Regal liric „În sălaș de liturghie” Vasilica Grigoraș

Vasilica Grigoras reading her work

Regal liric „În sălaș de liturghie” Vasilica Grigoraș

În a doua jumătate a lunii ianuarie, 2020 am primit un plic, în care  era o carte. Surprinsă de gestul expeditorului, poeta gălățeană, Maria Weishaupt Sarău, pe care am cunoscut-o în toamna anului 2018, în Galați, la lansarea Antologiei „Poetical bridges – Poduri lirice”, Editura Scripta manent, Napier (NZ), 2016, 2018, 2 vol, editor și traducător, poeta Valentina Teclici,  deschid plicul și descopăr volumul „În sălaș de liturghie”, Galați, Editura PAX AURA MUNDI, 2019. 

Pe prima copertă, câteva imagini, peisaje de poveste din țară și din lume, pe coperta a patra, fotografia autoarei și un scurt comentariu al scriitorului și jurnalistului Ion Manea. 

Am început să citesc Cuvântul înainte, intitulat „Maria de Galați”, semnat de Ion Manea, care ne spune despre poetă că:  „Era cel mai frenetic reporter de teren pe care l-am cunoscut vreodată… Avea un fel de a culege informații de pe teren care îi uimea pe toți.” Un patriotism local ingenuu, ambii fiind gălățeni au dorința expresă de a arăta lumii ce oameni minunați și ce personalități marcante are orașul și județul de la Dunăre.    

Din curiozitate citesc mai întâi pe „diagonală” textul cărții, îmi fac o primă impresie care mă convinge să deschid cartea la prima poezie și să citesc cu atenție poemele. Se înțelege limpede de la început că este vorba de o carte cu poezii de dragoste, cântând iubirea sub toate formele sale. Autoarea își exprimă acest sentiment nobil față de familie, părinți, copii, neamul românesc, țara noastră binecuvântată de Dumnezeu cu multe daruri, și nu în ultimul rând iubirea soțului elevețian.

Maria Sarău trăiește în același timp în două lumi, fiecare cu universul său mirific, dar și cu lipsuri și inadecvări. În anumite perioade petrecute în Elveția, se bucură de iubirea și ocrotirea helvețianului, de minunile unei țări cu un admirabil potențial turistic, dar sufletul său nu poate stăvili izvoarele din vatra satului, de pe malurile și din valurile Dunării, din briza mării și înălțimea Carpaților. Încă din prima poezie aflăm originea și locul natal al autoarei: „Din Garvăn, sat al Soarelui, sunt/ Și-s mândră de acel pământ,/ De mama, de tata, de frați,/ Aici, de la mare-n Carpați, / Cu Donaris șerpuind liniștit/ Pe lume când am venit.// De acolo sunt și vă zic,/ De n-ai rădăcini, n-ai nimic.”. (Din Garvăn sunt)

Cu o sensibilitate aparte și cu abilitate în mânuirea versului, poeta realizează portretul mamei în cuvinte simple, dar pline de iubire. Nu numai că i-a dat viață, a îngrijit-o și educat-o întru toate cele bune cât a trăit, însă și: „Din cer mi-ai dat putere de luptat,/ Mereu mi-ai fost exemplu de urmat,/ Ești îngerul meu cu suflet curat,/ Grație ție în viață am câștigat.// Mamă, icoana mea,/ M-ai călăuzit, sfântă stea…”. (Mama, icoana mea) Amintirile din copilărie sunt prezente permanent în sufletul Mariei Sarău, timp în care: „Eu mă visam adesea-n zbor,/ Pluteam deasupra tuturor,/ Cu păsări mii în jurul meu,/ Eu tot urcam spre curcubeu,// …Cu mâna-ntinsă către nori,/ Cu stele mii și mii de sori,// …Și tot urcam, și tot urcam/ Spre galaxii în devenire ,/ Spre Dumnezeu, spre nemurire”. Cu nostalgie și „Cu drag îmi regăsesc, uimită,/ Copilăria mea pierdută…”. (Copilăria mea pierdută)

Timpul se scurge, nisipul din clepsidră alunecă fără zăbavă, copilăria se pierde, tinerețea se îndepărtează, linia vieții, dată o singură dată, se subțiază continuu. Nimic nu se mai întoarce, ne rămân doar amintirile: „E tinerețea ca un vis frumos,/ Ce-a fost cândva și nu mai este,/ Cu Cosânzene și cu Făt-Frumos,/ Ce-și mână aprig calul din poveste.// Dar anii s-au crestat adânc în noi,/ Eșecuri și tristeți ne-au pus zăbale,/ Prea multe griji, necazuri și nevoi/ S-au așezat perfid în cale.// Departe-i tinerețea, nu mai vine,/ E toamnă-acum în viață și în gând,/ Dar primăvara-i încă-n mine/ Aroma ei n-o voi uita nicicând.” (Departe-i tinerețea)

Din copilărie, adolescență, tinerețe acumulăm, creștem, evoluăm, urcăm și ajungem pe-o culme stabilită de planul divin, sporind treptat  în credință și-n înțelepciune. Astfel, pe neobservate ajungem în inima toamnei: „La poale de Alpi pașii mei/ Străini și nesiguri și grei/ Spre colbul de-acasă visau,/ Spre casa din Garvăn trăgeau,/ Spre zarea cu norii înălțați,/ Din duh de Dunăre urcați”. Pentru autoare se deschide un nou drum parcurs alături de persoana iubită: „Cu el, de mână, în ceasul de-apoi,/ În România întorși amândoi,/ Am venit, el să urce la cer precum geții,/ Eu să cobor în toamna din urmă a vieții.” (Coborând în toamnă). Sinceră cu sine și corectă cu cititorul, cu dorința de a ne convinge că în existența sa: „Se-ascunde vara în gutui stelare,/ În struguri vinul cere izbăvirea,/ Mai iute curge Dunărea spre mare/ Se zgribulește-n sine firea.// E toamna vieții la fereastra mea/ Prin ramuri desfrunzite mă privește/ Se simte-n vântul aspru, vremea rea/ Și tot mai neagră noaptea crește.//E toamnă-n viața mea întreagă,/ Departe-i tinerețea, unde-o fi ?/ Iar sufletu-mi nu vrea să înțeleagă,/ Că iarna e la ușă, va veni…”. (Toamna vieții) 

Poeta baleiază decenii, între primăvara și toamna vieții, apoi între România și Elveția, cu popasuri care i-au electrizat sufletul cu frumuseți și atracții nenumărate. Viața i-a oferit și poetei șansa, asemenea multor români  de a cunoaște alte țări și alte lumi: „Prea mulți plecat-am din țară,/ Români cu gând de propășire-afară.”. N-a ratat șansa de a trăi experiențe în afara granițelor țării, însă pentru autoare, acolo, întotdeauna a fost străinătate: „Nu depărtarea mă făcea să sufăr,/ Ci despărțirea de pământul meu./ De verdele străbun, de albul nufăr,/ De grâul copt, de bobul greu…// Dar când era să vin la casa-adevărată,/ Din nou ca să trăiesc cu voi,/ Cu sete îmi luam, înfrigurată/ Din vamă sufletu-napoi…”. (Cu sufletul lăsat în vamă). S-a bucurat de lucrurile minunate întâlnite, însă ne mărturisește: „Plângeam adesea și-mi doream/ O altă soartă pentru neam,/ și-n vis mi se urzea-ndrăzneț/ Că va sosi un ceas măreț/ În care toți acasă vom veni/  Și-un nou destin ne vom clădi”.(Un nou destin)  În opinia poetei, împlinit doar prin „Iubire și iarăși iubire/ Șansa noastră la nemurire…” (Șansa noastră)

Dar să vedem cine și ce-i ținea captiv sufletul autoarei în România. Desaga cu care a călătorit prin viață și prin lume, întotdeauna a fost plină de mireasma românismului: ,,Plecată-n străini eu mereu/ Simțit-am duhul pământului meu/Și pot declara orișicui/ Ca mine româncă nu-i…// Cât voi trăi pe pământ,/ Rămân credincioasă locului sfânt/ În care cândva m-am născut.” (Duhul pământului meu) Plaiurile natale sunt conturate adânc, dar strălucitor pe catapeteasma inimii sale: ,,Bătrâne creste de Măcin în zare,/ Un cer albastru sprijinit pe mare,/ Și câmpul cu zbârcitele călcâie/ Spre Dunăre zburdând spre apa vie,/ În toate eu eram și toate-n mine,/ Plăpând vlăstar al nopților senine/ De ploi albastre mângâiator și de lumină,/ Prințesă mă visam și-apoi regină” (Și-alăturea o traistă cenușie…)

Dorul nestăvilit de întregul cuprins al României nu i-a dat pace poetei, oriunde se afla. Imagini vii, amintiri puternic înzidite în fiecare celulă a sufletului său: ,,Din Garvăn Marie, cu suflet stingher,/ Ridic în tăcere privirea spre cer,/ Oglindă să-mi fie, la ceasu-mi de dor,/ Să-mi văd eu Carpații intrând în pridvor,/ Cu Jiul, Cu Oltul, Cu Prutu-nspumat,/ Oaspeți de noapte sub ceru-nstelat,/ Cu Dunărea-n brațe, șoptindu-mi așa:// -Marie, primește-o, este a ta!/ Pune-o brățară, pune-ți o stea/ Și vino acasă odată cu ea…”. (Și vino acasă odată cu ea….) A înțeles și-a dat curs  aceastei chemări și datorită dragostei pentru: ,,Satul meu, un cuib de dor,/ Cerul liniștit și neamul,/ Râul limpede și ramul,/ Floarea-soarelui, pelinul,/ Pentru a-mi urma destinul.// Căci am rămas și voi rămâne/ Fiica nației române,/ Cu ochi de Dunăre, albaștri/ Și cu privirea către aștri…”.  (Cu privirea către aștri…”) Pentru Maria Sarău, Dunărea reprezintă mesagerul care-i poartă ruga către Dumnezeu: ,,Dunăre, sub valul tău,/ Umblă-n lume gândul meu,/ Du-l înfășurat în undă,/ În abisuri să pătrundă,/ Pân’la Dumnezeu s-ajungă.” (Viața mea de tine plină)  Își argumentează dragostea sa pentru Dunăre astfel: ,,Fluvii mari, oceane-adânci,/ Ape răstignite-n stânci/ Am văzut în lumea mare/ Și Niluri și Niagare,/ Dar ca tine nu-i niciuna,/ Tu în maluri, și-n cer Luna…”. (Dunăre, apă de dor)

Dacă dorul nu este suficient de convingător pentru sentimentele poetei față de țara mamă, cred că plânsul românește nu implică niciun dram de tăgadă a trăirilor sale. Elvețianul, alesul inimii  sale,  iubitul său soț a dorit să vină în România în ultima parte a vieții, cu dorința clar exprimată ca atunci când va pleca la Domnul să se odihnească în pământ românesc, ceea ce s-a și întâmplat, iar poeta îl jelește românește: ,,O floare la mormântu-i eu îi duc mereu/ Și ea sub trena vremii nicicând nu ofilește./ S-a-ndrăgostit de țara-mi etern iubitul meu/ Și-n veci helveta lui îl plânge românește….”. (Plâng românește)

Descoperim în poemele Mariei Sarău un lirism cu chipul unui naționalism chibzuit dozat și onest exprimat. Esența lirismului său atinge o stare virtuoasă.  Recurge la sacru, la acea mistică a trăirii binecuvântată cu nestematele neprihănirii, purității, candorii, serafismului imaginației plăsmuitoare. În exprimarea sentimentelor sale generoase folosește cu acuratețe limba strămoșească și mânuiește rima cu reală îndemânare pentru că indiferent ce a făcut și unde a fost, nu dezbracă ,,haina” profesoarei de limba și literatura română, o haină a tinereții, însă conștientă de misiunea nobilă se simte binecuvântată: <Am fost cândva și profesoară,/ În școala-n care-am învățat,/ Predam româna-întâia oară/ Copiilor, la mine-n sat.//  Poeții îi știam și buchiseam/ Gramatica rostirii românești,/ În sat la Garvăn toți știam: „A fost odată ca-n povești”…> (La mine-n sat, predând româna…).

„În sălaș de liturghie” este o carte sentimentală, o lirică duioasă și tandră. Poezia autoarei este trăirea blândă, dulce bucurie chiar și atunci când viața i-a oferit lecții de învățat. Uneori pare dusă de valul vieții, dar pune stavilă tăvălugului prin revenirea la credință și la rugăciune. 

„Maria de Galați” este copacul cu rădăcini adânc înfipte în ființa sa, dându-i totuși libertarea de a se manifesta, de a se exprima, a trăi liber. Nu întâmplător plasează ca motto al cărții: „Orice viață de om începe de mai multe ori” (Tudor Arghezi). Autoarea confirmă aceste celebre vorbe. A mers pe cărarea vieții, uneori asfaltată, alteori plină de denivelări, însă fiind o bună observatoare și optimistă incurabilă a „schimbat macazul” într-o altă direcție, astfel încât să găsească buna cale a vieții. 

Poezia i-a fost întotdeauna medicament pentru a trece prin încercări ori pentru a-și ostoi dorurile, însă s-a dovedit a fi doar un bun paliativ, de aceea doar iubirea și credința au fost trăirea substanțială cu efect terapeutic garantat. Ne sfătuiește să iubim și să avem credință, să ne păstrăm nădejdea vie, să credem în noi, indiferent ce ne oferă viața: „Să crezi în tine e-o povață bună,/ Ce din comoara mea străbună. / De bate vântul, de furtuni ridică/ În calea ta, nu-ți fie frică,/ Nu te-apleca de teamă, nu ceda,/ Nu oferi dușmanului, ce vrea.” (Să crezi în tine) Încrederea în sine este urmarea firească a credinței în Dumnezeu: „Dar cu puterea dată de credință/ Mereu am mers spre biruință”,  prin care  dobândim  (Un strop de fericire), și umblăm „Prin lumea mare pașii să-mi îndrept/ Alături de un prinț helvet/ Eu, dobrogeanca dintr-un sat/ La cot de Dunăre lăsat// S-ajung la Sfinxul din Egipt/ La Everestu-n cer înfipt, / Și până-n Asii depărtate,/ Atâtea țări, stătea state…// Dar spun la-ntoarcere acasă/ La noi e viața mai frumoasă…// Lui Dumnezeu, credință vie/ În ce a fost, în ce-o să fie…”.  (Credință vie)

Trăirea în comuniune cu Dumnezeu este un leitmotiv al cărții, mărturisindu-l astfel pe Creator. Și cum niciun muritor nu este perfect, să avem înțelepciunea ca atunci când greșim să ne cerem iertare: „Pe lume iubire s-aducem venim,/ Pace s-aducem pe cerul senin,/ Nu răul să-l facem, la disperare….// Iertare, Doamne, iertare!/ Și oprește-ne nouă răutatea/ Și seamănă peste tot bunătatea!” (Rugă) și să ne bucurăm: ,,De e soare, dacă plouă,/ Ziua e o floare nouă,/ Ce ne-o-ntinde Dumnezeu/ Și ne-o-ntinde tot mereu,// De ni-i bine, de ni-i greu,/ Să avem parfumul sfânt/ Ca speranță și avânt,/ Ca iubire și credință,/ Alinare-n suferință.” (E-o floare fiecare zi)

Încheie volumul cu poemul „Testament”, prin care îi  asigură  pe cei dragi inimii sale de iubire necondiționată și infinită: „Copiii, țara, neamul și credința,/ Iubirea ce-am țesut-o-n firul ei/ Cu ea am strâns în mine biruința,/ Cum roua-n florile câmpiei.// De-acum în urma mea surâd nepoții/ Cu chipul lor scăldat în soare,/ Pe mine mă așteaptă ceasul nopții,/ Ei zorii îi trăiesc plin de candoare…” .

Volumul Mariei Sarău este un regal de sorginte românească, în care prim solista poartă costumul popular al neamului său. Acest lucru n-o împiedică, ci chiar o ajută să-și întindă cu grație tentaculele elvețiene spre destinația finală, România. Poemele sunt tablouri veridice ale trăirilor și sentimentelor poetei. Înmiresmate de dorul mioritic care o însoțește aievea și pretutindeni sunt mesagerii care vorbesc într-un stil pur și cald românește. O poezie bine rostuită, cu ritm ce bate românește cu precizia ceasornicului elvețian. Stilul în care se exprimă poeta indică ora, minutul și secunda în care inima Mariei Sarău bate armonic, melodios, uneori vesel, alteori trist, dar întotdeauna cu sinceritate și devoțiune. 

Fiică a Galațiului, a Dunării, a mării, a țării, în opinia poetei  „Iubirea este pentru sufletele mari”; așadar și prin acest volum, Maria Weishaupt Sarău reușește să ne convingă de sufletul său mare. „Ca și în viață, în poezie, ea a rămas în clasicitate și ortodoxism, scriind simplu, curat, sincer și cu speranța mântuirii în suflet.” (Ion Manea)

Interview about creativity Valentina Teclici And Ken Sando


VALENTINA TECLICI – DIALOG DESPRE CREATIVITATE CU ARTISTUL NEOZEELANDEZ KEN SANDÖ / DIALOG ABOUT CREATIVITY WITH NEW ZEALAND ARTIST KEN SANDÖ 

Deschiderea expoziţiei de artă „Rock On” a lui Ken Sandö a avut loc la Galeria de artă Boyd-Dunlop din Napier, joi seara, 13 aprilie 2017. În ciuda vremii furtunoase, provocată de ciclonul Cook, o mulţime de iubitori de artă au venit la lansare, au degustat vinul roşu, s-au perindat de câteva ori prin sala de expoziţie, au privit cu atenţie fiecare exponat, şi-au împărtăşit impresiile cu alţii şi cu autorul expoziţiei. Pentru mine, aceasta este o dovadă că Ken Sandö este un artist plastic bine cunoscut şi că oamenii sunt interesaţi de noutatea şi pasiunea pe care le aduce de obicei la aceste evenimente de artă.  

*  

Valentina TECLICI: Ken, te-am întâlnit în circumstanţe diferite şi ştiu că eşti o persoană complexă, jucând mai multe roluri. Un exemplu ar fi cel de grafician. Cu amabilitate ai ilustrat coperta cărţii „Poetical Bridges” (Poduri lirice) pe care am tradus-o şi editat-o recent. Te invit, Ken, să te prezinţi şi să ne spui câte ceva despre rolul tău de artist plastic şi despre alte roluri, dacă doreşti.  

Ken SANDÖ: De fapt, Valentina, este doar un rol cu mai multe faţete; şi, dacă acel rol trebuie să aibă o etichetă, ar fi cea a creativităţii. Fiind creativă, îmi oferă libertatea de a-mi folosi îndemânarea la orice mă inspiră fără a fi nevoie să găsesc un alt motiv decât că este doar un alt aspect a ceea ce fac. A ceea ce sunt. Una dintre aceste faţete, după cum ai menţionat, este titlul de artist plastic. În ultimii 30 de ani am fost un artist practicant care a expus la nivel naţional în expoziţii individuale şi de grup. Am obţinut diploma în Arta vizuală şi design în 2002, în cadrul programului de artă de la EIT în asociere cu Universitatea Massey. Am fost un student mai în vârstă când am început studiile. Înainte, am lucrat ca decorator, artist vizual şi decorator calificat în comerţ, însă am fost implicat şi în alte meserii. După cum ştii, când nu fac artă, fac ceva creativ. În afara designului grafic şi ilustrării, de exemplu, în ultimele câteva săptămâni, am creat şi realizat elemente de recuzită pentru recitalul de dans al Studioului Rochelle Spence de la Teatrul Municipal din Napier, am fost technician şi consilier artistic pentru un alt coleg care îşi organizează expoziţia, am restaurat mobilier pentru un prieten, am construit un sistem de stocare pentru o colecţie de artă… Fiecare zi este diferită!  

Valentina TECLICI: Care rol îţi place cel mai mult?  

Ken SANDÖ: Cel al artistului spirit liber, Valentina! Admit că acest rol îţi aduce satisfacţie şi nu te prea recompensează financiar, dar oferă o libertate de exprimare şi independenţă pe care nu le găseşti prea des în alte vocaţii.  

Valentina TECLICI: Cum descrii stilul tău creativ?  

Ken SANDÖ: Stilul meu este în prezent condus de anumite întrebări pe care le am despre imagini şi percepţii ale realităţii; ceea ce este considerat ca adevăr. Asta înseamnă că lucrez dintr-un cadru filozofic atunci când creez arta mea, idee mereu esenţială în procesul meu, imaginea fiind un rezultat al acestuia. Asta se datorează faptului că îmi place să ştiu „cauza” lucrurilor. Examinând ceea ce este considerat normal sau cotidian, apoi întrebând de ce este, această căutare de răspunsuri conduce creativitatea mea. Aceste întrebări şi fragmente de răspunsuri sunt plasate în naraţiunile lucrărilor mele şi accentuează imaginile rezultate. În ceea ce priveşte stilul? Este un produs secundar al procesului. Voi folosi orice mijloc sau metodă care simt că se potriveşte cel mai bine sau este cea mai versatilă, în procesul de creaţie. Încerc să nu mă fixez pe un stil, deoarece acesta te poate prinde în capcana similitudinii repetitive.  

Valentina TECLICI: Am observat la această expoziţie diversitatea lucrărilor tale. Poţi să ne spui ceva mai mult despre temele, modelele creative şi materialele pe care le-ai folosit pentru acest eveniment artistic?  

Ken SANDÖ: Lucrările expoziţiei sunt o altă manifestare în cadrul proiectului la care am lucrat în ultimii cincisprezece ani; ca atare, toate fac parte din lexicul meu de artă, care evoluează şi se aprofundează prin acest proces exploratoriu. Înţelesul fiecărei lucrări individuale este atins de trasee ale ideilor de ansamblu care conduc la realizarea artei mele. Aşa cum ai observat, Valentina, exponatele ar putea părea diverse la suprafaţă dar, la o examinare mai atentă, tematica este constantă în cadrul expoziţiei. De exemplu, ai observat că majoritatea picturilor din expoziţie sunt pur şi simplu nuanţe de negru-gri pe un fond neutru. Aceasta este o tehnică deliberată pe care o folosesc pentru a indica faptul că între două stări ale unei dualităţi percepute există varietate şi diferenţă, sugerând includerea sau subversiunea. Acest lucru este ceva mai puţin evident în procesul meu de creare a imaginilor, însă pentru asta, utilizez tehnologia computerului (prezentul) pentru a construi iniţial imaginea, schiţată în vopsea pe tablou, apoi în cele din urmă desenată în cărbune (primitivul)… Tematica este reiterată în conţinutul distorsionat de reprezentare a picturilor şi lucrează împotriva artei figurative convenţionale care este răspândită în majoritatea galeriilor stradale importante.  

Valentina TECLICI: Care este cea mai importantă sursă de inspiratie pentru creaţia ta?  

Ken SANDÖ: Viaţa… Aceste întrebări fără sfârşit pe care le am despre imaginile şi percepţiile realităţii… Identitatea liminală şi identitatea construită. Întrebări de gen şi sexualitate. Ce defineşte normativul şi ce nu. Spaţiul dintre, dimprejur, de dincolo, din lateral, din dualitatea convenţională…  

Valentina TECLICI: Ce fel de cercetare faci pentru arta ta?  

Ken SANDÖ: În mod normal, dacă nu este ceva despre care am o conştiinţă intimă, mă voi întâlni cu o imagine sau cu un text care declanşează momentul „ce înseamnă asta?” şi, pur şi simplu, trebuie să ştiu de ce este invocat un astfel de răspuns. Deci, o mare parte din cercetarea mea iniţială este pur şi simplu explorare de sine, în timp ce aplic propriile mele teorii la motivul care m-a interesat. Acest lucru îmi dă de obicei esenţa ideii unei opere de artă. De asemenea petrec o perioadă de timp citind diferite puncte de vedere despre subiect pentru a vedea dacă ideea este durabilă sau este o fantezie fără valoare; apoi încep să lucrez prin sensuri şi simboluri mai profunde pentru a da contur lucrării. Din păcate, nu mai reuşesc să citesc mult pentru petrecerea timpului liber, deoarece tind să-mi pierd lectura prin prea multe materiale de referinţă.  

Valentina TECLICI: Care este opera de artă preferată pe care ai creat-o până acum? Ai păstrat-o sau ai vândut-o?  

Ken SANDÖ: Odată, la începutul verii, am petrecut ziua cu fetele mele, atunci preşcolare, şi cu bunica lor într-o dumbravă, lângă un lac şi, în timp ce fiica cea mare se distra singură, am petrecut ziua, desenând-o pe fiica cea mică într-o lumină difuză… Acest tablou rămâne un etalon al unei după-amiezi fericite şi o abordare total diferită de ceea ce desenez, pictez, creez în mod normal. O operă de artă care nu este de vânzare.  

Valentina TECLICI: Stilul tău artistic este, după părerea mea, original. Există însă vreun pictor cu care ţi-ar plăcea să fii comparat?  

Ken SANDÖ: Categoric sunt influenţat de alţi artişti, cum ar fi: Hannah Höch, Pierre Molinier, Man Ray, René Magritte, Marcel Duchamp… ca să numesc doar câţiva. Dar nu mi-ar plăcea să fiu comparat cu ei, fie individual, fie colectiv, deoarece cu toţii ne aflăm în diferite epoci, locuri, sisteme politice, vieţi personale şi profesionale etc.  

Valentina TECLICI: Crezi că arta ar trebui finanţată?  

Ken SANDÖ: Răspuns scurt: Da. În aceeaşi măsura sau mai mult, cum este sportul în prezent.  

Artele sunt gresajul oricărei civilizatii, necesarele înfrumuseţări care uşurează existenta noastră atât de plină.  

Valentina TECLICI: Care este proiectul de artă la care visezi?  

Ken SANDÖ: Să influentez pe alţii cu imaginile mele; când ele devin profund reflexive pentru ceilalţi (este cu siguranţă un drum lung de parcurs înainte ca asta să se întâmple). Să devin independent din punct de vedere financiar, astfel încât să pot continua activitatea de creaţie cu normă întreagă. În cele din urmă, parafrazând remarcabila cugetare a lui Picasso “Arta este o minciună care ne ajuta să înţelegem adevărul”, să reuşesc să găsesc mici adevăruri în marea minciună care este Arta…  

V.T.: Mulţumesc, Ken, pentru timpul acordat.  

***  

Valentina TECLICI  

DIALOG ABOUT CREATIVITY WITH NEW ZEALAND ARTIST KEN SANDÖ  

Ken Sandö’s opening, of his art exhibition “Rock On”, was held at the Boyd-Dunlop Gallery Napier on Thursday evening, 13 April 2017. Despite the stormy weather, caused by Cyclone Cook, a lot of art lovers came to the launch. They drank the red wine, moved around the exhibition several times, and looked attentively at every piece of work, all the while chatting with each other, as well as with the artist. For me, this is proof that Ken Sandö is a well-known artist and people are interested in the novelty and passion he brings to these events.  

 

Valentina TECLICI: Ken, I have met you in various circumstances and therefore I’m aware that you are a talented person who wears many hats. For example, one is that of a graphic designer. You kindly designed the cover of my recent book „Poetical Bridges-Poduri lirice”. I invite you, Ken, through the following questions, to introduce yourself and tell us about yourself, as an artist, as well as any of the other fields you are involved in, if you so wish.  

Ken SANDÖ: Really, Valentina, it’s just one multifaceted hat; And, if that hat had to have a label it would be that of creative. Being a creative gives the freedom to turn my hand to anything that takes my fancy without having to offer any other reason than it’s just another aspect of what I do… Who I am. One of those facets, as you’ve mentioned, is the title of Artist. For the last 30 years I have been a Practising Artist who has exhibited nationally in solo and group exhibitions. My Visual Art and Design Degree was obtained in 2002 through the EIT Arts programme in association with Massey University. I was an adult student when I sat for the degree as I had been working previously as a Decorative Artist/Fine Artist and Trade Qualified Decorator, as well as being involved in other vocations. As you are aware, when I am not making art I will bedoing something creative; aside from Graphic Design and Illustrating, in the last few weeks, for example: I have designed and made props and sets for Rochelle Spence’s Studio dance recital at the Napier Municipal Theatre, have been a Technician and Artistic Advisor for another Artist who is setting up their exhibition, restored some furniture for a friend, built a storage system for an art collection… Every day is different!  

Valentina TECLICI: What hat do you most enjoy wearing?  

Ken SANDÖ: That hat would have to be the maverick Artist’s hat Valentina! Its self-indulgent admittedly and not very fiscally rewarding but it does offer a freedom of expression and liberty not often found in other vocations.  

Valentina TECLICI: How do you describe your creative style?  

Ken SANDÖ: My art making presently is driven by certain questions that I have about imagery and perceptions of reality; what is considered to be truth/s. This means I work from a philosophical underpinning when creating my art, the idea always paramount in my process, the image a result of this. This is because I like to know the ‘why’ of things. Examining what is considered normal or everyday then questioning why it is; it is this pursuit for answers that drives my creativity. It is these questions and fragments of answers that are placed into my works narratives and which underscore the resulting pictures… As for style? It is a by-product of the process. I will use whatever medium or method I feel fits best, or is the most apt, when working through the making process. I try not to fixate on style as that can tie oneself to the tiresome treadmill of repetitive sameness.  

Valentina TECLICI: I noticed at your current exhibition the diversity of your work. Could you please tell us more about the themes, creative patterns and the materials that you used for this art event?  

Ken SANDÖ: The works in the exhibition are another manifestation within the project that I have been working through for the last fifteen years; as such they are all part of my art lexicon that is evolving and deepening through this exploratory process. Meaning each individual piece of work is touched with traces of the overarching ideas that drive my art making. As you’ve noted Valentina, on the surface the objects may seem diverse yet upon examination the thematics are constant across the exhibition. For example, you may have noticed that the majority of the painted works in the exhibition are simply shades of black/grey on a neutral ground. This is a deliberate device I use to imply/indicate that between two states of a perceived duality there lies variety and difference, hinting at inclusion or subversion. This is a little less obvious in my process of making the imagery, yet still there, in the use of computer technology (the Now) to construct the imagery initially, sketched out in paint on board, then finally drawn out in charcoal (the Primitive)… The thematics are reiterated in the distorted representational content of the works and play against the conventional figurative art that is prevalent in most main-street galleries.  

Valentina TECLICI: What is your main source of inspiration for your work?  

Ken SANDÖ: Life… Those never-ending questions I have about imagery and perceptions of reality… Liminal identity and constructed identity. Questions of gender and sexualities. What defines normative and what doesn’t. The space between, around, beyond, aside, from conventional dualities…  

Valentina TECLICI: What research do you do for your art?  

Ken SANDÖ: Normally, if it’s not something that I have intimate awareness of, I will stumble across some image or text that triggers the “whattya mean by that?” moment and I’ll simply need to know why it invokes such a response. So a lot of my research initially is simply belly-button gazing while I work through my own theories on why it interested me. This usually gives me the core of the idea for an artwork. I will then spend a period of time reading differing viewpoints about the subject to see if the idea is sustainable or is fanciful garbage; then start working through deeper meanings and symbology to flesh out the piece. Sadly, I don’t get to read much for leisure anymore as I tend to wear out my reading on far too much wordy reference material.  

Valentina TECLICI: What is your favourite piece of art that you have created so far. Did you keep it or sell it?  

Ken SANDÖ: Once in early summer I spent the day with my then preschool girls and their grandmother in a copse beside a lake, and as the eldest paddled about I whiled away the day by drawing my youngest daughter in the dappled light… It remains a touchstone of a happy afternoon and a massive departure to what I normally draw/paint/make. One piece that is not for sale.  

Valentina TECLICI: Your art style is, in my opinion, unique. However, is there any artist you would like to be compared to? If yes, please name the artist and explain why.  

Ken SANDÖ: I’ve certainly been influenced by other artists, such as; Hannah Höch, Pierre Molinier, Man Ray, René Magritte, Marcel Duchamp… To name a few. But I would not like to be compared to them, either individually or collectively, as we are all of differing times/place/politics/personal and professional lives/etcetera…  

Valentina TECLICI: Do you think that art should be funded?  

Ken SANDÖ: Short answer: Yes. To the same degree, or greater, as sport currently is.  

The Arts are the grease of any civilization, the much needed slippery fripperies that ease our sometimes fraught existence.  

Valentina TECLICI: What is your art project dream?  

Ken SANDÖ: To become an influencer with my images; where they become deeply reflective for others (there’s admittedly a long way to go yet before that occurs). To become financially self-supporting so I am able to pursue my art-making full-time. Finally, to paraphrase Picasso’s powerful line “Art is a lie that makes us realize the truth”, to be able to find some small truths in the great lie that is Art…  

Valentina TECLICI: Thank you, Ken, for your time.  

—————————-  

Valentina TECLICI  

Napier, New Zealand  

April 2017  

Vasilica Grigoras – Caruselul timpului Dorina Carp Nenici

Vasilica Grigoras – Caruselul timpului Dorina Carp Nenici

Caruselul timpului Dorina Carp Nenici

Dorina Carp Nenici debutează în poezie „Cu timpul de mână”, volum publicat la Editura Scripta manent, Napier (NZ), 2019, cu un material introductiv, intitulat „La Huși se naște poezie”, semnat de poeta Ana Anton, coperta și grafica de Cornelia Dinu și Ioniță Carmen Angheluș, editor Valentina Teclici. Printr-o colaborare fericită a mai multor hușeni sensibili și talentați nu putea să nu ajungă la tipar decât o carte deosebită, interesantă și plăcută.

De ce mi-am imaginat cartea asemenea unui „carusel al timpului”? Pentru că lirismul Dorinei se învârte cu grație în jurul timpului, mărturisire de început prin însuși titlul volumului. Și nu este vorba de orice fel de relație, ci de una amicală. Poți ține în mână sau de mână doar un obiect, element, entitate, o persoană apropiate sufletului tău. La prima vedere pare o joacă frumoasă, candidă și inocentă de copii. Poeziile înserate în carte sunt asemenea „căișorilor” care se învârt în jurul unui ax, acesta fiind TIMPUL. Firul timpului este tors de poetă cu abilă îndemânare și colorat într-o gamă largă de nuanțe, fiecare exprimând și transmițând o anume stare sufletească. De altfel, fiecare om are libertatea să-și țeasă din acest fir binecuvântat o haină pe măsură, care să-l reprezinte și să-l bucure.

Autoarea nu încearcă să dea o definiție timpului. Probabil că, dacă ar fi întrebată, ar răspunde asemenea Sfântului Augustin: „Ce este timpul? Dacă nu sunt întrebat, știu. Dacă sunt întrebat, nu știu.” (Confesiuni) Și, totuși încearcă prin poezie să dea o minimă explicație a ceea ce este timpul pentru sine. În această lume bulversantă, în care stresul este la ordinea zilei, cu înțelepciune, autoarea a identificat modalitatea prin care se simte confortabil cu sinele său interior, iar eul liric zburdă pe aripi de vers pe imașul timpului, printre obstacole de tot felul, îndrăznind să tindă și chiar reușește să ajungă la Adevăr și Lumină.

Putem afirma că în lirica Dorinei Carp există un „timp profan” – văzut ca durată, ireversibil, dinamic, care curge, devine și se transformă și un „timp sacru” – reversibil, static, rotund, ciclic și cosmic, variante ale timpului în accepțiunea lui Mircea Eliade. Dorina mărturisește: „… aceste cuvinte, scăpate printre degetele firii sunt aici și vă spun că o clipă poate deveni eternitatea pe care și eu o voi stăpâni cândva și vă voi privi, vă voi îmbrățișa cu aceeași dragoste.”

Din pură curiozitate, dar și cu admirație să-i urmărim pașii (citind poeziile) și să parcurgem împreună cele patru anotimpuri ale vieții, vehicule bine ticluite și încărcate de sensibilitate. Înșirate pe firul cărții cele patru capitole sunt inspirat și sugestiv intitulate: I. Cu timpul de mână, II. Cerneala de foc, III. Metamorfoze, IV. Lacrima Domnului.

Abordarea timpului ca motiv de inspirație în poezie și nu numai este o problemă destul de delicată. Este un gest oarecum de temut pentru că, în general se spune că timpul este dușmanul omului, dușmanul vieții, el ne poartă, fără să ne întrebe, acolo unde dorește, când, cum și cât dorește. Îndrăzneață și temerară, deși nu pare, poeta își ia „timpul de mână” și pornește pe o cale de ea aleasă într- un periplu interior, dezvăluind trăirile din universul liric al inimii sale. Dorina, pur și simplu sfidează discret tăișul și ascuțișul timpului, însă, așa cum am afirmat mai sus încearcă să și-l aproprie, să-l îmblânzească și să-i devină prieten. Procedează astfel cu multă diplomație. Nu-i reproșează nimic, nu-l privește cu dușmănie și se pare că a reușit acest lucru pentru că împreună călătoresc grațios pe filele volumului de poeme. Își lămurește sieși unele nedumeriri, neînțelegeri, dă răspunsuri la întrebări de mult înstăpânite în minte și inimă. În acest context, în perimetrul trăirilor personale ne aflăm fiecare dintre noi.

Autoarea, cu sinceritate și gentilețe împărtășește cititorilor și bucuriile și angoasele, neabătută de vânt și ploi, continuându-și parcursul indiferent de timp și anotimp, începând cu momentul inițial al existenței sale – nașterea: „M-am născut/ dintro mie de vieți/ pe-un cântar atârnat/ de-o crenguță uscată./ Câte ploi m-au udat/ și cât vânt ma bătut/ peacelași cântar/ am rămas/ nentrebată de timp,/ pe-aceeași crenguță uscată.” (Destin) Apoi, își creionează cu luciditate portretul: „Sunt/ un ciob de portret/ întro ramă/ roasă de cari./ Sunt o pasărefără menire,/ agațată de timp/ și mai sunt/ o umbră/ împrăștiată de vânt.” (Portret), și se caută continuu pe sine, dar nu în lume, ci în interiorul său„Eu în mine,/ care sunt?/ Care râd/ Sau care plâng?/ Care sper,/ care disper,/ cea care- a visat/ dormind/ sau cea trează și visând?!/ Peste tot sunt eu/ cea care …/ Peste tot mă văd în mine!/ Sunt eu./ Și eu…/ și eu…” (Eu în mine) Descoperindu-se pe sine, dar și bună observatoare a universului în care trăiește, ne spune că în viață există multă neputință, dar și speranță: „Din nou/ mafund/ până la gleznă-n cenușiu./ Și anevoie merg/ cu pasul meu rănit…/ doar mâinile/ mi le înalț/ spre cerul infinit.” (Neputință și speranță) Neputința se datorează păcatului lăuntric, înșelându-ne singuri ori ne lăsăm ispitiți de șerpi, iscoade ale păcatului. În atare situație se impune cumpănire și dreaptă judecată. Dacă nu reușim singuri, este

musai să cerem ajutor, să avem în preajma noastră o mână puternică întru toate cele bune și de folos care să ne sprijine să lepădăm sau să înfruntăm răul pentru a merge pe calea cea dreaptă „Dămi mâna/ lumină/ și umbră/ sămi acopăr ochii./ Cu degetele flăcărilor/ să dau foc pădurii/ din preajma clopotelor./ Să ardă!/Să ardă lemnul uscat/ din suflet,/ păcat conceput/ în lăuntrul haotic./ Dă– mi mâna/ lumină și umbră/ saprind lumânări/ în punctele cardinale,/ ale eu-lui meu/ cândva răvășit/ de amăgire.” (Dă-mi mâna) Și iubirea și amăgirea, și toate cele se manifestă cu întreruperi, sunt trecătoare: „Țiam sărutat/ privirea,/ în taină,/ în treacăt./ Din crisparea/ clipei,/ am smuls/ nemărginirea./ Și în aceeași clipă,/ tăcuți/ neam depărtat…/ ca doi străini/ necunoscuți!”. (În treacăt) Poeta insistă asupra amăgirii pentru că aceasta se manifestă în orice clipă a timpului fugar: „O rază deo secundă/ râden pustiul imens/ și clăi de idei se trezezc/ mărginite de ieri,/ de mâine, deacum,/ În liniște, târziu/ cad păsări din vagul înalt…/ Departe-i de mine, acel mâine/ care de ieri…/ demult… s-a topit.” (Amăgire)

Recunoaște că uneori, omul este „nimic”, n-are nicio importanță, nicio relevanță, este pradă ușoară și poate fi răpus de cele mai mici intemperii: „Sunt nevăzută,/ fără culoare,/ uneori, insipidă./ Și mai ales/ sunt singură devreme,/ Sunt un micrOM,/ unitate de măsură/ în facerea lumii/ învălmășită de vremuri/ și timp./ Sunt nevăzută,/ fără culoare/ și uneori, insipidă.” (Transparență) Acest lucru se întâmplă pentru că, în opinia poetei, viața e doar vânt: „Împătimită de cer/ și de cuvânt…/ mai scriu, să țineți minte/ doar atît: că viața/ e doar… vânt!” (Viața e vânt) Cu toate acestea, Dorina, asemenea nouă tuturor este și învingătoare, eroină atunci când trudește pe tărâmul binecuvântat al vieții, găsind pârghiile potrivite pentru a se depărta de păcat și de lucrul cel rău: „Încep să prind/ în mine rădăcini/ și caut trudind/ prin cerul de albastru,/ să întâlnesc minuni./ E greu./ Dar mă agăț de ancore/ târziu,/ ca o liană și mă-mpletesc/ cu viața, ieșind anevoios/ dintre genuni./ Și tai din mine ramul/ cu frunzele uscate/ lăsând lăstar cu muguri/ sămi împodobească/ cerul plin dealbastru…/ Și liniștea adoarme,/ pe patul cald al lunii,/ pe perna,/ cu flori de albastru.” (Rădăcini în cer) Prin liberul arbitru, putem alege și putem fi ceea ce ne dorim, putem trăi în lumină și pace doar păstrându-ne credința în Dumnezeu. Căutând și simțind intervenția divină, omul devine fericit.

Uneori singurătatea ne dă târcoale, izolându-ne de lume într-o carapace de gânduri, stăpânindu-ne propriile amintiri. Poeta analizează cu migală și conștientizează ceea ce se întâmplă cu ea, timpul de ieri s-a cuibărit în prezentul trăirii ținând-o ostatic, timp în care dorința de libertate devine și mai stringentă, mai vie: „Amintirile/ se joacă dea rândul/ printre zăbrele de ani./ Sunt singură/ și încuiată printre rânduri/ necitite,/ într-o carte,/ ce-ai scris-o cândva/ pentru mine./ De-atunci, au trecut/ timpuri/ și astăzi, nu-i nimeni,/ nu-i nimeni pe- aproape,/ să-mi dea libertatea-n lumină/ să plec din închisoarea/ de gânduri.” (Închisă în timp) Existența trăită prin constrângere îi sporește dorința și dorul de libertare, aceasta devenind adevărată ispită, însă de data aceasta este vorba de o

ispită măgulitorare, asemenea unei flori nobile (crinul, poate chiar unul imperial!), înmiresmate, atrăgătoare și cuceritoare: „Majunge câteodată/ dorul,/ de tot ce nici/ nu mi-am dorit./ Și știu căi doar/ ispita înflorită/ cu miros alb/ și cald de crin./ De unde vine-atâta dor, când ochii mei/ au adormit?/ E taină mare/ și ispita asta!/ Das fericită,/ fiindcă mam trezit!” (Ispita) Are și o explicație a ceea ce se întâmplă – adormise și dorul a trezit-o la fericire. Merge mai departe, cugetând asupra dorului: „Mămbăt cu dor,/ dorit/ la ceas târziu de clopot…/ Și ochii mi-i acopăr/ de fior,/ când inima, nesocotit/ de jucăușă,/ s-a încuiat cu lacătul / de dor,/ să nu pășească nimeni/ pragul de la ușă!” și reușește să deschidă acest „Lacăt de dor” pentru a se trezi în „Dimineața cu dor”, când: „…Și picurau lacrimi de sânge/ pe câmpul nins și-ntroienit/ cu flori de liliac și maci/ când bezna, de stele strivită,/ sapă adânc săși facă rădăcină/ în ceasul orelor ce ruginesc,/ când taci.” Descoperă că atunci când rădăcinile-i sunt puternice, încet, încet apare și: „O scânteie/ mi-a aprins/ lumina în suflet./ Și ochii, din vis/ mi-au trezit privirea/ care-și făcuse cărare/ spre zâmbetul tău./ Apoi/ scânteia/ mi-a smuls cuvântul/ ce-mi stătuse în umbră/ închis/ și rostirea se aprinse/ cu tot/ ce în mine fusese/ adormit./ A fost vis?/ M-am trezit?/ Spre cer mă înalț/ cu privirea/ și tângui iertare/ pentru tot ceam greșit.” (Scânteia) Poeta ne recomandă să fim mereu în stare de veghe și trezvie, cu atenție sporită la tot ceea ce facem și la tot ceea ce se întâmplă pentru a avea un comportament adecvat locului și timpului, dar mai ales plăcut Domnului. Și chiar dacă uneori mai greșim, poeta ne spune că vine și o vreme de „Trezire”: „Mă întorceam/ din legea firii,/ cu dragostea frântă/ de dor./ Îmi uitasem/ și zâmbetul/ pe oglinda lacului,/ undeși făcea loc/ o stea căzută,/ plictisită/ deatâta înalt.” Și astfel, zburăm asemenea pescărușului, fie el și eșuat pentru că nu contează rezultatul, ci zborul în sine, exercițiul prin care putem învăța o lecție: „Demult, teașteptam,/ rătăcind pe undeva/ între cer și pământ./ În mine e o mare/ de liniști./ Cânt/ și m-amestec cu zborul/ statornic/ al unui pescăruș/ eșuat.” (Revenire) Așadar, calea adevărată este să ne lăsăm în voia Domnului și să trăim în iubire, instanță majoră a planului divin. „Să fiu mereu/ un dor de anotimp,/ să fiu răspuns la orice întrebare/ să fiu blestem, ca-n rău/ să nu cuprind/ cea mai fierbintembrățișare./ Să fiu orice sub soare/ prin care să mă înalț/ și nu, să fiu un rest de mine,/ să umplu goluri sufletești/ și uneori singurătăți…/ Eu vreau/ pentruntuneric,/ să strălucesc mai tare.” (Să fiu)

Timpul își urmează cursul, ajungem în toamna vieții, și asemenea frunzei care-și pierde treptat verdele primăvăratic al sevei hrănitoare și se desprinde de ramura susținătoare și omul în: „În cântecul toamnei,/ amurgu-ntunecat, sângeriu/ a făcut ca frunza să tacă./ Resemnată,/ fără nicio adiere de vânt/ s-a desprins și sa rupt/ ca din mine…/ Șiamândouă am plîns/ și am curs/ pe sub ploi adunate de vânt,/ pe sub nori fără soare./ Sub ninsori, amândouă/ ne vom preface… pământ.” (Metamorfoză)

Timpul profan este finit. Oamenii, doar niște frunze sunt supuși unei metamorfoze prestabilite de timpul sacru, de providență. Dacă viața este un

zbucium continuu, poeta ne recomandă să căutăm în noi și dincolo de noi, în lumea de lângă noi și din depărtare; această căutare trebuie făcută din iubire, în iubire și pentru iubire pentru că nimic nu reușim fără iubire. Pe lângă iubirea familiei, a semenilor, pentru autoare: „Viața– Sclav/ mereu mi-a zdruncinat,/ sufletul, cristal curat/ și-n pulbere l-a transformat./ Viața – Împărat/ la loc l-a alcătuit/ din cioburi de liniște/ de granit./ Și totuși. EU,/ liniștea o caut/ și-o găsesc mereu/ șin bine, șin rău…/ Însă liniștea mea,/ am găsit-o/ la DUMNEZEU!” (Marea iubire) Și descoperind pe o anumită treaptă a vieții, Iubirea Infinită, i s-a revelat și forma de a I se adresa, de a O invoca, de a-I mulțumi și de a O slăvi: „Doamne,/ te rog să-mi vindeci/ sufletul,/ de boala mărginirii./ Copilul meu, din revărsarea/ firii,/ săl vindeci de păcat./ Și te mai rog,/ de teamă/ să mă vindeci, / când Ușa/ se va deschide/ spre Înalt!” (Rugăciune) Este și un mod de pregătire pentru a trece pragul timpului profanspre timpul sacru, spre eternitate cu nădejdea învierii.

Timpul, în viziunea Dorinei Carp Nenici are chip de: Neputință și speranță, Frate, Amăgire, Lacrimă, Joc, Nostalgie, Cuvinte tăcute, Veghe, Durerea tăcerii, Dor, Amprentă, Ispită, Scânteia, Trezire, Iubire amăgitoare, Revenire, Trădare, Melancolie, Bumerang, Secret, Stea cu noroc, Liniștea serii, Furie albă, Amurg, Înserare, Meditație, Furtună, Fulger, Vis, Ger, Lacrima Domnului, Marea iubire, Rugăciune, Mărturisire, Rugăminte, Doamne… Toate acestea sunt secvențe ale timpului profan, cu lumini și umbre, sub un cer cenușiu ori senin, urcând pe Cale spre Seninul Celest.

Sonul poeziilor din „Cu timpul de mână” se modulează după starea de spirit a autoarei, nu întâlnim nicio urmă de fantazare, ci doar „gânduri, emoții și sentimente”, după mărturisirea Dorinei; trările sale sunt simple adevăruri. Prin acest volum, se prefigurează un poet în înțelesul deplin și adânc al cuvântului, a cărui simțire este încărcată de lumini și umbre. Sentimentul poetic are o discreție și un farmec bine definit. Își pune mereu întrebări, vede primejdii, are presimțiri, simte „durerea tăcerii”, o bântuie necunoscutul cu „imagini cenușii” ale cuvintelor. Acceptarea nopții și durerii, a pierderii și scăderii este dovadă de înțelegere profundă, de înțelepciune. Dar nu rămâne imuabilă într-o stare, într-un tipar (timpul curge), astfel la un moment în viața sa se ivesc speranțe, țâșnesc nădejdi, se profilează lumina și seninul, se înfăptuiesc proiecte și se împlinesc vise.

Caruselul liric al Dorinei Carp Nenici ne antrenează cu eleganță și bunăvoire în jocul „Cu timpul de mână”, lăsându-și propria amprentă în sufletul cititorilor. O amprentă bine conturată, durabilă care te invită, cititorule să revii și să-i tot citești poemele, adevărată simfonie „o zbatere a gândului pur, eliberat pe cerul acestor pagini” ale cărții, care impresionează prin simplitatea și limpezimea stilului și prin claritatea mesajului.

Diana Dobriţa Bîlea – “CU TIMPUL DE MȂNÔ, O CARTE DE VERSURI CARE MI-A PLACUT

CU TIMPUL DE MȂNÃ

Astăzi, e despre poeta Dorina Carp Nenici. Mi-a plăcut cartea sa de versuri „Cu timpul de mână”, ceea ce m-a făcut s-o şi recenzez. Cronica literară la această carte va apărea în revista Pro Saeculum (ce apare sub egida Uniunii Scriitorilor), în rubrica mea permanentă „Breviar editorial”. Felicitări, sensibilă şi talentată poetă Dorina Carp Nenici!
O relaţie idilică eu liric-timp
Dorina Carp Nenici se întoarce în lumea poeziei după publicarea, în anul 2005, a volumului de versuri „Poezii”, cu o nouă carte: „Cu timpul de mână” (Ed. Scripta Manent Publishing House Ltd. Napier, New Zeeland, 2019). Cu o prefaţă realizată de Ana Anton şi beneficiind de „metaforele grafice” ale Corneliei Dinu, noua carte a Dorinei Carp Nenici oferă cititorilor poezii în care temele principale sunt timpul, dragostea, Divinitatea, cuvântul, acestea interferând în cuprinsul celor patru cicluri:
Cu timpul de mână, Cerneala de foc, Metamorfoze şi Lacrima Domnului. După cum afirmă însăşi autoarea la începutul cărţii, poeziile sale sunt „gânduri, emoţii şi sentimente”, sunt o „zbatere a gândului pur”. Ceea ce se poate afirma cu siguranţă este faptul că acestea sunt irumperi lirice înalte, clocotitoare sau, dimpotrivă, curgeri lirice mai liniare, mai liniştite, în funcţie de meandrele sufletului şi de dispoziţia de a încheia pacte efemere cu timpul, cu iubitul, cu vocabula scrisă, cu instanţa divină. Unul dintre motivele literare cele mai folosite în acest volum – alături de ploaie, cer, pământ, viaţă, zăpadă ş. a. – este dorul. Pe un fond de melancolie, de nostalgie, de rememorări şi reverii, dorul ţese o pânză a Penelopei, luna, ca şi soarele ori elementele microcosmice precum pădurea, florile, frunzele, ploaia etc. construind diverse faţete ale clepsidrei.
Numeroasele elemente de autoportret completează tabloul unui eu liric lucid, direct şi frust în primul rând cu sine însuşi, în ciuda visului de iubire şi a aşteptării fără cunoaşterea marginilor acesteia. Acceptarea şi
resemnarea în privinţa efemerităţii sale şi a rostului avut pe pământ, accentuate din când în când de-a lungul volumului, sunt anulate însă în poezia care deschide cartea, cu timpul de mână. Relaţia dintre timp şi actantul liric este una idilică, părând că nimic şi nimeni n-ar putea s-o tulbure: „Am rupt ceasuri/ în două”, declară în incipit Dorina Carp Nenici. Preocuparea pentru continuitate – a sa ca om şi ca poet – este evidentă: „Şi-n fiecare secundă/ am pus rădăcina în mugur”. În aceste condiţii, trecerea timpului devine inofensivă, în vreme ce timpul însuşi, un fel de zeu cucerit de credincios/ supus şi nu invers, va fi înveşnicit prin dragoste: „voi pleca îndrăgostită/ de-un veşnic minut/ cu timpul de mână”. Există poezii care, dimpotrivă, subliniază disperarea eului liric în
faţa trecerii implacabile a timpului: „Unde să ascund clepsidra?/ În ce deşert îndepărtat/ să-i vărs nisipul, în nisip/ sau să o-ngheţ măcar o iarnă” (Unde să ascund clepsidra?); „Eu plec/ şi plec mereu./ Pe-altare- ntunecate/ voi asfinţi-n durere” (Degeaba); „Timpul Tău,/ cu-mprumut,/ dă-mi-l, Doamne,/ să-l sărut./ Nu lăsa atâtea toamne,/ barca vieţii să răstoarne” (Rugăminte); „ În cântecul toamnei,/ amurgu-ntunecat, sângeriu,/ a făcut ca frunza să tacă” (Metamorfoză). Toate aceste strigăte lirice împotriva condiţiei efemere a tot ceea ce este muritor par să dezintegreze iniţiala imagine a relaţiei eu liric-timp, dar salvarea vine tocmai din trăirea elevat-spirituală a vieţii, aşa cum se întâmplă în cazul autoarei care are o soluţie pentru sine, poeta, şi pentru toţi aceia care iubesc cuvântul, incluzându-l aici şi pe Dumnezeu: „Când/ te mai doare/ ziua de azi/ şi de mâine/ […]/ spune-ţi păsul/ înaintea Cuvântului” (Mărturisire).
Preocuparea autoarei pentru menirea sa pe pământ prilejuieşte numeroase meditaţii pe această temă, reflecţiile îmbinând imagini şi secvenţe lirice autoreferenţiale: „Sunt un ciob de portret/ într-o ramă/ roasă de cari/ […]/ umbră împrăştiată de vânt” (Portret); „Eu, în mine,/ care sunt?/ Care râd/ sau care plâng?/ Care sper/ care disper” (Eu, în mine); „Nu m-am născut/ să fiu poetă,/ din poezie însă m-am născut/ […]/ sunt un copil/ […]/ aştept în mine să mai cresc/ şi să mă joc/ şi să mă lupt cu gânduri!” (Din poezie m-am născut); „O fi din întâmplare/
cuvintele să inventez/ şi tot din întâmplare,/ pe rând să le aşez?/ Spun doar că-mi place/ când le citesc, să sune bine/ şi poezia lor, în pace,/ să se aşeze-n suflet/ şi la tine” (O fi din întâmplare). Dar Dorina Carp Nenici are o muză, transfigurată aici într-un pescăruş „născut din mamă de mare” şi din „tată de cer” (Pescăruşul), ceea ce denotă că nu are dubii în privinţa rostului său pe lume. Chiar are o perspectivă clară a veşniciei sale prin cuvânt-Dumnezeu: „şi eu mă voi retrage în cuvânt” (Cuvinte, cuvinte).
Dragostea, ca la orice Penelopă, este durabilă şi de nezdruncinat în ciuda prezentului deloc promiţător. „Din crisparea clipei,/ am smuls/ nemărginirea” (În treacăt), declară actantul liric. Îndelungata suferinţă şi dorul se topesc odată cu întoarcerea celui plecat. Re-împlinirea iubirii reconfigurează sufletul, echilibrează în balanţă fericirea de a fi iubită cu fericirea de a scrie: „Într-o zi însorită,/ plecarea ta/ s-a întors!/ […]/ În

mine e o mare de linişti./ Cânt şi m-amestec cu zborul/ statornic/ al unui pescăruş” (Revenire).
Relaţia cu instanţa divină este constantă şi fără aparente dificultăţi. Dar rugile, vorbind despre „viaţa-sclav”, trădează nemulţumiri şi neîmpliniri. Însăşi chemarea scrisului este uneori copleşitoare, ca şi visul înalt care nu poate fi compatibil cu condiţia de fiinţă trecătoare: „Doamne,/ te rog să- mi vindeci sufletul/ de boala nemărginirii” (Rugăminte).
Dorina Carp Nenici se află însă, în ciuda acestor invocaţii către Dumnezeu, între „credinţă şi tăgadă”, acceptându-l pe Dumnezeu din toată inima şi cu toate speranţele, dar în condiţiile ei, deşi n-o spune răspicat şi, poate, de care nici nu este pe deplin conştientă. Ca orice om cu „boala
nemărginirii”, ea urcă, are în sânge dorinţa de a accede continuu la o treaptă superioară. Acest fapt va deveni evident dacă nu se va opri din scris.
Diana Dobriţa Bîlea

„CĂȚELUȘUL MEU, BIJOU” de ANA ANTON

„CĂȚELUȘUL MEU, BIJOU” de ANA ANTON

Sfârșitul anului 2019 îi aduce poetei Ana Anton o nouă bucurie editorială, de data aceasta, o carte de poezii pentru copii „Cățelușul meu, Bijou”, apărută la Editura Scripta manent, Napier (NZ), 2019 și tipărită la Editura Oscar Print din București.
Cartea, tradusă în franceză și engleză, se adresează copiilor de vârstă mică, titlul fiind deosebit de atractiv pentru aceștia. Autoarea își pune întrebarea cum ar putea cartea să trezească interesul copiilor, să fie pe placul acestora? Găsește soluția, așezând la începutul cărții o poezie despre jucării, cu personaje din lumea celor care nu cuvântă precum oamenii (animale și păsărele), ci doar pre limba lor, limbaj mult plăcut țâncilor. Astfel, autoarea ne invită în universul cărții cu poezia: „Jucării pentru pitici” unde „Cu creioane colorate,/ cu hârtie și lipici/ construim de zor palate/ pentru-o lume de pitici.// Măsurăm, tăiem, lipim,/ facem case unu-doi!/ Ne jucăm, dar nu glumim./ Vino să lucrezi cu noi!// Vai, dar câte jucării/ vom avea de terminat!/ Unde sunt mai mulți copii/ e-un
adevărat palat!” Prin aceste versuri, poeta stimulează imaginația, spiritul creativ, dorința de a munci, dar nu oricum, ci în colaborare, în echipă, dar și dorința de a se distra și bucura de lucrurile frumoase.Printre jucăriile „oferite” de Ana copiilor este și „Un căluț albastru” De ce o fi albastru căluțul din această carte? Greu de înțeles, însă tot autoarea dezleagă ghicitoarea: „Un căluț albastru/ cum e cerul,/ nechezea voios/ …de-a trenul.// Cu urechi de turtă dulce/ și botic de catifea,/ pufăia… și …alerga…/ mare Pegas se credea/ și în urma lui lăsa/ dâre lungi … de peruzea.// De ce oare? Se-ntreba…/ A uitat/ că el căzuse/ în butoiul… cu vopsea!”
Și dacă toți copiii iubesc la nebunie caii, n-am văzut niciun copil căruia să nu-i placă să se joace cu prietenii lor, cățelușii, și dacă s-ar putea să aibă măcar unul numai al lor. Autoarea, ea însăși mare iubitoare de cățeluși, realizează un portret fidel al animăluțului pe care îl crește cu multă dragoste, creionându-i cele mai frumoase trăsături și totodată

dezvăluindu-ne și numele lui – „Cățelușul meu, Bijou”,. Este asemănător cu „Ghemul alb, micuț și creț,/ cu blănița încâlcită,/ are ochii ca măslina/ și boticul cât bulina.// E năstrușnic și-arțăgos,/ dă din coadă pentru-un os.// Vrei să îl cunoști și tu?/ El e cuțul meu Bijou!/ De nimic n-are habar…/ Bea lăptic la CUȚU-BAR.” Asemenea copiilor, și Bijou este mare amator de lapte. Dacă i-am întreba pe copii dacă vor lăptic, sunt convinsă că vor răspunde în cor și fiecare în parte, spunând cu bucurie: DAAA!!! Și dacă mă întrebați pe mine, sincer vă spun, tare bucuroasă aș fi să-l cunosc și să mă joc cu drăgălașul și mofturosul de BIJOU și-aș bea cu mare plăcere și o cană de lapte.
Dar pe cât de jucăuș poate fi un cățeluș crescut pe lângă sau în casa
omului, autoarea le spune copiilor că există și animale care nu sunt îngrijite de oameni, ci ele trebuie să se descurce singure, să-și asigure hrana cea de toate zilele și să se apere de dușmani. Un exemplu, ar fi „Un arici morocănos/ deranjat de-un fluture,/ își dă ochelarii jos/ și vrea să se scuture.// Se rotește, dă din nas,/ nu știu ce nu-i convine!?/ Parcă vrea să fac-un pas…/ caută ceva anume…?/ Dar să vezi ce mai minune:/ lângă poartă, mai în jos, / colorat ca un tăciune/ s-a ivit un ghem țepos!” (Un arici morocănos) Și îl credem că, având atâtea de rezolvat, este și morocănos. Și noi mai suntem uneori, cu motiv sau fără.Există o zi din an tare plăcută copiilor, dar și celor mari. Este o zi a dăruirii, care are ca simbol mărțișorul. Acesta vestește venirea primăverii, mult așteptată de copii pentru a ieși la joacă în aer liber. Așadar, să ne bucurăm de „Mărțișorul cu noroc”. În lumea de basm creată de poeta Ana Anton, aflăm despre păsările ciripitoare că: „Ciripele,/ cu mărgele/ prinse- n pene// și rochițe cu fundițe/ tricotate cu iglițe,/ ciripesc în gura mare:// Noi aducem mărțișoare/ și purtăm acum în cioc/ mărțișorul cu noroc! Minunat! Așteptăm cu mult drag Mărțișorul, însă în viață sunt și situații neprăvăzute, chiar și pentru copii; autoarea se referă mai ales la acelea când ne lăudăm în fața celorlați, crezându-ne mai grozavi decât toată lumea, dar cu o asemenea atitudine putem rămâne fără glas, asemenea unor „Ciripele fără tril”: „Două păsărele,/ pretinzându-se savante,/ ciripeau printre zăbrele/ cât sunt ele de șarmante.// Una spune că-i
isteață/ iar cealaltă- cântăreață…!// dar când au văzut motanul/ furișându-se tiptil, / guralivele șarmante/ au rămas… fără de tril!” În atare postură, poeta sfătuiește copiii să fie modești, să nu se laude ori să- și atribuie merite necuvenite, ci să lase pe ceilalți să le aprecieze calitățile. Și discreția este o trăsătură de caracter pe care trebuie s-o cultivăm copiilor de mici. De această dată, autoarea, printr-o inspirată alegorie realizează o superbă scenă păsărească: „Rânduniță, rânduniță,/ cu zigzaguri pe rochiță,/ povestește-ne acuși / veștile din aluniș.// Cine, ce, de unde, cum/ se afla taman pe drum?// Zarvă mare, tărăboi?!/ Trebuie să știm și noi!// Spune-n limba rândunească…/ nimenea să nu ghicească!/ Că ne-ascultă un pițigoi/ și de află-i vai de noi…!” (Rândunița)În zborul său prin carte, Ana face cunoștință copiilor cu „Păunul”, o pasăre frumos colorată, cu o coadă mare, răsfirată, dar ne spune că, este și cam
plin de sine, înfumurat ca un „prinț” cu nasul pe sus, parcă se crede mult mai bun și mai frumos decât este: „Îngâmfat nevoie-mare,/ iese „prințul” la plimbare./ Nu-i de pluș, nici de hârtie/ și nu poartă pălărie.// Are pene colorate:/ verzi, albastre, înfoiate…/ Are coada-n evantai./ E păun, nu e tramvai!”
În opinia poetei, dar și a noastră, nici lenea nu se potrivește copiilor; ei trebuie să învețe de micuți să facă anumite lucruri, la început prin joacă, apoi ajutând părinții, familia în unele treburi, adică este bine să se implice în viața comunității în care trăiește. Astfel timpul trece cu folos și ei vor ajunge oameni harnici și de toată isprava, așa cum este „Cocoșul” „Cocoțat pe niște garduri/ stă cocoșul arțăgos;/ bate din aripi de-odată/
ca să cânte el fălos:/ Cu-cu-ri-gu,/ Cu-cu-ri-gu…// Cântă și cucurigește,/ pe cei leneși îi trezește./ Toată lumea o să vadă/ cine-i șeful din ogradă!/ Cu-cu-ri-gu,/ Cu-cu-ri-gu…”Ingenioasă ideea autoarei de a rezerva la sfârșitul cărții „Pagina distractivă” a tuturor copiilor. În funcție de ceea ce au înțeles din poezii și din alte experiențe trăite vor realiza desene, imagini… Le urăm inspirație și mult succes!
Regăsim în această carte poezii scrise pentru cei mici cu cea mai fină și sensibilă coardă a sufletului. Hrană pentru o minte ascuțită și o inimă sensibilă, pentru delectare și dezvoltate armonioasă.Dacă se spune despre poezie că este ceva ce nu poate fi tradus, credem că traducerea poeziei pentru copii este și mai dificilă, fie și datorită diminutivelor și onomatopeelor adesea folosite de autori. Nu întâmplător, Ana Anton a decis să apeleze pentru tălmăcirea versurilor sale pentru copii la traducători cu îndelung exercițiu și temeinică experiență. Traducerea în limba franceză este realizată de prof. univ. dr. Constantin Frosin, recunoscut, apreciat și distins cu diplome și medalii ca traducător în și din limba franceză, iar traducerea în limba engleză este rodul cunoștințelor și aptitudinilor Valentinei Teclici, doctor în sociologie, cu un palmares bogat de traduceri de volume personale și antologii de versuri. Cartea „Cățelușul meu, Bijou” atrage atenția copiilor prin vers, dar și prin ilustrația realizată de artistul plastic Zoltan Fekete, ilustrator de carte
pentru copii și, nu numai. Ilustrațiile, de un rafinament aparte sunt adecvate textului și vârstei căreia se adresează poezia. Astfel, cuvântul și imaginea atrag, impresionează și împreună educă și formează frumos copiii.Așadar, este vorba de o carte realizată printr-o binecuvântată colaborare cu traducători, ilustrator, consilieri editoriali – Alina Grigoraș (scriitor pentru copii) și Lucy Langeluddecke și tehnoredactor Elena Preda. Colaborarea Anei Anton cu poeta, scriitoarea, traducătoarea și editoarea Valentina Teclici nu este nouă, ci împreună au publicat în anul 2011, la Editura Oscar Print din București o plachetă de versuri, intitulată „Dialog”. FELICITĂRI, tuturor!
Vasilica Grigoraș

DORINA CARP NENICI – CU TIMPUL DE MÂNĂ

Poetry lovers attending Dorina’s book launch at Balauresti, Moldava

Dorina Carp Nenici – Cu timpul de mână (editura Scripta Manent Publishing House Ltd. Napier, New Zeeland, 2019): Dorina Carp Nenici trece prin viață „cu timpul de mână” țesând o pânză de metafore în ochiurile căreia își plasează, ca pe niște mărgăritare de rouă, gândurile, trăirile sentimentele. Cartea sa vine înaintea publicului nu din dorința de popularitate, cum deseori se întâmplä, ci pentru că acum îi sosise ceasul să se nască după îndelungi limpeziri ale autoarei cu sine însăși, după explorări migăloase cu plonjări în adâncuri și urcușuri spre înalt, care i-au eliberat spiritul din strânsoarea convenției, din greul viețuirii cotidiene. Și astfel s-a mai ivit un poet în urbea pe care o numisem cândva “hotarul dinspre zări” sau, după Gheorghe Ghiban, „târgul trăsniților”, sau, cu o expresie consacrată, “orașul dintre vii”. Un poet cu o voce lirică bine timbrată, care a irupt ca un fluture fragil și fermecător din crisalida cu moliciuni interioare de mătase și reflexe exterioare metalice, scoțând la lumină un zăcământ liric autentic ce conferă greutate și substanțialitate cuvântului. (…) Beneficiind de condiții grafice de excepție prin cele cele cinci splendide crochiuri aparținând graficienei Cornelia Dinu precum și aportul lui Ionită Carmen Angheluș, cartea doamnei Dorina Carp Nenici este o bucurie și pentru ochi, și pentru suflet, și pentru auz. O grafică bună, artistică e o poartă de intrare în universul cărții. Ea crează forme prin care conținutul cărții ajunge la cititorul azi atât de grăbit, atât de puțin răbdător față de lectură ca act intim de cunoastere. În cazul acesta, atât coperta, cât și desenele interioare, adevărate “metafore grafice”, cum atât de frumos le numește poeta, nu e vorba de o simplă ilustrare a unor idei poetice, ci desenele în sine constituie schița unui univers de idei și emoții transfigurate vizual, univers ce interferează cu cel liric creat prin cuvânt și prelungindu-l dincolo de substanțialitatea acestuia în diafanul și polimorfismul imaginii. (extrase din recenzia semnată de Ana Opran)

Hastings Library Launch of the books Poetical Bridges/Poduri lirice, Vol 2 and The Jockey Princess/He Tioki Pirinihi.

Scripta manent Publishing House and Hastings Library invite you to celebrate the launch of Poetical Bridges/Poduri lirice, Vol 2, translated and edited by Valentina Teclici

Join us to meet the local poets collaborators of the book: Sonia MacKenzie, Christine Climo, Angus MacDonald, Jeremy Roberts, Maria Muňoz and the graphic designer Ken Sandö.

AND

The launch of the children’s book

The Jockey Princess/He Tioki Pirinihi, written by Valentina Teclici, translated into Te Reo by Te Aranga Hakiwai
and illustrated by

Rogelio Carles Rosas.

The poets collaborators, Valentina Teclici, Te Aranga Hakiwai and Rogelio Carles Rosas will be available to sign copies of the books Poetical Bridges/Poduri lirice, Vol 2 and The Jockey Princess/He Tioki Pirinihi.

WHEN: Saturday, 6th April 2019 TIME: 11:00 am

WHERE: Hastings Library, Warren Street, Hastings

Scripta manent Publishing House and Waipukurau Public Library invite you to the launch of the children’s book The Jockey Princess – He Tioki Pirinihi.

Scripta manent Publishing House and Waipukurau Public Library invite you to the launch of the children’s book The Jockey Princess – He Tioki Pirinihi, written by Valentina Teclici, translated into Te Reo by Te Aranga Hakiwai and illustrated by Rogelio Carles Rosas.

Book launch of Poetical Bridges – Poduri lirice Vol 1 and 2, Husi, Romania, 19.10.2018

Book launch of Poetical Bridges – Poduri lirice Vol 1 and 2, Husi, Romania, 19.10.2018