Vasilica Grigoras – Caruselul timpului Dorina Carp Nenici

Vasilica Grigoras – Caruselul timpului Dorina Carp Nenici

Caruselul timpului Dorina Carp Nenici

Dorina Carp Nenici debutează în poezie „Cu timpul de mână”, volum publicat la Editura Scripta manent, Napier (NZ), 2019, cu un material introductiv, intitulat „La Huși se naște poezie”, semnat de poeta Ana Anton, coperta și grafica de Cornelia Dinu și Ioniță Carmen Angheluș, editor Valentina Teclici. Printr-o colaborare fericită a mai multor hușeni sensibili și talentați nu putea să nu ajungă la tipar decât o carte deosebită, interesantă și plăcută.

De ce mi-am imaginat cartea asemenea unui „carusel al timpului”? Pentru că lirismul Dorinei se învârte cu grație în jurul timpului, mărturisire de început prin însuși titlul volumului. Și nu este vorba de orice fel de relație, ci de una amicală. Poți ține în mână sau de mână doar un obiect, element, entitate, o persoană apropiate sufletului tău. La prima vedere pare o joacă frumoasă, candidă și inocentă de copii. Poeziile înserate în carte sunt asemenea „căișorilor” care se învârt în jurul unui ax, acesta fiind TIMPUL. Firul timpului este tors de poetă cu abilă îndemânare și colorat într-o gamă largă de nuanțe, fiecare exprimând și transmițând o anume stare sufletească. De altfel, fiecare om are libertatea să-și țeasă din acest fir binecuvântat o haină pe măsură, care să-l reprezinte și să-l bucure.

Autoarea nu încearcă să dea o definiție timpului. Probabil că, dacă ar fi întrebată, ar răspunde asemenea Sfântului Augustin: „Ce este timpul? Dacă nu sunt întrebat, știu. Dacă sunt întrebat, nu știu.” (Confesiuni) Și, totuși încearcă prin poezie să dea o minimă explicație a ceea ce este timpul pentru sine. În această lume bulversantă, în care stresul este la ordinea zilei, cu înțelepciune, autoarea a identificat modalitatea prin care se simte confortabil cu sinele său interior, iar eul liric zburdă pe aripi de vers pe imașul timpului, printre obstacole de tot felul, îndrăznind să tindă și chiar reușește să ajungă la Adevăr și Lumină.

Putem afirma că în lirica Dorinei Carp există un „timp profan” – văzut ca durată, ireversibil, dinamic, care curge, devine și se transformă și un „timp sacru” – reversibil, static, rotund, ciclic și cosmic, variante ale timpului în accepțiunea lui Mircea Eliade. Dorina mărturisește: „… aceste cuvinte, scăpate printre degetele firii sunt aici și vă spun că o clipă poate deveni eternitatea pe care și eu o voi stăpâni cândva și vă voi privi, vă voi îmbrățișa cu aceeași dragoste.”

Din pură curiozitate, dar și cu admirație să-i urmărim pașii (citind poeziile) și să parcurgem împreună cele patru anotimpuri ale vieții, vehicule bine ticluite și încărcate de sensibilitate. Înșirate pe firul cărții cele patru capitole sunt inspirat și sugestiv intitulate: I. Cu timpul de mână, II. Cerneala de foc, III. Metamorfoze, IV. Lacrima Domnului.

Abordarea timpului ca motiv de inspirație în poezie și nu numai este o problemă destul de delicată. Este un gest oarecum de temut pentru că, în general se spune că timpul este dușmanul omului, dușmanul vieții, el ne poartă, fără să ne întrebe, acolo unde dorește, când, cum și cât dorește. Îndrăzneață și temerară, deși nu pare, poeta își ia „timpul de mână” și pornește pe o cale de ea aleasă într- un periplu interior, dezvăluind trăirile din universul liric al inimii sale. Dorina, pur și simplu sfidează discret tăișul și ascuțișul timpului, însă, așa cum am afirmat mai sus încearcă să și-l aproprie, să-l îmblânzească și să-i devină prieten. Procedează astfel cu multă diplomație. Nu-i reproșează nimic, nu-l privește cu dușmănie și se pare că a reușit acest lucru pentru că împreună călătoresc grațios pe filele volumului de poeme. Își lămurește sieși unele nedumeriri, neînțelegeri, dă răspunsuri la întrebări de mult înstăpânite în minte și inimă. În acest context, în perimetrul trăirilor personale ne aflăm fiecare dintre noi.

Autoarea, cu sinceritate și gentilețe împărtășește cititorilor și bucuriile și angoasele, neabătută de vânt și ploi, continuându-și parcursul indiferent de timp și anotimp, începând cu momentul inițial al existenței sale – nașterea: „M-am născut/ dintro mie de vieți/ pe-un cântar atârnat/ de-o crenguță uscată./ Câte ploi m-au udat/ și cât vânt ma bătut/ peacelași cântar/ am rămas/ nentrebată de timp,/ pe-aceeași crenguță uscată.” (Destin) Apoi, își creionează cu luciditate portretul: „Sunt/ un ciob de portret/ întro ramă/ roasă de cari./ Sunt o pasărefără menire,/ agațată de timp/ și mai sunt/ o umbră/ împrăștiată de vânt.” (Portret), și se caută continuu pe sine, dar nu în lume, ci în interiorul său„Eu în mine,/ care sunt?/ Care râd/ Sau care plâng?/ Care sper,/ care disper,/ cea care- a visat/ dormind/ sau cea trează și visând?!/ Peste tot sunt eu/ cea care …/ Peste tot mă văd în mine!/ Sunt eu./ Și eu…/ și eu…” (Eu în mine) Descoperindu-se pe sine, dar și bună observatoare a universului în care trăiește, ne spune că în viață există multă neputință, dar și speranță: „Din nou/ mafund/ până la gleznă-n cenușiu./ Și anevoie merg/ cu pasul meu rănit…/ doar mâinile/ mi le înalț/ spre cerul infinit.” (Neputință și speranță) Neputința se datorează păcatului lăuntric, înșelându-ne singuri ori ne lăsăm ispitiți de șerpi, iscoade ale păcatului. În atare situație se impune cumpănire și dreaptă judecată. Dacă nu reușim singuri, este

musai să cerem ajutor, să avem în preajma noastră o mână puternică întru toate cele bune și de folos care să ne sprijine să lepădăm sau să înfruntăm răul pentru a merge pe calea cea dreaptă „Dămi mâna/ lumină/ și umbră/ sămi acopăr ochii./ Cu degetele flăcărilor/ să dau foc pădurii/ din preajma clopotelor./ Să ardă!/Să ardă lemnul uscat/ din suflet,/ păcat conceput/ în lăuntrul haotic./ Dă– mi mâna/ lumină și umbră/ saprind lumânări/ în punctele cardinale,/ ale eu-lui meu/ cândva răvășit/ de amăgire.” (Dă-mi mâna) Și iubirea și amăgirea, și toate cele se manifestă cu întreruperi, sunt trecătoare: „Țiam sărutat/ privirea,/ în taină,/ în treacăt./ Din crisparea/ clipei,/ am smuls/ nemărginirea./ Și în aceeași clipă,/ tăcuți/ neam depărtat…/ ca doi străini/ necunoscuți!”. (În treacăt) Poeta insistă asupra amăgirii pentru că aceasta se manifestă în orice clipă a timpului fugar: „O rază deo secundă/ râden pustiul imens/ și clăi de idei se trezezc/ mărginite de ieri,/ de mâine, deacum,/ În liniște, târziu/ cad păsări din vagul înalt…/ Departe-i de mine, acel mâine/ care de ieri…/ demult… s-a topit.” (Amăgire)

Recunoaște că uneori, omul este „nimic”, n-are nicio importanță, nicio relevanță, este pradă ușoară și poate fi răpus de cele mai mici intemperii: „Sunt nevăzută,/ fără culoare,/ uneori, insipidă./ Și mai ales/ sunt singură devreme,/ Sunt un micrOM,/ unitate de măsură/ în facerea lumii/ învălmășită de vremuri/ și timp./ Sunt nevăzută,/ fără culoare/ și uneori, insipidă.” (Transparență) Acest lucru se întâmplă pentru că, în opinia poetei, viața e doar vânt: „Împătimită de cer/ și de cuvânt…/ mai scriu, să țineți minte/ doar atît: că viața/ e doar… vânt!” (Viața e vânt) Cu toate acestea, Dorina, asemenea nouă tuturor este și învingătoare, eroină atunci când trudește pe tărâmul binecuvântat al vieții, găsind pârghiile potrivite pentru a se depărta de păcat și de lucrul cel rău: „Încep să prind/ în mine rădăcini/ și caut trudind/ prin cerul de albastru,/ să întâlnesc minuni./ E greu./ Dar mă agăț de ancore/ târziu,/ ca o liană și mă-mpletesc/ cu viața, ieșind anevoios/ dintre genuni./ Și tai din mine ramul/ cu frunzele uscate/ lăsând lăstar cu muguri/ sămi împodobească/ cerul plin dealbastru…/ Și liniștea adoarme,/ pe patul cald al lunii,/ pe perna,/ cu flori de albastru.” (Rădăcini în cer) Prin liberul arbitru, putem alege și putem fi ceea ce ne dorim, putem trăi în lumină și pace doar păstrându-ne credința în Dumnezeu. Căutând și simțind intervenția divină, omul devine fericit.

Uneori singurătatea ne dă târcoale, izolându-ne de lume într-o carapace de gânduri, stăpânindu-ne propriile amintiri. Poeta analizează cu migală și conștientizează ceea ce se întâmplă cu ea, timpul de ieri s-a cuibărit în prezentul trăirii ținând-o ostatic, timp în care dorința de libertate devine și mai stringentă, mai vie: „Amintirile/ se joacă dea rândul/ printre zăbrele de ani./ Sunt singură/ și încuiată printre rânduri/ necitite,/ într-o carte,/ ce-ai scris-o cândva/ pentru mine./ De-atunci, au trecut/ timpuri/ și astăzi, nu-i nimeni,/ nu-i nimeni pe- aproape,/ să-mi dea libertatea-n lumină/ să plec din închisoarea/ de gânduri.” (Închisă în timp) Existența trăită prin constrângere îi sporește dorința și dorul de libertare, aceasta devenind adevărată ispită, însă de data aceasta este vorba de o

ispită măgulitorare, asemenea unei flori nobile (crinul, poate chiar unul imperial!), înmiresmate, atrăgătoare și cuceritoare: „Majunge câteodată/ dorul,/ de tot ce nici/ nu mi-am dorit./ Și știu căi doar/ ispita înflorită/ cu miros alb/ și cald de crin./ De unde vine-atâta dor, când ochii mei/ au adormit?/ E taină mare/ și ispita asta!/ Das fericită,/ fiindcă mam trezit!” (Ispita) Are și o explicație a ceea ce se întâmplă – adormise și dorul a trezit-o la fericire. Merge mai departe, cugetând asupra dorului: „Mămbăt cu dor,/ dorit/ la ceas târziu de clopot…/ Și ochii mi-i acopăr/ de fior,/ când inima, nesocotit/ de jucăușă,/ s-a încuiat cu lacătul / de dor,/ să nu pășească nimeni/ pragul de la ușă!” și reușește să deschidă acest „Lacăt de dor” pentru a se trezi în „Dimineața cu dor”, când: „…Și picurau lacrimi de sânge/ pe câmpul nins și-ntroienit/ cu flori de liliac și maci/ când bezna, de stele strivită,/ sapă adânc săși facă rădăcină/ în ceasul orelor ce ruginesc,/ când taci.” Descoperă că atunci când rădăcinile-i sunt puternice, încet, încet apare și: „O scânteie/ mi-a aprins/ lumina în suflet./ Și ochii, din vis/ mi-au trezit privirea/ care-și făcuse cărare/ spre zâmbetul tău./ Apoi/ scânteia/ mi-a smuls cuvântul/ ce-mi stătuse în umbră/ închis/ și rostirea se aprinse/ cu tot/ ce în mine fusese/ adormit./ A fost vis?/ M-am trezit?/ Spre cer mă înalț/ cu privirea/ și tângui iertare/ pentru tot ceam greșit.” (Scânteia) Poeta ne recomandă să fim mereu în stare de veghe și trezvie, cu atenție sporită la tot ceea ce facem și la tot ceea ce se întâmplă pentru a avea un comportament adecvat locului și timpului, dar mai ales plăcut Domnului. Și chiar dacă uneori mai greșim, poeta ne spune că vine și o vreme de „Trezire”: „Mă întorceam/ din legea firii,/ cu dragostea frântă/ de dor./ Îmi uitasem/ și zâmbetul/ pe oglinda lacului,/ undeși făcea loc/ o stea căzută,/ plictisită/ deatâta înalt.” Și astfel, zburăm asemenea pescărușului, fie el și eșuat pentru că nu contează rezultatul, ci zborul în sine, exercițiul prin care putem învăța o lecție: „Demult, teașteptam,/ rătăcind pe undeva/ între cer și pământ./ În mine e o mare/ de liniști./ Cânt/ și m-amestec cu zborul/ statornic/ al unui pescăruș/ eșuat.” (Revenire) Așadar, calea adevărată este să ne lăsăm în voia Domnului și să trăim în iubire, instanță majoră a planului divin. „Să fiu mereu/ un dor de anotimp,/ să fiu răspuns la orice întrebare/ să fiu blestem, ca-n rău/ să nu cuprind/ cea mai fierbintembrățișare./ Să fiu orice sub soare/ prin care să mă înalț/ și nu, să fiu un rest de mine,/ să umplu goluri sufletești/ și uneori singurătăți…/ Eu vreau/ pentruntuneric,/ să strălucesc mai tare.” (Să fiu)

Timpul își urmează cursul, ajungem în toamna vieții, și asemenea frunzei care-și pierde treptat verdele primăvăratic al sevei hrănitoare și se desprinde de ramura susținătoare și omul în: „În cântecul toamnei,/ amurgu-ntunecat, sângeriu/ a făcut ca frunza să tacă./ Resemnată,/ fără nicio adiere de vânt/ s-a desprins și sa rupt/ ca din mine…/ Șiamândouă am plîns/ și am curs/ pe sub ploi adunate de vânt,/ pe sub nori fără soare./ Sub ninsori, amândouă/ ne vom preface… pământ.” (Metamorfoză)

Timpul profan este finit. Oamenii, doar niște frunze sunt supuși unei metamorfoze prestabilite de timpul sacru, de providență. Dacă viața este un

zbucium continuu, poeta ne recomandă să căutăm în noi și dincolo de noi, în lumea de lângă noi și din depărtare; această căutare trebuie făcută din iubire, în iubire și pentru iubire pentru că nimic nu reușim fără iubire. Pe lângă iubirea familiei, a semenilor, pentru autoare: „Viața– Sclav/ mereu mi-a zdruncinat,/ sufletul, cristal curat/ și-n pulbere l-a transformat./ Viața – Împărat/ la loc l-a alcătuit/ din cioburi de liniște/ de granit./ Și totuși. EU,/ liniștea o caut/ și-o găsesc mereu/ șin bine, șin rău…/ Însă liniștea mea,/ am găsit-o/ la DUMNEZEU!” (Marea iubire) Și descoperind pe o anumită treaptă a vieții, Iubirea Infinită, i s-a revelat și forma de a I se adresa, de a O invoca, de a-I mulțumi și de a O slăvi: „Doamne,/ te rog să-mi vindeci/ sufletul,/ de boala mărginirii./ Copilul meu, din revărsarea/ firii,/ săl vindeci de păcat./ Și te mai rog,/ de teamă/ să mă vindeci, / când Ușa/ se va deschide/ spre Înalt!” (Rugăciune) Este și un mod de pregătire pentru a trece pragul timpului profanspre timpul sacru, spre eternitate cu nădejdea învierii.

Timpul, în viziunea Dorinei Carp Nenici are chip de: Neputință și speranță, Frate, Amăgire, Lacrimă, Joc, Nostalgie, Cuvinte tăcute, Veghe, Durerea tăcerii, Dor, Amprentă, Ispită, Scânteia, Trezire, Iubire amăgitoare, Revenire, Trădare, Melancolie, Bumerang, Secret, Stea cu noroc, Liniștea serii, Furie albă, Amurg, Înserare, Meditație, Furtună, Fulger, Vis, Ger, Lacrima Domnului, Marea iubire, Rugăciune, Mărturisire, Rugăminte, Doamne… Toate acestea sunt secvențe ale timpului profan, cu lumini și umbre, sub un cer cenușiu ori senin, urcând pe Cale spre Seninul Celest.

Sonul poeziilor din „Cu timpul de mână” se modulează după starea de spirit a autoarei, nu întâlnim nicio urmă de fantazare, ci doar „gânduri, emoții și sentimente”, după mărturisirea Dorinei; trările sale sunt simple adevăruri. Prin acest volum, se prefigurează un poet în înțelesul deplin și adânc al cuvântului, a cărui simțire este încărcată de lumini și umbre. Sentimentul poetic are o discreție și un farmec bine definit. Își pune mereu întrebări, vede primejdii, are presimțiri, simte „durerea tăcerii”, o bântuie necunoscutul cu „imagini cenușii” ale cuvintelor. Acceptarea nopții și durerii, a pierderii și scăderii este dovadă de înțelegere profundă, de înțelepciune. Dar nu rămâne imuabilă într-o stare, într-un tipar (timpul curge), astfel la un moment în viața sa se ivesc speranțe, țâșnesc nădejdi, se profilează lumina și seninul, se înfăptuiesc proiecte și se împlinesc vise.

Caruselul liric al Dorinei Carp Nenici ne antrenează cu eleganță și bunăvoire în jocul „Cu timpul de mână”, lăsându-și propria amprentă în sufletul cititorilor. O amprentă bine conturată, durabilă care te invită, cititorule să revii și să-i tot citești poemele, adevărată simfonie „o zbatere a gândului pur, eliberat pe cerul acestor pagini” ale cărții, care impresionează prin simplitatea și limpezimea stilului și prin claritatea mesajului.

Diana Dobriţa Bîlea – “CU TIMPUL DE MȂNÔ, O CARTE DE VERSURI CARE MI-A PLACUT

CU TIMPUL DE MȂNÃ

Astăzi, e despre poeta Dorina Carp Nenici. Mi-a plăcut cartea sa de versuri „Cu timpul de mână”, ceea ce m-a făcut s-o şi recenzez. Cronica literară la această carte va apărea în revista Pro Saeculum (ce apare sub egida Uniunii Scriitorilor), în rubrica mea permanentă „Breviar editorial”. Felicitări, sensibilă şi talentată poetă Dorina Carp Nenici!
O relaţie idilică eu liric-timp
Dorina Carp Nenici se întoarce în lumea poeziei după publicarea, în anul 2005, a volumului de versuri „Poezii”, cu o nouă carte: „Cu timpul de mână” (Ed. Scripta Manent Publishing House Ltd. Napier, New Zeeland, 2019). Cu o prefaţă realizată de Ana Anton şi beneficiind de „metaforele grafice” ale Corneliei Dinu, noua carte a Dorinei Carp Nenici oferă cititorilor poezii în care temele principale sunt timpul, dragostea, Divinitatea, cuvântul, acestea interferând în cuprinsul celor patru cicluri:
Cu timpul de mână, Cerneala de foc, Metamorfoze şi Lacrima Domnului. După cum afirmă însăşi autoarea la începutul cărţii, poeziile sale sunt „gânduri, emoţii şi sentimente”, sunt o „zbatere a gândului pur”. Ceea ce se poate afirma cu siguranţă este faptul că acestea sunt irumperi lirice înalte, clocotitoare sau, dimpotrivă, curgeri lirice mai liniare, mai liniştite, în funcţie de meandrele sufletului şi de dispoziţia de a încheia pacte efemere cu timpul, cu iubitul, cu vocabula scrisă, cu instanţa divină. Unul dintre motivele literare cele mai folosite în acest volum – alături de ploaie, cer, pământ, viaţă, zăpadă ş. a. – este dorul. Pe un fond de melancolie, de nostalgie, de rememorări şi reverii, dorul ţese o pânză a Penelopei, luna, ca şi soarele ori elementele microcosmice precum pădurea, florile, frunzele, ploaia etc. construind diverse faţete ale clepsidrei.
Numeroasele elemente de autoportret completează tabloul unui eu liric lucid, direct şi frust în primul rând cu sine însuşi, în ciuda visului de iubire şi a aşteptării fără cunoaşterea marginilor acesteia. Acceptarea şi
resemnarea în privinţa efemerităţii sale şi a rostului avut pe pământ, accentuate din când în când de-a lungul volumului, sunt anulate însă în poezia care deschide cartea, cu timpul de mână. Relaţia dintre timp şi actantul liric este una idilică, părând că nimic şi nimeni n-ar putea s-o tulbure: „Am rupt ceasuri/ în două”, declară în incipit Dorina Carp Nenici. Preocuparea pentru continuitate – a sa ca om şi ca poet – este evidentă: „Şi-n fiecare secundă/ am pus rădăcina în mugur”. În aceste condiţii, trecerea timpului devine inofensivă, în vreme ce timpul însuşi, un fel de zeu cucerit de credincios/ supus şi nu invers, va fi înveşnicit prin dragoste: „voi pleca îndrăgostită/ de-un veşnic minut/ cu timpul de mână”. Există poezii care, dimpotrivă, subliniază disperarea eului liric în
faţa trecerii implacabile a timpului: „Unde să ascund clepsidra?/ În ce deşert îndepărtat/ să-i vărs nisipul, în nisip/ sau să o-ngheţ măcar o iarnă” (Unde să ascund clepsidra?); „Eu plec/ şi plec mereu./ Pe-altare- ntunecate/ voi asfinţi-n durere” (Degeaba); „Timpul Tău,/ cu-mprumut,/ dă-mi-l, Doamne,/ să-l sărut./ Nu lăsa atâtea toamne,/ barca vieţii să răstoarne” (Rugăminte); „ În cântecul toamnei,/ amurgu-ntunecat, sângeriu,/ a făcut ca frunza să tacă” (Metamorfoză). Toate aceste strigăte lirice împotriva condiţiei efemere a tot ceea ce este muritor par să dezintegreze iniţiala imagine a relaţiei eu liric-timp, dar salvarea vine tocmai din trăirea elevat-spirituală a vieţii, aşa cum se întâmplă în cazul autoarei care are o soluţie pentru sine, poeta, şi pentru toţi aceia care iubesc cuvântul, incluzându-l aici şi pe Dumnezeu: „Când/ te mai doare/ ziua de azi/ şi de mâine/ […]/ spune-ţi păsul/ înaintea Cuvântului” (Mărturisire).
Preocuparea autoarei pentru menirea sa pe pământ prilejuieşte numeroase meditaţii pe această temă, reflecţiile îmbinând imagini şi secvenţe lirice autoreferenţiale: „Sunt un ciob de portret/ într-o ramă/ roasă de cari/ […]/ umbră împrăştiată de vânt” (Portret); „Eu, în mine,/ care sunt?/ Care râd/ sau care plâng?/ Care sper/ care disper” (Eu, în mine); „Nu m-am născut/ să fiu poetă,/ din poezie însă m-am născut/ […]/ sunt un copil/ […]/ aştept în mine să mai cresc/ şi să mă joc/ şi să mă lupt cu gânduri!” (Din poezie m-am născut); „O fi din întâmplare/
cuvintele să inventez/ şi tot din întâmplare,/ pe rând să le aşez?/ Spun doar că-mi place/ când le citesc, să sune bine/ şi poezia lor, în pace,/ să se aşeze-n suflet/ şi la tine” (O fi din întâmplare). Dar Dorina Carp Nenici are o muză, transfigurată aici într-un pescăruş „născut din mamă de mare” şi din „tată de cer” (Pescăruşul), ceea ce denotă că nu are dubii în privinţa rostului său pe lume. Chiar are o perspectivă clară a veşniciei sale prin cuvânt-Dumnezeu: „şi eu mă voi retrage în cuvânt” (Cuvinte, cuvinte).
Dragostea, ca la orice Penelopă, este durabilă şi de nezdruncinat în ciuda prezentului deloc promiţător. „Din crisparea clipei,/ am smuls/ nemărginirea” (În treacăt), declară actantul liric. Îndelungata suferinţă şi dorul se topesc odată cu întoarcerea celui plecat. Re-împlinirea iubirii reconfigurează sufletul, echilibrează în balanţă fericirea de a fi iubită cu fericirea de a scrie: „Într-o zi însorită,/ plecarea ta/ s-a întors!/ […]/ În

mine e o mare de linişti./ Cânt şi m-amestec cu zborul/ statornic/ al unui pescăruş” (Revenire).
Relaţia cu instanţa divină este constantă şi fără aparente dificultăţi. Dar rugile, vorbind despre „viaţa-sclav”, trădează nemulţumiri şi neîmpliniri. Însăşi chemarea scrisului este uneori copleşitoare, ca şi visul înalt care nu poate fi compatibil cu condiţia de fiinţă trecătoare: „Doamne,/ te rog să- mi vindeci sufletul/ de boala nemărginirii” (Rugăminte).
Dorina Carp Nenici se află însă, în ciuda acestor invocaţii către Dumnezeu, între „credinţă şi tăgadă”, acceptându-l pe Dumnezeu din toată inima şi cu toate speranţele, dar în condiţiile ei, deşi n-o spune răspicat şi, poate, de care nici nu este pe deplin conştientă. Ca orice om cu „boala
nemărginirii”, ea urcă, are în sânge dorinţa de a accede continuu la o treaptă superioară. Acest fapt va deveni evident dacă nu se va opri din scris.
Diana Dobriţa Bîlea

„CĂȚELUȘUL MEU, BIJOU” de ANA ANTON

„CĂȚELUȘUL MEU, BIJOU” de ANA ANTON

Sfârșitul anului 2019 îi aduce poetei Ana Anton o nouă bucurie editorială, de data aceasta, o carte de poezii pentru copii „Cățelușul meu, Bijou”, apărută la Editura Scripta manent, Napier (NZ), 2019 și tipărită la Editura Oscar Print din București.
Cartea, tradusă în franceză și engleză, se adresează copiilor de vârstă mică, titlul fiind deosebit de atractiv pentru aceștia. Autoarea își pune întrebarea cum ar putea cartea să trezească interesul copiilor, să fie pe placul acestora? Găsește soluția, așezând la începutul cărții o poezie despre jucării, cu personaje din lumea celor care nu cuvântă precum oamenii (animale și păsărele), ci doar pre limba lor, limbaj mult plăcut țâncilor. Astfel, autoarea ne invită în universul cărții cu poezia: „Jucării pentru pitici” unde „Cu creioane colorate,/ cu hârtie și lipici/ construim de zor palate/ pentru-o lume de pitici.// Măsurăm, tăiem, lipim,/ facem case unu-doi!/ Ne jucăm, dar nu glumim./ Vino să lucrezi cu noi!// Vai, dar câte jucării/ vom avea de terminat!/ Unde sunt mai mulți copii/ e-un
adevărat palat!” Prin aceste versuri, poeta stimulează imaginația, spiritul creativ, dorința de a munci, dar nu oricum, ci în colaborare, în echipă, dar și dorința de a se distra și bucura de lucrurile frumoase.Printre jucăriile „oferite” de Ana copiilor este și „Un căluț albastru” De ce o fi albastru căluțul din această carte? Greu de înțeles, însă tot autoarea dezleagă ghicitoarea: „Un căluț albastru/ cum e cerul,/ nechezea voios/ …de-a trenul.// Cu urechi de turtă dulce/ și botic de catifea,/ pufăia… și …alerga…/ mare Pegas se credea/ și în urma lui lăsa/ dâre lungi … de peruzea.// De ce oare? Se-ntreba…/ A uitat/ că el căzuse/ în butoiul… cu vopsea!”
Și dacă toți copiii iubesc la nebunie caii, n-am văzut niciun copil căruia să nu-i placă să se joace cu prietenii lor, cățelușii, și dacă s-ar putea să aibă măcar unul numai al lor. Autoarea, ea însăși mare iubitoare de cățeluși, realizează un portret fidel al animăluțului pe care îl crește cu multă dragoste, creionându-i cele mai frumoase trăsături și totodată

dezvăluindu-ne și numele lui – „Cățelușul meu, Bijou”,. Este asemănător cu „Ghemul alb, micuț și creț,/ cu blănița încâlcită,/ are ochii ca măslina/ și boticul cât bulina.// E năstrușnic și-arțăgos,/ dă din coadă pentru-un os.// Vrei să îl cunoști și tu?/ El e cuțul meu Bijou!/ De nimic n-are habar…/ Bea lăptic la CUȚU-BAR.” Asemenea copiilor, și Bijou este mare amator de lapte. Dacă i-am întreba pe copii dacă vor lăptic, sunt convinsă că vor răspunde în cor și fiecare în parte, spunând cu bucurie: DAAA!!! Și dacă mă întrebați pe mine, sincer vă spun, tare bucuroasă aș fi să-l cunosc și să mă joc cu drăgălașul și mofturosul de BIJOU și-aș bea cu mare plăcere și o cană de lapte.
Dar pe cât de jucăuș poate fi un cățeluș crescut pe lângă sau în casa
omului, autoarea le spune copiilor că există și animale care nu sunt îngrijite de oameni, ci ele trebuie să se descurce singure, să-și asigure hrana cea de toate zilele și să se apere de dușmani. Un exemplu, ar fi „Un arici morocănos/ deranjat de-un fluture,/ își dă ochelarii jos/ și vrea să se scuture.// Se rotește, dă din nas,/ nu știu ce nu-i convine!?/ Parcă vrea să fac-un pas…/ caută ceva anume…?/ Dar să vezi ce mai minune:/ lângă poartă, mai în jos, / colorat ca un tăciune/ s-a ivit un ghem țepos!” (Un arici morocănos) Și îl credem că, având atâtea de rezolvat, este și morocănos. Și noi mai suntem uneori, cu motiv sau fără.Există o zi din an tare plăcută copiilor, dar și celor mari. Este o zi a dăruirii, care are ca simbol mărțișorul. Acesta vestește venirea primăverii, mult așteptată de copii pentru a ieși la joacă în aer liber. Așadar, să ne bucurăm de „Mărțișorul cu noroc”. În lumea de basm creată de poeta Ana Anton, aflăm despre păsările ciripitoare că: „Ciripele,/ cu mărgele/ prinse- n pene// și rochițe cu fundițe/ tricotate cu iglițe,/ ciripesc în gura mare:// Noi aducem mărțișoare/ și purtăm acum în cioc/ mărțișorul cu noroc! Minunat! Așteptăm cu mult drag Mărțișorul, însă în viață sunt și situații neprăvăzute, chiar și pentru copii; autoarea se referă mai ales la acelea când ne lăudăm în fața celorlați, crezându-ne mai grozavi decât toată lumea, dar cu o asemenea atitudine putem rămâne fără glas, asemenea unor „Ciripele fără tril”: „Două păsărele,/ pretinzându-se savante,/ ciripeau printre zăbrele/ cât sunt ele de șarmante.// Una spune că-i
isteață/ iar cealaltă- cântăreață…!// dar când au văzut motanul/ furișându-se tiptil, / guralivele șarmante/ au rămas… fără de tril!” În atare postură, poeta sfătuiește copiii să fie modești, să nu se laude ori să- și atribuie merite necuvenite, ci să lase pe ceilalți să le aprecieze calitățile. Și discreția este o trăsătură de caracter pe care trebuie s-o cultivăm copiilor de mici. De această dată, autoarea, printr-o inspirată alegorie realizează o superbă scenă păsărească: „Rânduniță, rânduniță,/ cu zigzaguri pe rochiță,/ povestește-ne acuși / veștile din aluniș.// Cine, ce, de unde, cum/ se afla taman pe drum?// Zarvă mare, tărăboi?!/ Trebuie să știm și noi!// Spune-n limba rândunească…/ nimenea să nu ghicească!/ Că ne-ascultă un pițigoi/ și de află-i vai de noi…!” (Rândunița)În zborul său prin carte, Ana face cunoștință copiilor cu „Păunul”, o pasăre frumos colorată, cu o coadă mare, răsfirată, dar ne spune că, este și cam
plin de sine, înfumurat ca un „prinț” cu nasul pe sus, parcă se crede mult mai bun și mai frumos decât este: „Îngâmfat nevoie-mare,/ iese „prințul” la plimbare./ Nu-i de pluș, nici de hârtie/ și nu poartă pălărie.// Are pene colorate:/ verzi, albastre, înfoiate…/ Are coada-n evantai./ E păun, nu e tramvai!”
În opinia poetei, dar și a noastră, nici lenea nu se potrivește copiilor; ei trebuie să învețe de micuți să facă anumite lucruri, la început prin joacă, apoi ajutând părinții, familia în unele treburi, adică este bine să se implice în viața comunității în care trăiește. Astfel timpul trece cu folos și ei vor ajunge oameni harnici și de toată isprava, așa cum este „Cocoșul” „Cocoțat pe niște garduri/ stă cocoșul arțăgos;/ bate din aripi de-odată/
ca să cânte el fălos:/ Cu-cu-ri-gu,/ Cu-cu-ri-gu…// Cântă și cucurigește,/ pe cei leneși îi trezește./ Toată lumea o să vadă/ cine-i șeful din ogradă!/ Cu-cu-ri-gu,/ Cu-cu-ri-gu…”Ingenioasă ideea autoarei de a rezerva la sfârșitul cărții „Pagina distractivă” a tuturor copiilor. În funcție de ceea ce au înțeles din poezii și din alte experiențe trăite vor realiza desene, imagini… Le urăm inspirație și mult succes!
Regăsim în această carte poezii scrise pentru cei mici cu cea mai fină și sensibilă coardă a sufletului. Hrană pentru o minte ascuțită și o inimă sensibilă, pentru delectare și dezvoltate armonioasă.Dacă se spune despre poezie că este ceva ce nu poate fi tradus, credem că traducerea poeziei pentru copii este și mai dificilă, fie și datorită diminutivelor și onomatopeelor adesea folosite de autori. Nu întâmplător, Ana Anton a decis să apeleze pentru tălmăcirea versurilor sale pentru copii la traducători cu îndelung exercițiu și temeinică experiență. Traducerea în limba franceză este realizată de prof. univ. dr. Constantin Frosin, recunoscut, apreciat și distins cu diplome și medalii ca traducător în și din limba franceză, iar traducerea în limba engleză este rodul cunoștințelor și aptitudinilor Valentinei Teclici, doctor în sociologie, cu un palmares bogat de traduceri de volume personale și antologii de versuri. Cartea „Cățelușul meu, Bijou” atrage atenția copiilor prin vers, dar și prin ilustrația realizată de artistul plastic Zoltan Fekete, ilustrator de carte
pentru copii și, nu numai. Ilustrațiile, de un rafinament aparte sunt adecvate textului și vârstei căreia se adresează poezia. Astfel, cuvântul și imaginea atrag, impresionează și împreună educă și formează frumos copiii.Așadar, este vorba de o carte realizată printr-o binecuvântată colaborare cu traducători, ilustrator, consilieri editoriali – Alina Grigoraș (scriitor pentru copii) și Lucy Langeluddecke și tehnoredactor Elena Preda. Colaborarea Anei Anton cu poeta, scriitoarea, traducătoarea și editoarea Valentina Teclici nu este nouă, ci împreună au publicat în anul 2011, la Editura Oscar Print din București o plachetă de versuri, intitulată „Dialog”. FELICITĂRI, tuturor!
Vasilica Grigoraș

DORINA CARP NENICI – CU TIMPUL DE MÂNĂ

Poetry lovers attending Dorina’s book launch at Balauresti, Moldava

Dorina Carp Nenici – Cu timpul de mână (editura Scripta Manent Publishing House Ltd. Napier, New Zeeland, 2019): Dorina Carp Nenici trece prin viață „cu timpul de mână” țesând o pânză de metafore în ochiurile căreia își plasează, ca pe niște mărgăritare de rouă, gândurile, trăirile sentimentele. Cartea sa vine înaintea publicului nu din dorința de popularitate, cum deseori se întâmplä, ci pentru că acum îi sosise ceasul să se nască după îndelungi limpeziri ale autoarei cu sine însăși, după explorări migăloase cu plonjări în adâncuri și urcușuri spre înalt, care i-au eliberat spiritul din strânsoarea convenției, din greul viețuirii cotidiene. Și astfel s-a mai ivit un poet în urbea pe care o numisem cândva “hotarul dinspre zări” sau, după Gheorghe Ghiban, „târgul trăsniților”, sau, cu o expresie consacrată, “orașul dintre vii”. Un poet cu o voce lirică bine timbrată, care a irupt ca un fluture fragil și fermecător din crisalida cu moliciuni interioare de mătase și reflexe exterioare metalice, scoțând la lumină un zăcământ liric autentic ce conferă greutate și substanțialitate cuvântului. (…) Beneficiind de condiții grafice de excepție prin cele cele cinci splendide crochiuri aparținând graficienei Cornelia Dinu precum și aportul lui Ionită Carmen Angheluș, cartea doamnei Dorina Carp Nenici este o bucurie și pentru ochi, și pentru suflet, și pentru auz. O grafică bună, artistică e o poartă de intrare în universul cărții. Ea crează forme prin care conținutul cărții ajunge la cititorul azi atât de grăbit, atât de puțin răbdător față de lectură ca act intim de cunoastere. În cazul acesta, atât coperta, cât și desenele interioare, adevărate “metafore grafice”, cum atât de frumos le numește poeta, nu e vorba de o simplă ilustrare a unor idei poetice, ci desenele în sine constituie schița unui univers de idei și emoții transfigurate vizual, univers ce interferează cu cel liric creat prin cuvânt și prelungindu-l dincolo de substanțialitatea acestuia în diafanul și polimorfismul imaginii. (extrase din recenzia semnată de Ana Opran)

Hastings Library Launch of the books Poetical Bridges/Poduri lirice, Vol 2 and The Jockey Princess/He Tioki Pirinihi.

Scripta manent Publishing House and Hastings Library invite you to celebrate the launch of Poetical Bridges/Poduri lirice, Vol 2, translated and edited by Valentina Teclici

Join us to meet the local poets collaborators of the book: Sonia MacKenzie, Christine Climo, Angus MacDonald, Jeremy Roberts, Maria Muňoz and the graphic designer Ken Sandö.

AND

The launch of the children’s book

The Jockey Princess/He Tioki Pirinihi, written by Valentina Teclici, translated into Te Reo by Te Aranga Hakiwai
and illustrated by

Rogelio Carles Rosas.

The poets collaborators, Valentina Teclici, Te Aranga Hakiwai and Rogelio Carles Rosas will be available to sign copies of the books Poetical Bridges/Poduri lirice, Vol 2 and The Jockey Princess/He Tioki Pirinihi.

WHEN: Saturday, 6th April 2019 TIME: 11:00 am

WHERE: Hastings Library, Warren Street, Hastings

Scripta manent Publishing House and Waipukurau Public Library invite you to the launch of the children’s book The Jockey Princess – He Tioki Pirinihi.

Scripta manent Publishing House and Waipukurau Public Library invite you to the launch of the children’s book The Jockey Princess – He Tioki Pirinihi, written by Valentina Teclici, translated into Te Reo by Te Aranga Hakiwai and illustrated by Rogelio Carles Rosas.

Book launch of Poetical Bridges – Poduri lirice Vol 1 and 2, Husi, Romania, 19.10.2018

Book launch of Poetical Bridges – Poduri lirice Vol 1 and 2, Husi, Romania, 19.10.2018

Book Launch of Poetical Bridges Vol 1 and 2, Galati, Romania – 28.09.2018

Book Launch of Poetical Bridges Vol 1 and 2, Galati, Romania

Poster for the Book launch of Poetical Bridges – Poduri lirice, Vol 1 and 2..jpg