în iubire, instanță majoră a planului divin. „Să fiu mereu/ un dor de anotimp,/ să fiu răspuns la orice întrebare/ să fiu blestem, ca-n rău/ să nu cuprind/ cea mai fierbinte–mbrățișare./ Să fiu orice sub soare/ prin care să mă înalț/ și nu, să fiu un rest de mine,/ să umplu goluri sufletești/ și uneori singurătăți…/ Eu vreau/ pentru–ntuneric,/ să strălucesc mai tare.” (Să fiu)
Timpul își urmează cursul, ajungem în toamna vieții, și asemenea frunzei care-și pierde treptat verdele primăvăratic al sevei hrănitoare și se desprinde de ramura susținătoare și omul în: „În cântecul toamnei,/ amurgu-ntunecat, sângeriu/ a făcut ca frunza să tacă./ Resemnată,/ fără nicio adiere de vânt/ s-a desprins și s–a rupt/ ca din mine…/ Și–amândouă am plîns/ și am curs/ pe sub ploi adunate de vânt,/ pe sub nori fără soare./ Sub ninsori, amândouă/ ne vom preface… pământ.” (Metamorfoză)
Timpul profan este finit. Oamenii, doar niște frunze sunt supuși unei metamorfoze prestabilite de timpul sacru, de providență. Dacă viața este un
zbucium continuu, poeta ne recomandă să căutăm în noi și dincolo de noi, în lumea de lângă noi și din depărtare; această căutare trebuie făcută din iubire, în iubire și pentru iubire pentru că nimic nu reușim fără iubire. Pe lângă iubirea familiei, a semenilor, pentru autoare: „Viața– Sclav/ mereu mi-a zdruncinat,/ sufletul, cristal curat/ și-n pulbere l-a transformat./ Viața – Împărat/ la loc l-a alcătuit/ din cioburi de liniște/ de granit./ Și totuși. EU,/ liniștea o caut/ și-o găsesc mereu/ și–n bine, și–n rău…/ Însă liniștea mea,/ am găsit-o/ la DUMNEZEU!” (Marea iubire) Și descoperind pe o anumită treaptă a vieții, Iubirea Infinită, i s-a revelat și forma de a I se adresa, de a O invoca, de a-I mulțumi și de a O slăvi: „Doamne,/ te rog să-mi vindeci/ sufletul,/ de boala mărginirii./ Copilul meu, din revărsarea/ firii,/ să–l vindeci de păcat./ Și te mai rog,/ de teamă/ să mă vindeci, / când Ușa/ se va deschide/ spre Înalt!” (Rugăciune) Este și un mod de pregătire pentru a trece pragul timpului profanspre timpul sacru, spre eternitate cu nădejdea învierii.
Timpul, în viziunea Dorinei Carp Nenici are chip de: Neputință și speranță, Frate, Amăgire, Lacrimă, Joc, Nostalgie, Cuvinte tăcute, Veghe, Durerea tăcerii, Dor, Amprentă, Ispită, Scânteia, Trezire, Iubire amăgitoare, Revenire, Trădare, Melancolie, Bumerang, Secret, Stea cu noroc, Liniștea serii, Furie albă, Amurg, Înserare, Meditație, Furtună, Fulger, Vis, Ger, Lacrima Domnului, Marea iubire, Rugăciune, Mărturisire, Rugăminte, Doamne… Toate acestea sunt secvențe ale timpului profan, cu lumini și umbre, sub un cer cenușiu ori senin, urcând pe Cale spre Seninul Celest.
Sonul poeziilor din „Cu timpul de mână” se modulează după starea de spirit a autoarei, nu întâlnim nicio urmă de fantazare, ci doar „gânduri, emoții și sentimente”, după mărturisirea Dorinei; trările sale sunt simple adevăruri. Prin acest volum, se prefigurează un poet în înțelesul deplin și adânc al cuvântului, a cărui simțire este încărcată de lumini și umbre. Sentimentul poetic are o discreție și un farmec bine definit. Își pune mereu întrebări, vede primejdii, are presimțiri, simte „durerea tăcerii”, o bântuie necunoscutul cu „imagini cenușii” ale cuvintelor. Acceptarea nopții și durerii, a pierderii și scăderii este dovadă de înțelegere profundă, de înțelepciune. Dar nu rămâne imuabilă într-o stare, într-un tipar (timpul curge), astfel la un moment în viața sa se ivesc speranțe, țâșnesc nădejdi, se profilează lumina și seninul, se înfăptuiesc proiecte și se împlinesc vise.
Caruselul liric al Dorinei Carp Nenici ne antrenează cu eleganță și bunăvoire în jocul „Cu timpul de mână”, lăsându-și propria amprentă în sufletul cititorilor. O amprentă bine conturată, durabilă care te invită, cititorule să revii și să-i tot citești poemele, adevărată simfonie „o zbatere a gândului pur, eliberat pe cerul acestor pagini” ale cărții, care impresionează prin simplitatea și limpezimea stilului și prin claritatea mesajului.
Astăzi, e despre poeta Dorina Carp Nenici. Mi-a plăcut cartea sa de versuri „Cu timpul de mână”, ceea ce m-a făcut s-o şi recenzez. Cronica literară la această carte va apărea în revista Pro Saeculum (ce apare sub egida Uniunii Scriitorilor), în rubrica mea permanentă „Breviar editorial”. Felicitări, sensibilă şi talentată poetă Dorina Carp Nenici! O relaţie idilică eu liric-timp Dorina Carp Nenici se întoarce în lumea poeziei după publicarea, în anul 2005, a volumului de versuri „Poezii”, cu o nouă carte: „Cu timpul de mână” (Ed. Scripta Manent Publishing House Ltd. Napier, New Zeeland, 2019). Cu o prefaţă realizată de Ana Anton şi beneficiind de „metaforele grafice” ale Corneliei Dinu, noua carte a Dorinei Carp Nenici oferă cititorilor poezii în care temele principale sunt timpul, dragostea, Divinitatea, cuvântul, acestea interferând în cuprinsul celor patru cicluri: Cu timpul de mână, Cerneala de foc, Metamorfoze şi Lacrima Domnului. După cum afirmă însăşi autoarea la începutul cărţii, poeziile sale sunt „gânduri, emoţii şi sentimente”, sunt o „zbatere a gândului pur”. Ceea ce se poate afirma cu siguranţă este faptul că acestea sunt irumperi lirice înalte, clocotitoare sau, dimpotrivă, curgeri lirice mai liniare, mai liniştite, în funcţie de meandrele sufletului şi de dispoziţia de a încheia pacte efemere cu timpul, cu iubitul, cu vocabula scrisă, cu instanţa divină. Unul dintre motivele literare cele mai folosite în acest volum – alături de ploaie, cer, pământ, viaţă, zăpadă ş. a. – este dorul. Pe un fond de melancolie, de nostalgie, de rememorări şi reverii, dorul ţese o pânză a Penelopei, luna, ca şi soarele ori elementele microcosmice precum pădurea, florile, frunzele, ploaia etc. construind diverse faţete ale clepsidrei. Numeroasele elemente de autoportret completează tabloul unui eu liric lucid, direct şi frust în primul rând cu sine însuşi, în ciuda visului de iubire şi a aşteptării fără cunoaşterea marginilor acesteia. Acceptarea şi resemnarea în privinţa efemerităţii sale şi a rostului avut pe pământ, accentuate din când în când de-a lungul volumului, sunt anulate însă în poezia care deschide cartea, cu timpul de mână. Relaţia dintre timp şi actantul liric este una idilică, părând că nimic şi nimeni n-ar putea s-o tulbure: „Am rupt ceasuri/ în două”, declară în incipit Dorina Carp Nenici. Preocuparea pentru continuitate – a sa ca om şi ca poet – este evidentă: „Şi-n fiecare secundă/ am pus rădăcina în mugur”. În aceste condiţii, trecerea timpului devine inofensivă, în vreme ce timpul însuşi, un fel de zeu cucerit de credincios/ supus şi nu invers, va fi înveşnicit prin dragoste: „voi pleca îndrăgostită/ de-un veşnic minut/ cu timpul de mână”. Există poezii care, dimpotrivă, subliniază disperarea eului liric în faţa trecerii implacabile a timpului: „Unde să ascund clepsidra?/ În ce deşert îndepărtat/ să-i vărs nisipul, în nisip/ sau să o-ngheţ măcar o iarnă” (Unde să ascund clepsidra?); „Eu plec/ şi plec mereu./ Pe-altare- ntunecate/ voi asfinţi-n durere” (Degeaba); „Timpul Tău,/ cu-mprumut,/ dă-mi-l, Doamne,/ să-l sărut./ Nu lăsa atâtea toamne,/ barca vieţii să răstoarne” (Rugăminte); „ În cântecul toamnei,/ amurgu-ntunecat, sângeriu,/ a făcut ca frunza să tacă” (Metamorfoză). Toate aceste strigăte lirice împotriva condiţiei efemere a tot ceea ce este muritor par să dezintegreze iniţiala imagine a relaţiei eu liric-timp, dar salvarea vine tocmai din trăirea elevat-spirituală a vieţii, aşa cum se întâmplă în cazul autoarei care are o soluţie pentru sine, poeta, şi pentru toţi aceia care iubesc cuvântul, incluzându-l aici şi pe Dumnezeu: „Când/ te mai doare/ ziua de azi/ şi de mâine/ […]/ spune-ţi păsul/ înaintea Cuvântului” (Mărturisire). Preocuparea autoarei pentru menirea sa pe pământ prilejuieşte numeroase meditaţii pe această temă, reflecţiile îmbinând imagini şi secvenţe lirice autoreferenţiale: „Sunt un ciob de portret/ într-o ramă/ roasă de cari/ […]/ umbră împrăştiată de vânt” (Portret); „Eu, în mine,/ care sunt?/ Care râd/ sau care plâng?/ Care sper/ care disper” (Eu, în mine); „Nu m-am născut/ să fiu poetă,/ din poezie însă m-am născut/ […]/ sunt un copil/ […]/ aştept în mine să mai cresc/ şi să mă joc/ şi să mă lupt cu gânduri!” (Din poezie m-am născut); „O fi din întâmplare/ cuvintele să inventez/ şi tot din întâmplare,/ pe rând să le aşez?/ Spun doar că-mi place/ când le citesc, să sune bine/ şi poezia lor, în pace,/ să se aşeze-n suflet/ şi la tine” (O fi din întâmplare). Dar Dorina Carp Nenici are o muză, transfigurată aici într-un pescăruş „născut din mamă de mare” şi din „tată de cer” (Pescăruşul), ceea ce denotă că nu are dubii în privinţa rostului său pe lume. Chiar are o perspectivă clară a veşniciei sale prin cuvânt-Dumnezeu: „şi eu mă voi retrage în cuvânt” (Cuvinte, cuvinte). Dragostea, ca la orice Penelopă, este durabilă şi de nezdruncinat în ciuda prezentului deloc promiţător. „Din crisparea clipei,/ am smuls/ nemărginirea” (În treacăt), declară actantul liric. Îndelungata suferinţă şi dorul se topesc odată cu întoarcerea celui plecat. Re-împlinirea iubirii reconfigurează sufletul, echilibrează în balanţă fericirea de a fi iubită cu fericirea de a scrie: „Într-o zi însorită,/ plecarea ta/ s-a întors!/ […]/ În
mine e o mare de linişti./ Cânt şi m-amestec cu zborul/ statornic/ al unui pescăruş” (Revenire). Relaţia cu instanţa divină este constantă şi fără aparente dificultăţi. Dar rugile, vorbind despre „viaţa-sclav”, trădează nemulţumiri şi neîmpliniri. Însăşi chemarea scrisului este uneori copleşitoare, ca şi visul înalt care nu poate fi compatibil cu condiţia de fiinţă trecătoare: „Doamne,/ te rog să- mi vindeci sufletul/ de boala nemărginirii” (Rugăminte). Dorina Carp Nenici se află însă, în ciuda acestor invocaţii către Dumnezeu, între „credinţă şi tăgadă”, acceptându-l pe Dumnezeu din toată inima şi cu toate speranţele, dar în condiţiile ei, deşi n-o spune răspicat şi, poate, de care nici nu este pe deplin conştientă. Ca orice om cu „boala nemărginirii”, ea urcă, are în sânge dorinţa de a accede continuu la o treaptă superioară. Acest fapt va deveni evident dacă nu se va opri din scris. Diana Dobriţa Bîlea
Sfârșitul anului 2019 îi aduce poetei Ana Anton o nouă bucurie editorială, de data aceasta, o carte de poezii pentru copii „Cățelușul meu, Bijou”, apărută la Editura Scripta manent, Napier (NZ), 2019 și tipărită la Editura Oscar Print din București. Cartea, tradusă în franceză și engleză, se adresează copiilor de vârstă mică, titlul fiind deosebit de atractiv pentru aceștia. Autoarea își pune întrebarea cum ar putea cartea să trezească interesul copiilor, să fie pe placul acestora? Găsește soluția, așezând la începutul cărții o poezie despre jucării, cu personaje din lumea celor care nu cuvântă precum oamenii (animale și păsărele), ci doar pre limba lor, limbaj mult plăcut țâncilor. Astfel, autoarea ne invită în universul cărții cu poezia: „Jucării pentru pitici” unde „Cu creioane colorate,/ cu hârtie și lipici/ construim de zor palate/ pentru-o lume de pitici.// Măsurăm, tăiem, lipim,/ facem case unu-doi!/ Ne jucăm, dar nu glumim./ Vino să lucrezi cu noi!// Vai, dar câte jucării/ vom avea de terminat!/ Unde sunt mai mulți copii/ e-un adevărat palat!” Prin aceste versuri, poeta stimulează imaginația, spiritul creativ, dorința de a munci, dar nu oricum, ci în colaborare, în echipă, dar și dorința de a se distra și bucura de lucrurile frumoase.Printre jucăriile „oferite” de Ana copiilor este și „Un căluț albastru” De ce o fi albastru căluțul din această carte? Greu de înțeles, însă tot autoarea dezleagă ghicitoarea: „Un căluț albastru/ cum e cerul,/ nechezea voios/ …de-a trenul.// Cu urechi de turtă dulce/ și botic de catifea,/ pufăia… și …alerga…/ mare Pegas se credea/ și în urma lui lăsa/ dâre lungi … de peruzea.// De ce oare? Se-ntreba…/ A uitat/ că el căzuse/ în butoiul… cu vopsea!” Și dacă toți copiii iubesc la nebunie caii, n-am văzut niciun copil căruia să nu-i placă să se joace cu prietenii lor, cățelușii, și dacă s-ar putea să aibă măcar unul numai al lor. Autoarea, ea însăși mare iubitoare de cățeluși, realizează un portret fidel al animăluțului pe care îl crește cu multă dragoste, creionându-i cele mai frumoase trăsături și totodată
dezvăluindu-ne și numele lui – „Cățelușul meu, Bijou”,. Este asemănător cu „Ghemul alb, micuț și creț,/ cu blănița încâlcită,/ are ochii ca măslina/ și boticul cât bulina.// E năstrușnic și-arțăgos,/ dă din coadă pentru-un os.// Vrei să îl cunoști și tu?/ El e cuțul meu Bijou!/ De nimic n-are habar…/ Bea lăptic la CUȚU-BAR.” Asemenea copiilor, și Bijou este mare amator de lapte. Dacă i-am întreba pe copii dacă vor lăptic, sunt convinsă că vor răspunde în cor și fiecare în parte, spunând cu bucurie: DAAA!!! Și dacă mă întrebați pe mine, sincer vă spun, tare bucuroasă aș fi să-l cunosc și să mă joc cu drăgălașul și mofturosul de BIJOU și-aș bea cu mare plăcere și o cană de lapte. Dar pe cât de jucăuș poate fi un cățeluș crescut pe lângă sau în casa omului, autoarea le spune copiilor că există și animale care nu sunt îngrijite de oameni, ci ele trebuie să se descurce singure, să-și asigure hrana cea de toate zilele și să se apere de dușmani. Un exemplu, ar fi „Un arici morocănos/ deranjat de-un fluture,/ își dă ochelarii jos/ și vrea să se scuture.// Se rotește, dă din nas,/ nu știu ce nu-i convine!?/ Parcă vrea să fac-un pas…/ caută ceva anume…?/ Dar să vezi ce mai minune:/ lângă poartă, mai în jos, / colorat ca un tăciune/ s-a ivit un ghem țepos!” (Un arici morocănos) Și îl credem că, având atâtea de rezolvat, este și morocănos. Și noi mai suntem uneori, cu motiv sau fără.Există o zi din an tare plăcută copiilor, dar și celor mari. Este o zi a dăruirii, care are ca simbol mărțișorul. Acesta vestește venirea primăverii, mult așteptată de copii pentru a ieși la joacă în aer liber. Așadar, să ne bucurăm de „Mărțișorul cu noroc”. În lumea de basm creată de poeta Ana Anton, aflăm despre păsările ciripitoare că: „Ciripele,/ cu mărgele/ prinse- n pene// și rochițe cu fundițe/ tricotate cu iglițe,/ ciripesc în gura mare:// Noi aducem mărțișoare/ și purtăm acum în cioc/ mărțișorul cu noroc! Minunat! Așteptăm cu mult drag Mărțișorul, însă în viață sunt și situații neprăvăzute, chiar și pentru copii; autoarea se referă mai ales la acelea când ne lăudăm în fața celorlați, crezându-ne mai grozavi decât toată lumea, dar cu o asemenea atitudine putem rămâne fără glas, asemenea unor „Ciripele fără tril”: „Două păsărele,/ pretinzându-se savante,/ ciripeau printre zăbrele/ cât sunt ele de șarmante.// Una spune că-i isteață/ iar cealaltă- cântăreață…!// dar când au văzut motanul/ furișându-se tiptil, / guralivele șarmante/ au rămas… fără de tril!” În atare postură, poeta sfătuiește copiii să fie modești, să nu se laude ori să- și atribuie merite necuvenite, ci să lase pe ceilalți să le aprecieze calitățile. Și discreția este o trăsătură de caracter pe care trebuie s-o cultivăm copiilor de mici. De această dată, autoarea, printr-o inspirată alegorie realizează o superbă scenă păsărească: „Rânduniță, rânduniță,/ cu zigzaguri pe rochiță,/ povestește-ne acuși / veștile din aluniș.// Cine, ce, de unde, cum/ se afla taman pe drum?// Zarvă mare, tărăboi?!/ Trebuie să știm și noi!// Spune-n limba rândunească…/ nimenea să nu ghicească!/ Că ne-ascultă un pițigoi/ și de află-i vai de noi…!” (Rândunița)În zborul său prin carte, Ana face cunoștință copiilor cu „Păunul”, o pasăre frumos colorată, cu o coadă mare, răsfirată, dar ne spune că, este și cam plin de sine, înfumurat ca un „prinț” cu nasul pe sus, parcă se crede mult mai bun și mai frumos decât este: „Îngâmfat nevoie-mare,/ iese „prințul” la plimbare./ Nu-i de pluș, nici de hârtie/ și nu poartă pălărie.// Are pene colorate:/ verzi, albastre, înfoiate…/ Are coada-n evantai./ E păun, nu e tramvai!” În opinia poetei, dar și a noastră, nici lenea nu se potrivește copiilor; ei trebuie să învețe de micuți să facă anumite lucruri, la început prin joacă, apoi ajutând părinții, familia în unele treburi, adică este bine să se implice în viața comunității în care trăiește. Astfel timpul trece cu folos și ei vor ajunge oameni harnici și de toată isprava, așa cum este „Cocoșul” „Cocoțat pe niște garduri/ stă cocoșul arțăgos;/ bate din aripi de-odată/ ca să cânte el fălos:/ Cu-cu-ri-gu,/ Cu-cu-ri-gu…// Cântă și cucurigește,/ pe cei leneși îi trezește./ Toată lumea o să vadă/ cine-i șeful din ogradă!/ Cu-cu-ri-gu,/ Cu-cu-ri-gu…”Ingenioasă ideea autoarei de a rezerva la sfârșitul cărții „Pagina distractivă” a tuturor copiilor. În funcție de ceea ce au înțeles din poezii și din alte experiențe trăite vor realiza desene, imagini… Le urăm inspirație și mult succes! Regăsim în această carte poezii scrise pentru cei mici cu cea mai fină și sensibilă coardă a sufletului. Hrană pentru o minte ascuțită și o inimă sensibilă, pentru delectare și dezvoltate armonioasă.Dacă se spune despre poezie că este ceva ce nu poate fi tradus, credem că traducerea poeziei pentru copii este și mai dificilă, fie și datorită diminutivelor și onomatopeelor adesea folosite de autori. Nu întâmplător, Ana Anton a decis să apeleze pentru tălmăcirea versurilor sale pentru copii la traducători cu îndelung exercițiu și temeinică experiență. Traducerea în limba franceză este realizată de prof. univ. dr. Constantin Frosin, recunoscut, apreciat și distins cu diplome și medalii ca traducător în și din limba franceză, iar traducerea în limba engleză este rodul cunoștințelor și aptitudinilor Valentinei Teclici, doctor în sociologie, cu un palmares bogat de traduceri de volume personale și antologii de versuri. Cartea „Cățelușul meu, Bijou” atrage atenția copiilor prin vers, dar și prin ilustrația realizată de artistul plastic Zoltan Fekete, ilustrator de carte pentru copii și, nu numai. Ilustrațiile, de un rafinament aparte sunt adecvate textului și vârstei căreia se adresează poezia. Astfel, cuvântul și imaginea atrag, impresionează și împreună educă și formează frumos copiii.Așadar, este vorba de o carte realizată printr-o binecuvântată colaborare cu traducători, ilustrator, consilieri editoriali – Alina Grigoraș (scriitor pentru copii) și Lucy Langeluddecke și tehnoredactor Elena Preda. Colaborarea Anei Anton cu poeta, scriitoarea, traducătoarea și editoarea Valentina Teclici nu este nouă, ci împreună au publicat în anul 2011, la Editura Oscar Print din București o plachetă de versuri, intitulată „Dialog”. FELICITĂRI, tuturor! Vasilica Grigoraș
Dorina Stoica: “Momente de răgaz” cu „Poduri lirice – Poetical Bridges”
Am făcut cunoştinţă cu acest concept literar de Antologie în mediul on-line, mai precis pe facebook, acum câţiva ani când o editură din Bucureşti mi-a propus să particip la un astfel de proiect cu texte de proză şi poezie. După ce am primit primele două astfel de cărţi şi am văzut că sunt publicată alături de autori din ţară dar şi din diasporă, unii dintre ei nume consacrate, am înţeles cât de important este să aduni într-o carte 10, 20 autori cu stiluri diferite, în stadii diferite ale creaţiei şi din locaţii diferite. Prin intermediul acelor cărţi am aflat mai multe lucruri despre autorii incluşi în antologie, le-am citit textele, apoi le-am căutat cărţile şi cu cei mai mulţi am devenit cu timpul prieteni în mediul virtual. Pe parcursul a doi ani am tot contribuit cu texte la alcăturirea altor antologii, cu alţi autori din ţară şi diasporă. Am participat şi la câteva lansări ale acestora chiar şi la târgul de carte Bookfest. Dacă până atunci ne cunoşteam doar din mediul on-line, cu ocazia lansărilor ne-am cunoscut personal, am făcut schimb de cărţi şi în prezent ne citim creaţiile. Antologiile sunt cu adevărat
În Cuvântul înainte al “Poetical Bridegs – Poduri lirice”, antologie bilingvă, româno-engleză, apărută în anul 2016 la Editura Scripta manent, Napier, Noua Zeelandă (scriptamanentnz@gmail.com) şi tipărită la PIM, Iaşi, editorul Valentina Teclici, ne spune că a descoperit o totală necunoaştere de către poeţii din România a poeziei scrise de cei din Noua Zeelandă şi invers. Traducerea exemplară realizată de poeta Valentina Teclici din limba
română în limba engleză şi din limba engleză în limba română a făcut posibilă o interacţiune între o părticică din cele două culturi, atât de diferite dar care şi-au găsit un numitor comun în a se apropia, poezia.
În volum au fost publicaţi 12 poeţi din Noua Zeelandă şi 12 poeţi de origine română. După cum ne spune această distinsă poetă, traducerea dintr-o limbă în cealaltă a fost un proces difcil dar interesant: „Am mult mai multă înţelegere şi respect pentru traducători, după ce am practicat acest exerciţiu în ultimele unsprezece luni. Am simţit uneori că am ajuns la „măduva poeziei” în încercarea de a înţelege şi exprima „adevăratul” sens sau mesaj al poeţilor.”(Cuvânt înainte).
Dacă între filele acestei cărţi nu ar fi fost printre cei 12 poeţi români şi două poete pe care le cunosc, şi anume, poeta vasluiancă Vasilica Grigoraş, talentată creatoare de haiku şi Mariana Gurza, poetă creştină de o factură aparte, ce poartă Lumină în cuvinte, această carte nu ar fi ajuns la două centre culturale din oraşul meu (Bârlad) şi nici la mine. Şi iată cum prin ele, mi- a fost dat să citesc poeme traduse în limba mea, ale unor creatori ai altei culturi!
Cartea este alcătuită din două părţi. În prima parte sunt publicate câte trei poeme bilingve ale celor 24 poeţi. În partea a doua ce poartă numele “Să ne cunoaştem poeţii”, afăm câte ceva despre viaţa şi activitatea literară a acestora. Nume de marcă, personalităţi precum Tudor Opriş, PaulSân-Petru,MonicaSăvulescuVounduri(Grecia),ValentinaTeclici(NZ), MarianaGurza, Vasilica Grigoraş, Ana Anton şi Ana Urma (alte două vasluience pe le-am descoperit cu mare bucurie în acestă carte), Victor Clincă, Violeta Ionescu, Maria Weishaupt Sarău (Elveţia), Alexandra Balm (NZ) se regăsesc în paginile cărţii.
Mi-a făcut o reală bucurie să citesc din creaţia lirică a unor poeţi de la antipozi: Dorothy Wharehoka, Marie Dunningham, Carole A. Stewart, Ian McQuillan, Bill Sutton, Mark Raffills, Penelope Foster, Mandi Pentecost, Marty Smith, Sandi King, Nik Henriksen, Mere Taito. Mărturisesc că sunt încântată să descopăr poezii de substanţă, al căror filon liric revarsă sensibilitate, lumină, căldură.
Autori din ambele ţări, cu un bogat palmares de volume publicate, precum şi poeţi cu mai puţine cărţi, dar cu un incontestabil talent literar despre care cu siguranţă se va mai scrie, fac din această excelentă carte un punct de plecare important în descoperirea culturii neo-
zeelandeze de către amatorii de poezie din România şi de către poeţii din Noua Zeelandă a poeziei româneşti contemporane.
Nu pot să nu remarc şi faptul că, deşi autori din culturi extrem de diferite simt şi transmit stări şi sentimente asemănătoare. Cu toţii se bucură de frumuseţea naturii în mijlocul căreia trăiesc, se implică în comunitatea din care fac parte, empatizează, suferă şi se îngrijorează de problemele semenilor şi ale planetei în continuă degradare. Aş exemplifica cu poezia lui Tudor Opriş, „Greul” lumii de azi… : „Ieşind din metafizica mea ramă / Simt „greul” lumii de-azi cum mă înhamă / Şi–n jos mă trage-asemeni unui lest” şi cu poezia Trezeşte-te de Nikora (Nik) Henriksen: „Ce se întâmplă în lumea în care trăim / Unde banii sunt singurul lucru pe care vrem să–l preţuim / Valorile familiei şi prieteniilor au dispărut / Când, în final, toţi trebuie să plătească tribut?”… „Nu de bani sau mașini sau facilităţi de lux / Nici de aceste fanfaronii josnice care încearcă să facă paradă / „Trezeşte–te lume!” Acesta-i sfârșitul“.
Este unanim recunoscut faptul că iubirea este laitmotivul liricii universale, deci şi a poeţilor incluşi în acest volum colectiv. Ian McQuillan în poezia Momente “Bucură–te cât poţi de iubire / De bunătate şi de dăruire / Fericiţi sunt cei care învaţă / Că iubirea-i motivul pentru viaţă”; În poezia Penelopei Foster, întitulată Dragostea este…, aflăm că „Dragostea este apa rece într-o zi toridă, / focul din şemineu într–o zi geroasă. / O îmbrăţişare de consolare într-o zi tristă, / şi râsul împărtăşit într–o zi fericită. / Dragostea este primul zâmbet al primului tău copil, / Este zâmbetul unui străin într-un oraş străin”. Pentru Ana Anton iubirea este însăşi viaţa: „Viaţă, dans nebun, sălbatic, /curcubeu învolburat, / vâlvătaie şi iubire… / Viaţă, ce ne– ai mai dansat!” (Dans)
Volumul „Poduri lirice” ne provoacă în a căuta mai multe informaţii despre civilizaţia şi spiritualitatea celor două ţări, cu specificul lor, însă credinţa şi sentimentele umane, poezia sunt ceea ce le apropie. Carole A. Stewart în poezia Mărae*, ne face cunoştinţă cu Mărae – Casa tradiţională a maorilor pentru întâlniri: „Nu existau felinare / nici străzi / doar luminile Măraei / luminau în întuneric / prin noaptea geroasă. / Pământul / era laminat cu gheaţă / şi-n interiorul casei / oamenii dormeau. / Împărţind respiraţia. / Împărţind căldura. / Mărae”, iar Mariana Gurza prin poezia Ctitorie, face trimitere la legenda Meşterului Manole, la mitul jertfei pentru creaţie, sacrificiu construirii unui sfânt lăcaş al Domnului la Curtea de Argeş: „Iubitul meu, tu eşti o temelie / a mănăstirii noii ere, / eu mă simt ca Ana lui Manole / jertfindu- ţi / toate dorurile mele. / De mă vei striga în noapte / prin clopot eu îţi voi răspunde / şi fiecare
clinchet e o şoaptă, / lumini te vor cuprinde. / Voi sta de veghe la poarta ta; / din înălţimi te voi urmări, / îţi voi apăra cetatea /te voi feri de amăgiri. / Din când în când aş vrea / să– ngenunchezi pe lespezile albe / să–ţi laşi şi tu iubirea / în zidurile sacre”. Biserica, mănăstirea şi măraea sunt rădăcinile profunde ale celor două popoare, pilonul pe care se sprijină viaţa cu toate ale ei, identitatea şi continuitatea.
O pată de culoare în această carte sunt poemele nipone ale Vasilicăi Grigoraş. După ştiinţa mea, câteva dintre ele sunt inspirate din călătoria ei de trei luni în Noua Zeelandă: „valuri spre ţărm – / tot mai mult luna plină / de scoici goale” ; „plasă de năvod – soare adus la lumină-n / urechea mării” ; „moment de răgaz – ascultând în tăcere / povestea mării”. Momente de răgaz şi pentru noi, citind poemele acestui cărţi.
Prin acest volum, aş putea spune că şi de această dată, Valentina Teclici a transformat imposibilul în posibil. Mi-a plăcut în mod deosebit poezia sa De la imposibil la posibil, şi-i apreciez adevărata valoare literară: „E imposibil să zbor cu tine, ai şoptit. / Doreşti prea mult albastru, / Mult prea intens şi prea departe, / Şi nu pot prinde luna de pe cer / Ca mânzul, de căpăstru. / Inimile noastre locuiesc / În emisfere separate. / Eşti prea învăluită în mister. / Orice-i posibil, am şoptit / Primind ecou din patru zări. / Zburând pe-un mânz albastru, / Am plantat un fir de nufăr în deşert. / Nisipul roşu, pârguit de aşteptări, / A lăcrimat adânc şi-a ferecat / Eternitatea în găoacea unei oaze. / Ca o candelă, nufărul alb, / Prin desferecate raze / Luminează potecile inimii / De la imposibil la posibil. / Sus, pe cer, în albastru căpăstru, / Luna, nebunatic mânz, dansează”.
Cartea se încheie cu o pagină de „Mulţumiri” adresate celor care au contribuit prin munca lor la apariţia acestui volum bilingv. Aduc laude binemeritate poetei, deja consacrate în România şi, cu siguranţă apreciată şi în ţara adoptivă, Valentina Teclici pentru migala şi dăruirea în realizarea, prin această carte, a unei legături de excepţie între România şi îndepărtata Noua Zeelandă, adevărate PODURI LIRICE, dar şi de suflet.
Dorina Stoica: “Moments of respite” with “Poetical Bridges – Poduri lirice”
I was introduced to the concept of Literary Anthology, via Facebook a few years ago, when a publishing house in Bucharest asked me to participate in such a project with my own work of prose and poetry.
I received the first two such books and saw that I was published alongside authors from my country and the diaspora, some of them famous names. I then understood how important it is to gather, in a book, 10 to 20 authors, with different styles and in various stages of creation, from such different locations.
Through those books, I learned more about the authors included in the anthology. I read their work, and then I searched for their books and with most of them (the authors) I became, in time, friends in the virtual environment. Over the next two years, I continued to contribute, with my work, to create other anthologies, with other authors, from my country and the diaspora.
I participated in several book launches and even in an international book fair. If, by then, we knew one another only from an online environment, the book launches were an opportunity where we could meet in person exchange books and read each other’s current work. These anthologies are truly “lyrical bridges” for getting to know the contemporary literary phenomenon.
In the Foreword of “Poetical Bridges – Poduri lirice”, (bilingual anthology, Romanian – English, published by Scripta manent publishing house, Napier, New Zealand (scriptamanentnz@gmail.com) in 2016 and printed by PIM, Iasi), the editor, Valentina Teclici,
stated that she has found that her poet friends in Romania did not know any New Zealand poet’s work and vice versa. Valentina Teclici’s exemplary translation, from Romanian into English, and from English into Romanian, has made possible an interaction between poets from very different cultures. Cultures now able to be bridged, through poetry.
This collection includes 12 poets from New Zealand and 12 poets of Romanian origin. As Valentina Teclici confessed, translating from one language to another has been a difficult but interesting process: ‘I have much more understanding and respect for translators after these last eleven months. At times, I felt that I reached “to the bone of poetry” in trying to understand and express the “true” meaning or message of the poets.’(Foreword)
This book would not have reached two cultural centres in my town (Barlad), or I, if in this book, among the 12 Romanian poets, would not have been two poets I know. Namely, Vasilica Grigoraş from Vaslui, a talented creator of haiku, and Mariana Gurza, a very special Christian poet, who turns light into words. And thus through them, I was given the opportunity to read the poems, by poets of another culture, translated into my language!
The book is in two parts. In the first part are published three bilingual poems from each of the 24 poets. In the second part – “Meet the poets” – we read about their lives and literary works. In this book we meet well-known Romanian born poets and personalities such as Tudor Opriş, Paul Sân-Petru, Monica Săvulescu Vounduri (Greece ), Valentina Teclici (NZ), Mariana Gurza, Vasilica Grigoraş, Ana Anton şi Ana Urma (two more poets from Vaslui that I was very happy to find in this book) Victor Cilincă, Violeta Ionescu, Maria Weishaupt Sarău (Switzerland), Alexandra Balm (NZ).
It was a real joy to read from the work of poets from the antipodes: Dorothy Wharehoka, Marie Dunningham, Carole A. Stewart, Ian McQuillan, Bill Sutton, Mark Raffills, Penelope Foster, Mandi Pentecost, Marty Smith, Sandi King, Nik Henriksen and Mere Taito. I am delighted to find poems, with such essence, whose lyrical meaning pours out sensitivity, light, and warmth.
Poets from both countries, whether well published or not, who have an undeniable literary talent, will surely make this excellent book an important starting point. Poetry lovers from Romania will discover New Zealand culture and poets from New Zealand will enjoy contemporary Romanian poetry.
I would like to mention that, despite the poets belonging to very different cultures, they all convey similar moods and feelings. They enjoy the beauty of the nature in their midst, are involved in their communities, empathize, suffer and worry about people’s problems and have concern for our decaying planet. This is illustrated with Tudor Opris’ poem, “The Burden” of Today’s World …: “Stepping out of my metaphysical frame/I feel “the burden” of today’s world putting a harness on me/Pulling me down like ballast.” And “Wake up”, Nikora (Nik) Henriksen’s poem: “What’s happened to the world we live in/Where money is the only thing we want to win/ Gone are the values of family and friends/When at the end of the day they all
have to pay?”…” No money or cars or fancy conveniences/Not these vile braggarts who try to pretend/“Wake up world” this is the end.”
It is widely recognized that love is the leitmotif of universal poetry, and these collective poets know it. Ian McQuillan wrote in his poem “Moments”: “Make the most of loving/Of kindness and of giving/For happy are those who grow to know/That love is the reason for living”; We learn from Penelope Foster’s poem, “Love is” that “Love is cool water on a sizzling day,/on open fire on a frosty day./It is a sympathetic hug on a sad day,/and shared laughter on a happy day./Love is the first smile of your first-born,/It is a stranger’s smile in a strange town.” Love is life itself for Ana Anton: “Life, crazy, wild dance/whirling rainbow, /blaze and love…/Life, how you’ve made us dance!” (Dance)
The book “Poetical Bridges” challenges us to seek more information, about the civilization and spirituality of both countries, as they are bridged by beliefs, emotions and poetry. Carole A. Stewart introduces us, through her poem “Marae”, to Marae – traditional Maori gathering place: “There were no street lights/no streets/only Marae lights/ shone in the dark/ throughout the frosty night/The land/was laminated with ice/and inside Te Whare-nui/the people slept./Shared breath./Shared warmth./ Marae. Through her poem “Monastery”, Mariana Gurza refers to the legend of Master Manole, to the myth of sacrifice to build a holy abode of Lord at Curtea de Arges: “My lover, you are a foundation/ of the new era’s monastery, /I feel like Manole’s Ana/sacrificing /all my longings for you. /If you call me in the night/I’ll answer you through a bell/every clink is a whisper, /lights will surround you. /I’ll stand on watch at yourgate; /I’ll watch you from up high, / I’ll defend your fortress/ and protect you from deceptions. / From time to time I would like/you to kneel on the white slabs/and leave your love/in the sacred walls.” Church, Monastery and Marae are the deep roots of two peoples, the pillar that supports life, identity and continuity.
A spot of colour, in this book, are Vasilica Grigoraş’ Japanese poems. To my knowledge, some of them are inspired by her three months in New Zealand: „waves toward the shore – /increasingly a full moon/ of empty shells”; „trawl net -/the Sun brought to light/into the ear of the sea”; “moment of respite -/listening in silence/the sea’s story.” Moments of respite for us all, reading the poems in this book.
The poem “From impossible to possible”, by Valentina Teclici is one I particularly liked. With this Book, I would say that this time, she has again turned the impossible into possible and I appreciate its true literary value: “It’s impossible to fly with you, you whispered. / You want too much blue,/Too intense and far away./I can’t catch the moon in the sky,/Like a colt held on a bridle./Our souls live/In different hemispheres,/You are too mysterious. /Everything is possible, I whispered, /Receiving an echo from four horizons. /I flew away, on a blue colt/And planted a water lily in the desert. /The red sand, burnt of hopes,/Burst into tears and trapped/Eternity in the shell of an oasis./As a candela, the white water lily/Ignites the path of hearts,/Through free moonbeams/From Impossible to Possible./Up, in the sky, held on a blue bridle,/The moon, playful colt, is dancing.”
The book concludes with a page of Acknowledgments, addressed to those who have
contributed their work to this bilingual volume.
I congratulate the poet Valentina Teclici, already recognised in Romania and certainly appreciated in her adopted country, New Zealand, for her detailed and dedicated work. She has achieved, through this book, an exceptional connection between Romania and faraway New Zealand. True Poetical Bridges are also for the soul.
30 January 2017, Dorina Stoica (Translated into English by Valentina Teclici)
Poetical Bridges – Poduri lirice, editor şi traducător Valentina Teclici; edited and translated by Valentina Teclici
Cuvânt înainte
Ideea acestei cărţi care adună în paginile ei poeţi din două culturi, a răsărit dintr-o convorbire avută pe skype cu una dintre prietenele mele scriitoare din România la începutul acestui an. Discutând despre poezie, noi apariţii şi evenimente literare, am întrebat-o dacă ştie măcar un nume de poet din Noua Zeelandă. Prietena mea s-a gândit puţin, a zâmbit încurcată şi a răspuns „Pe nimeni în afară de tine”. Am repetat experimentul cu alţi patru sau cinci prieteni scriitori din România şi toţi au ridicat din umeri. Apoi, cu colegii mei de la grupul Poeţi în viaţă din Hawke’sBay, grup căruia îi aparţin de trei ani. Când am pus întrebarea, dacă pot să spună numele unui poet român, mulţi din ei au indicat cu degetul arătător către mine.
M-am gândit că asta era o oportunitate să apropii cele două ţări şi culturi aflate la capetele opuse ale lumii. Am şi vizualizat o carte în care zece poeţi din Noua Zeelandă şi zece poeţi din România împărtăşeau aspecte din creaţiile lor şi din biografiile lor. Rolul pe care mi l-am asumat a fost cel de traducător şi de redactor, bazându-mă pe experienţa de mai bine de un deceniu ca redactor de carte la editurile Porto Franco şi Oscar Print din România. Am început să încropesc o listă şi, primele poezii pe care le-am tradus, au fost ale lui Bill Sutton. La şedinţa lunară a grupului nostru din februarie, am anunţat colegilor mei ideea mea de proiect. Bill a citit poezia „Noua recoltă” în engleză şi eu am citit traducerea pe care am făcut-o în română.
Colegii mei de cenaclu au fost entuziasmaţi şi pozitivi de punerea în practică a acestui proiect, la fel ca şi prietenii mei poeţi români.
Criteriul de selecţie al poeţilor români, a fost uşor, invitând prieteni şi colegi de condei pe care- i cunoşteam şi admiram de ani de zile, pentru calităţile lor umane şi pentru talentul de scriitori. Cu unii aveam strânse prietenii de-o viaţă. De exemplu, Tudor Opriş, care din păcate nu mai este printre noi din ianuarie 2015, mi-a devenit mentor în primul meu an de liceu. Am fost mereu uimită de puterea lui de creaţie, de ingeniozitatea şi diversitatea creaţiei sale. Mereu l- am admirat pe Tudor pentru timpul investit ca mentor al sutelor de copii şi tineri talentaţi, în taberele de creaţie, în cadrul cenaclului Săgetătorul pe care le-a coordonat timp de patru decenii
şi ca editor al creaţiilor lor. Uşa casei lui a fost mereu deschisă celor care aveau nevoie de încurajarea şi îndrumarea lui. M-am simţit binecuvântată să fiu unul din discipoli, prietena lui şi a familiei lui timp de 50 de ani. Tudor este socotit primul istoriograf al revistelor şcolare şi al debutului şcolar al scriitorilor români, pe o perioadă de aproape 200 de ani. Sunt onorată că am fost inclusă în cartea lui Istoria debutului literar al scriitorilor români în timpul şcolii (1820-2000), carte pe care am şi editat-o.
Selecția din acest volum al poeţilor din Noua Zeelandă a fost ceva mai dificilă, pentru că încă învăţ să le înţeleg tematica, tehnicile folosite şi să le disting „vocile”. Cert este că am dorit să includ în proiect cât mai mulţi poeţi din grupul nostru din Hawke’s Bay, pe care-i consider ca o familie, pentru că printre ei mă simt „acasă”.
Am invitat nouă colegi de la cenaclu să fie parte din acest volum, plus alţi trei pe care i-am întâlnit la conferinţele naţionale de poezie ori au fost invitaţi să-şi prezinte creaţia la şedinţele noastre.
Volumul include 12 poeţi din Noua Zeelandă (unii dintre ei aducând influenţe ale culturii lor de origine) şi 12 poeţi de origine română.
Sper că voi avea energie ca în următorii 2-3 ani să continui acest proiect.
Criteriul de ordonare a cărţii este de la poetul cel mai în vârstă, la cel mai tânăr, intercalând poeţii din cele două culturi.
Traducerea dintr-o limbă în alta a fost un proces interesant, care a necesitat timp şi reflectare. Adevărata provocare a fost pentru mine traducerea poeziilor rimate şi traducerea în engleză a poeziilor româneşti, unele dintre ele foarte metaforice şi de neînţeles chiar şi pentru românii iubitori de poezie. Am mult mai multă înţelegere şi respect pentru traducători, după ce am practicat acest exerciţiu în ultimele unsprezece luni. Am simţit uneori că am ajuns la „măduva poeziei” în încercarea de a înţelege şi exprima „adevăratul” sens sau mesaj al poeţilor.
Doresc să menţionez că singura poetă pe care am rugat-o să-şi traducă poeziile este Alexandra Balm, care are o situaţie similară cu a mea: este născută în România, a emigrat în Noua Zeelandă şi se exprimă poetic în ambele limbi.
Tind să cred că titlul acestui volum, Poduri lirice, cât şi poeziile şi prezentările biografice vor deveni, de fapt, 24 de poduri spirituale între cele două culturi. Doresc să fie un început promiţător pentru a îmbrăţişa diversitatea, dragostea pentru poezie, aprecierea pentru cei care scriu poezie şi cei care o citesc. Să fie o cale de cunoaştere care să ne îmbogăţească şi să ne inspire pentru noi creaţii poetice.
Valentina Teclici, Noiembrie 2016
Foreword
The idea of this book that gathers poets from two cultures sprang from a Skype conversation that I had with one of my writer girlfriends from Romania earlier this year. Talking about poetry, new releases and literary events, I asked her if she knew the name of a poet from New Zealand.My girlfriend thought about it for a little while, then smiled and responded: ‘No one except you.’I repeated the experiment with another four or five writer friends from Romania and they all shrugged. I then asked my fellow poets from Hawke’s Bay Live Poets, the group that I have been attending for three years. When I asked the question, if they knew the name of a Romanian poet, many of them pointed their index finger at me.
I thought that this was an opportunity to bridge the distance between the two countries and cultures located at opposite ends of the world.I imagined a book in which ten poets from New Zealand and ten poets from Romania were sharing aspects of their work and their biographies. The role I assumed was of a translator and editor, by relying on my experience of more than a decade as a book editor at Porto Franco Publishing house and Oscar Print Publishing house in Romania.
I started to draft a list and the first poems I translated were those of Bill Sutton.At the monthly meeting of our group in February, I shared with my colleagues my project idea. Bill read his poem “New Harvest” in English and I read its translation in Romanian.
My poet colleagues were enthusiastic and positive about the implementation of this project, just like my Romanian poet friends.
The selection criteria for the Romanian poets was easy, inviting friends and pen colleagues that I know and admire for years for their human qualities and talent as writers.I have been close friends with some of them for a lifetime. For example, Tudor Opriş, who unfortunately left this world in January 2015, became my mentor when I was in my first year in high school. I was always amazed by his creative power, ingenuity and the diversity of his creation. I always admired Tudor for his generosity. He mentored hundreds of children and talented young people and edited their creations in creative camps, in the literary circle Sagittarius which he coordinated for four decades. The door of his house was always open to those who needed his encouragement and guidance. I felt blessed to be one of his disciples and one of his family friends for 50 years. Tudor is considered the first historian of school magazines and literary debut of Romanian pupils over a period of nearly 200 years. I felt honored to be included in his book History of Romanian Writers Literary Debut During School (1820-2000) and I was the editor of this book.
The selection of New Zealand poets for this volume was a bit more difficult, because I’m still learning to understand their themes, their techniques and to distinguish their „voices”. I wanted to include in the project as many poets from our group from Hawke’s Bay, whom I consider family, because among them I feel „at home”.
I invited nine colleagues from our poetry group to be part of this volume, plus three others poets I met at national poetry conferences or were invited to present their creations at our meetings.
The volume includes 12 poets from New Zealand (some of them bringing influences of their culture of origin) and 12 poets of Romanian origin.
I am hoping I will have energy to continue this project in the next 2-3 years.
The ordering criteria in the book is from the oldest poet to the youngest, alternating poets of the two cultures.
Translation from one language to another has been an interesting process that required time and reflection. The challenge for me was the translation of rhyming poems and English translation of Romanian poems, some of them very metaphorical and incomprehensible even to Romanian poetry lovers.
I have much more understanding and respect for translators after these last eleven months. At times, I felt that I reached „to the bone of poetry” in trying to understand and express the „true” meaning or message of poets.
I would like to mention that Alexandra Balm is the only poet I asked to translate her poems. Alexandra has a similar situation to mine: she was born in Romania, immigrated to New Zealand and is able to poetically express herself in both languages.
I believe that the title of this volume, Poetical Bridges, the poems and also the biographies will become 24 spiritual bridges between the two cultures. This book is a promising start to embrace diversity, love for poetry, appreciation for those who write and those who read it. I would like it to be a way to get to know one another that will enrich and inspire us to continue creative poetry writing.
