Valentina Teclici – Dialog with Ken Sandö, a quirky, unconventional Artist.

Hawke’s Bay Art Guide describes the artist Ken Sando as “A multidisciplinary creative whose work is easily recognizable by its quirkiness and unconventional subject matters.” I believe this is a correct description in a nutshell that stimulates the curiosity of the art lovers to learn more about Ken Sando’s work. I am privileged to be one of Ken Sando’s family friends and also to collaborate with Ken in different projects.

Valentina TECLICI: Three years ago, you gave me very interesting answers to the Interview about creativity that I also translated into Romanian. It was published, in English and Romanian on different on-line magazines, personal blogs and websites in Romania, Australia and New Zealand. I am aware that, in the last couple of years, you have had a couple of personal exhibitions and you also contributed to collective exhibitions. 

Could you please share with me and the readers of this interview the main art events that happened in your creative work after your personal art exhibition “Rock’ n roll” that was held at Boyd-Dunlop Gallery Napier on  April 2017.

Ken SANDÖ: I’ve been in a few more solo and group shows. Noticeable ones were; Whorse-Sense, a solo show at Napier Contemporary Art Gallery in 2019. Looking Good, a solo show at the Taupō Museum and Art Gallery in 2020 (which was disrupted by the Covid-19 lockdown). As well as the Hawkes Bay Art Trail Exhibition at the Hastings Community Art Gallery.

Memories of Olympia. 2020. Acrylic and Charcoal on Board. HB Arts Trail Exhibition.

A number of works have sold over this period, with the most memorable one being of “Memories of Olympia” which sold prior to the opening of the exhibition it was exhibited in. I have also produced more sculptural pieces, mainly in the continuation of the skulls’ series, as I’m getting great enjoyment from making them.

Valentina TECLICI: I was able to come with my husband Robert Anderson to the launch of your personal art exhibition Whorse-Sense held at Boyd-Dunlop Gallery on 27th September 2019.

Your work “Power and Control” is for me an example of “unconventional matter” that gives me freedom to think of different ideas and meanings. My mind could make several assumptions of what was hidden behind it. In fact, what did you try to express and communicate through this interesting piece of art?

Power and Control. 2019. Acrylic and Charcoal on Board. Whorse Sense Exhibition.

Ken SANDÖ: There are certainly many different readings one can take from this imagery Valentina. Some of the core ideas I was contemplating when I produced Power and Control are as follows:

Truth is oftentimes considered or depicted as naked; I consider truth as formidable and confronting to those that foster alternate narratives. So truth is a paradox, for me, in the sense that it is both vulnerable and almost invincible. Truth, also, just exists as an entity in its own right beyond the control of external forces but exerts its own presence sometimes, and sometimes forcefully. It is what it is…

The powerful tend to be oblivious to all but themselves. Powerful people/organisations/concepts/etcetera frequently have no realisation that their actions present endangerment or outright dismissal of weaker people/systems/groupings/etcetera…  Power brings with it its own ignorance; as “you only know what you know” and power can find it almost impossible to look beyond its own privilege.

The closed doorway, guarded by the suited and masked figures, is the present Municipal Library entrance in Napier. This representation references control or denial of access to information and knowledge, which is apparently a constant in relationships of unbalanced power. If the way to knowledge is blocked it implies that

It’s nearly impossible to step out of the gutter if that’s the only vision you’ve been given.

Valentina TECLICI: Could you please tell us more about your philosophy and vision of “looking good” that was reflected in your personal exhibition Looking good that was held at Taupo Museum in April 2020.

Ken SANDÖ: This exhibition was centered on the pun of looking good; meaning to look at something well, to examine. Also to have an aesthetically pleasing appearance according to popular taste or social mores. So it meant, for me, to have the viewer look beyond the conventional or the surface to gain an awareness of what may lay beyond the superficial. I utilised images in separate works that referenced others in the show so that there was a thread of narrative within each piece linked to the overarching thematics. 

Looking Good. 2020. Acrylic and Charcoal on Board. Looking Good Exhibition.

Valentina TECLICI: I know that you would love to have more time for your art, doing it full-time and not as a side-hustle. Lockdown kept us in our bubbles for nine weeks. How did this isolation influence and affect your creativity and art work? 

Ken SANDÖ: Honestly, the lockdown sucked. Really big-time sucked!

My show at the Museum was mothballed, so I took a financial and emotional hit on it. No show – no sale… Every other solo exhibition I’ve held has been able to cover the considerable costs of holding them; I also feel my art making is  truly acknowledged when someone has the bravery to pay good money for one of my works. So a loss.

As you know, part of my symbolism utilises masks and skulls; suddenly it seemed everybody else started using this as a device within their art (understandably so). I felt that I’d have to reinvent a large part of my artistic lexicon because it suddenly seemed to be swallowed up in a greater story. This was also a draining experience that I’m still trying to work through.

The lockdown also revealed to me, Valentina, that I enjoy making artworks in solitude and uninterrupted and having my family at home over that period didn’t help my productivity at all. 

I did though get to spend plenty of time cleaning out my studio/workshop which was cathartic. 

Valentina TECLICI: It sounds that the Lockdown was a big challenge for you and also an opportunity to learn more about what you need to strive in your creativity and productivity. Did you contemplate/ creating a work of art named “Lockdown”?

Ken SANDÖ: No. Not at all. Perhaps in the future I may examine the experience a little more and produce a work that is Lockdown specific. At the moment though there is no desire to do so…

My work is quite self-referential, so it holds these experiences and references within it already without specifically highlighting them. Valentina, I feel somewhere along the line the Lockdown may present itself in my work, either specifically and/or obliquely.

Valentina TECLICI: A few weeks ago, your work “Moaner Lisa”, a replica to Leonardo da Vinci’s famous Mona Lisa, was presented in a group show at Community Arts Napier. Instead the enigmatic smile, a moan. I felt goosebumps and I was not sure if the strong emotion was positive. What did you intend to communicate through this work of art?

Moaner Lisa. 2019. Acrylic and Charcoal on Board. Looking Good Exhibition.

Ken SANDÖ: Well it seems I got what I wanted with this work in regards to your response; An emotional response generated by an artwork (whether elation, repulsion, or any other strong emotion) is what I believe should be at the core of any good art piece. It signifies, to me, that It reaches beyond the apathetic consumer/viewer and touches their mind. It means something more to the viewer than a simply forgettable visual representation. And I’m not dictating what sort of response – as long as there is one – because it hopefully triggers a train of thought within the viewer as to why they responded to the image the way they did.

Valentina TECLICI: Our collaboration has continued. You designed the cover for Poetical Bridges – Poduri lirice, my second bilingual collection and also involved in the New Zealand National Poetry Day, last year as artist for the Painted Poem event and this year as a photographer for Lens on Poetry event. How was it for you to collaborate in these poetry projects?  

The Spirit of Napier. 2020. Print on Glossy Photo-Paper. Lense on Poetry Exhibition

Ken SANDÖ: I quite like to be pushed beyond the known and mentally stretched so doing collaborative work outside my normal stylistic and creative intellectual content can be a refreshing experience. Although I do not actively seek out these collaborative projects it is quite flattering when someone is willing to trust me and share with me their work and then allow the freedom of layering my ideas over theirs. 

Working with you Valentina on these collaborations has been another way for me to broaden my skillset and contribute to something greater than myself. Thank you.

Poetry in Motion. 2019. Acrylic and Charcoal on Board. Painted Poem Exhibition.

Valentina TECLICI: Thank you, Ken, for your time and your interesting answers.

October 2020

Whorse-Head. 2020. Acrylic and Charcoal on Board. Looking Good Exhibition.

Nicoleta MARINESCU: UN JURNAL sau ȘANSA UNEI REGĂSIRI

Nicoleta MARINESCU: UN JURNAL sau ȘANSA UNEI REGĂSIRI

Oda prieteniei
Oda prieteniei

Prin anii `80, nefiind un învățământ de specialitate în România, în biblioteci lucrau foarte mulți absolvenți cu studii superioare, care beneficiau de cursuri de perfecționare, dobândind competențe noi, necesare practicii în noua profesie. La cursurile organizate în cadrul Ministerului Culturii prin Centrul de Perfecționare la Bușteni am cunoscut mulți colegi din țară. Chiar de la prima întâlnire cu colegele, am remarcat o tânără blondă, cu ochi ciocolatii, modestă, dar impunătoare prin prezență, cultură, comportament și prin discurs. Era Valentina Teclici, bibliotecară la Galați. Discuțiile prelungite până noaptea târziu, purtate și în vila în care locuiam au făcut să ne apropiem mai mult. Moldovence amândouă, ea născută în Hușii lui Ralea, iar eu în Dorohoiul lui Enescu. Ea, trăitoare în Galații lui Camil Ressu, eu în Iașii lui Eminescu.

Ne-am amintit, inerent, studenția petrecută în Iași, parfumul teilor intrat „fraudulos” în plină sesiune, în sălile de lectură ale Bibliotecii Centrale Universitare <<Mihai Eminescu>> … Ne mândream, mi-amintesc, cu numărul impresionant al academicienilor care s-au format sau au activat la Iași! 

Anii au trecut, cu evenimentele cunoscute, auzisem după 1990 că Valentina lucra la Editura Porto-Franco, așa cum spunea că își dorea. Eu, părăsisem vechea bibliotecă, în care am făcut ucenicia, dând concurs la Biblioteca Centrală Universitară  <<Mihai Eminescu>>, cum visam încă de la absolvirea Facultății de Litere, secția franceză-română. Ținând cursuri de formare la Vaslui în ultimii 10-15 ani,  întrebam mereu de Valentina, dar bibliotecarele din Huși, Bârlad sau Vaslui erau foarte tinere. Nu o cunoșteau. Numele ei era prezent în colecțiile bibliotecilor prin lucrările semnate.

Zilele trecute, citeam, înainte de a fi dată la tipar, lucrarea, Siaj pe marea vieții – Valentina Lupu – competență, pasiune și dăruire. Găsesc în paginile cărții o poezie și câteva rânduri semnate de… Valentina Teclici. Așa am ajuns să fiu în posesia lucrării – Odă prieteniei: jurnal de călătorie în Noua Zeelandă, având posibilitatea să aflu mai multe despre Valentina, grație Vasilicăi Grigoraș, bună prietenă a fostei mele colege.

Am lecturat dintr-o suflare paginile jurnalului, aflând noutăți despre Valentina. Stilul cărții, informațiile oferite, descrierile locurilor și evenimentelor dintr-o altă  civilizație, organizate după o agendă riguroasă, dar surprinzând și prin diversitatea preocupărilor cu  întâmplări fericite și nefericite trăite,  m-au făcut să mă gândesc că, într-adevăr, Vasilica s-a simțit în elementul său în  Noua Zeelandă. O căldură, un calm, o înțelepciune, o mulțumire sufletească emană din întreaga sa ființă. Am citit și recitit de câteva ori însemnările. De fapt, un mixaj între jurnal, publicistică, memorialistică. Prima lectură îmi oferea vești despre Valentina, apoi am vrut să am câteva informații despre Noua Zeelandă, despre geografia, istoria, administrația, politica acestui colț de lume din Pacific. Vroiam să aprofundez descrierile locurilor vizitate, a vieții de zi cu zi din familia și comunitatea în care Valentina se  integrase; imagini fulgurante despre obiceiuri și tabieturi ale locuitorilor, floră… La fiecare lectură realizam ceea ce transmitea autoarea: că nimic nu e întâmplător și că, indiferent de vârstă și, oricât de ciudat ar părea, fiecare dintre noi își găsește locul în care să se simtă bine. Impresionante sunt descrierile revenirii Valentinei pe pământul în care s-a născut și a viețuit jumătate de secol. Autoarea jurnalului, cu mult talent și finețe descrie familii în care a petrecut cele trei luni, regăsind ospitalitatea românească. Nu sunt lipsite de emoții momentele în care cele două prietene fac destăinuiri, deapănă amintiri, scriu poezii: Valentina – sonete, Vasilica – haiku, se regăsesc.

Credința, educația, dorința de a continua tradițiile și obiceiurile moștenite de veacuri și transmise mai departe, din generație în generație, fac ca o veche și frumoasă prietenie să continue indiferent de distanța geografică. Și nu în orice moment se revăd,  ci în acela în care nepoțelul Valentinei, Alex, era creștinat, de o familie de tineri din România.

Un jurnal bine scris, organizat și gândit sincer m-a făcut să-mi regăsesc o prietenă, îndrăznesc să spun, la care am gândit de foarte multe ori. Finețe, putere, corectitudine, educație regăsești în paginile cărții, citită cu o reală plăcere. Un model de prietenie, un adevărat exemplu pentru cei tineri. O invitație de a redescoperi plăcerea lecturii jurnalelor și notelor de călătorie, a reconstituirii prin poveste a unui spațiu cultural și a unei civilizații. Fascinante unele descrieri și trăiri personale!

Prefața celei de-a doua ediții a Jurnalului, semnată de Tudor Cicu se  intitulează: O invitație (cuceritoare) la călătorie. Remarcă filmul documentar al notelor de călătorie semnate de Vasilica Grigoraș, impresionat fiind de modul în care sunt descrise orașele vizitate, oprindu-se la latura psihologică a evenimentului, a trăirilor autoarei. Departe de țară, comparațiile apar: clocotul  apelor termale îi amintesc de vulcanii noroioși vizitați cândva în zona Buzăului. Este fascinată de păsări, păsările în zbor simbolizând libertatea şi fericirea fiinţei care nu suportă nici o îngrădire, a legăturii dintre cer și pământ. E starea Vasilicăi, acolo, în Noua Zeelandă, alături de Valentina și familia sa, prietenii săi.

În Cuvânt înainte, Elena Ciubotaru remarcă arcul în timp al evenimentelor trăite de cele două prietene, de la prima întâlnire din Iași (1972), la revederea în Noua Zeelandă, „Țara Norului Alb și Lung” (AOTEAROA) (2013). Trăirile, peisajele sunt văzute de autoarea jurnalului cu uimire și emoție.  Frisoanele pregătirii călătoriei spre prietena sa dragă și a altor întâlniri sunt descrise sincer, intens.

Geografie sentimentală își intitulează Georgeta Petre gândurile după lectura jurnalului. Impresionant pare faptul că autoarea lucrării se interesează de bibliotecile din Noua Zeelandă. Cred că este o caracteristică a bibliotecarilor, oriunde s-ar afla sunt preocupați să vadă cum arată bibliotecile. Din păcate, numai noi suntem preocupați, nu și factorii decizionali în deplasările în străinătate, în schimburile de experiență pe meridianele și paralele lumii…

Este Vasilica Grigoraș  un nou Phileas Fogg, personajul romanului Ocolul pământului în 80 de zile? Se pare că da, pentru că, datorită schimbării fusului orar, ajunge în țară cu o zi mai devreme de data la care fusese anunțată familia despre revenirea sa pe plaiurile mioritice.

Prin lectură, Vasilica mi-a oferit șansa de a cunoaște  Noua Zeelandă,  de a redescoperi calitățile Valentinei Teclici,  inclusiv pe cea a cultului prieteniei, care, iată, ea demonstrează, dăinuie peste ani, la distanțe geografice atât de mari! Prezentarea obiectivelor turistice, a festivalului, a concursului, a muzeului, a parcurilor, a grădinii de trandafiri, a vieții de zi de zi, a trăirilor într-o civilizație puțin cunoscută este redată cu exactitate, pictată cu un penel fin, gingaș, luminos, alături de emoțiile inerente unei astfel de călătorii. Vecinătatea unor cuvinte simple, dar atent alese („vreme năbădăioasă”, „registrul gândurilor”, „motoarele zumzăie”, „iarba mătăsoasă”) dau  naturalețe scrisului.

Autoarea jurnalului citește din biblioteca Valentinei cartea lui Dan Plăeșu, scriitor cunoscut, trăitor în Galați: Vinovatele meandre, prilej bun de discuții până târziu în noapte și de creionare a ideilor unei recenzii. Girul prefeței unui fost editor, Elena Leonte (Firescul despre care merită povestit) este confirmat de premiul Uniunii Scriitorilor,  Filiala Sud-Est (Galați) pentru anul 2011. Recenzia inserată în jurnal prezintă activitatea autorului „romanului de sertar” și comentează conținutul cărții. În biblioteca Valentinei se găsește și: Cum să te iubeşti pe tine pentru a te înţelege mai bine cu ceilalţi, de Francois Lelord şi Christophe Andre, o lucrare interesantă, care o face să mărturisească apropierea sa de psihologie încă din facultate, dorința neîmplinită de a deveni psihoterapeut, psiholog. O altă lectură Diavolul şi domnişoara Prym de Paulo Coelho, o carte despre căutarea binelui şi răului. „Este prezentată lupta dintre lumină şi întuneric din adâncul fiecărui suflet, iar lecţia de învăţat pentru viaţa noastră de zi cu zi este să îndrăznim să ne urmăm visele, să avem curajul de a fi altfel şi să ne stăpânim teama care ne împiedică să trăim cu adevărat.” Departe de casă, Vasilica semnează recenzia cărții Valentinei Teclici, din care spicui: „Cu căldură şi altruism, poeziile incluse în volumul bilingv – De la imposibil la posibil – sunt dedicate părinţilor, prietenilor scriitori, poeţi, editori, ilustratori, mentori, oameni de litere şi de cultură din ţara mamă, din cea adoptivă şi din alte locuri din lume unde trăiesc oameni minunaţi. Da, pentru că Valentina are prieteni peste tot în lume. Fină observatoare a realităţilor mondiale contemporane, îngrijorată pentru toate relele care se întâmplă în lume, de la individ, familie, comunitate, naţie, planetă, dar şi optimistă în posibilitatea de schimbare a lumii într-una mai bună şi mai frumoasă, îşi deschide volumul de poeme cu o „Rugăciune”: „Pentru toţi cei care împuşcă porumbeii planetei / Mă rog la Tine, Doamne, să le dai pace-n suflet / Şi săgeţile din arcul lui Cupidon”.

Recenzia a fost trimisă publicației Onyx, a Centrului Cultural Român din Dublin, alături de alte recenzii, după ce a devenit colaboratoarea acestei reviste, în urma unui CV cerut de redactorul șef.

Poeta Valentina Teclici având un doctorat în sociologie: „este angajata organizaţiei neguvernamentale Care NZ, care oferă diverse servicii în comunitate sau penitenciare persoanelor care consumă droguri sau sunt dependente de ele. Valentina lucrează în închisoarea Hawke’s Bay, unde s-a creat în urmă cu şase ani o comunitate terapeutică numită Drug Treatment Unit. A avut şi are un rol cheie în dezvoltarea programelor, experimentarea şi implementarea lor. Aceste programe au ca scop să schimbe gândirea, atitudinea şi comportamentul deţinuţilor şi să reducă rata celor care comit crime după ce au fost eliberaţi din închisoare. Programele dezvoltate de Valentina au fost prealuate în alte comunităţi terapeutice din alte închisori care au, de asemenea, contracte cu Care NZ.”

La finalul lecturii rămâi cu o mulțumire sufletească, un calm, o stare de bine oferite de autoare (Grigoraș, Vasilica. Odă prieteniei : jurnal de călătorie în Noua Zeelandă. București: Oscar Print, 2019).

O româncă, o femeie sensibilă, inteligentă, rațională, puternică la 50 de ani, reușește perfect să se adapteze unei noi civilizații, datorită temeliei serioase construită prin credință și tenacitate pe pământul strămoșesc.  

Prin anii `80, nefiind un învățământ de specialitate în România, în biblioteci lucrau foarte mulți absolvenți cu studii superioare, care beneficiau de cursuri de perfecționare, dobândind competențe noi, necesare practicii în noua profesie. La cursurile organizate în cadrul Ministerului Culturii prin Centrul de Perfecționare la Bușteni am cunoscut mulți colegi din țară. Chiar de la prima întâlnire cu colegele, am remarcat o tânără blondă, cu ochi ciocolatii, modestă, dar impunătoare prin prezență, cultură, comportament și prin discurs. Era Valentina Teclici, bibliotecară la Galați. Discuțiile prelungite până noaptea târziu, purtate și în vila în care locuiam au făcut să ne apropiem mai mult. Moldovence amândouă, ea născută în Hușii lui Ralea, iar eu în Dorohoiul lui Enescu. Ea, trăitoare în Galații lui Camil Ressu, eu în Iașii lui Eminescu.

Ne-am amintit, inerent, studenția petrecută în Iași, parfumul teilor intrat „fraudulos” în plină sesiune, în sălile de lectură ale Bibliotecii Centrale Universitare <<Mihai Eminescu>> … Ne mândream, mi-amintesc, cu numărul impresionant al academicienilor care s-au format sau au activat la Iași! 

Anii au trecut, cu evenimentele cunoscute, auzisem după 1990 că Valentina lucra la Editura Porto-Franco, așa cum spunea că își dorea. Eu, părăsisem vechea bibliotecă, în care am făcut ucenicia, dând concurs la Biblioteca Centrală Universitară  <<Mihai Eminescu>>, cum visam încă de la absolvirea Facultății de Litere, secția franceză-română. Ținând cursuri de formare la Vaslui în ultimii 10-15 ani,  întrebam mereu de Valentina, dar bibliotecarele din Huși, Bârlad sau Vaslui erau foarte tinere. Nu o cunoșteau. Numele ei era prezent în colecțiile bibliotecilor prin lucrările semnate.

Zilele trecute, citeam, înainte de a fi dată la tipar, lucrarea, Siaj pe marea vieții – Valentina Lupu – competență, pasiune și dăruire. Găsesc în paginile cărții o poezie și câteva rânduri semnate de… Valentina Teclici. Așa am ajuns să fiu în posesia lucrării – Odă prieteniei: jurnal de călătorie în Noua Zeelandă, având posibilitatea să aflu mai multe despre Valentina, grație Vasilicăi Grigoraș, bună prietenă a fostei mele colege.

Am lecturat dintr-o suflare paginile jurnalului, aflând noutăți despre Valentina. Stilul cărții, informațiile oferite, descrierile locurilor și evenimentelor dintr-o altă  civilizație, organizate după o agendă riguroasă, dar surprinzând și prin diversitatea preocupărilor cu  întâmplări fericite și nefericite trăite,  m-au făcut să mă gândesc că, într-adevăr, Vasilica s-a simțit în elementul său în  Noua Zeelandă. O căldură, un calm, o înțelepciune, o mulțumire sufletească emană din întreaga sa ființă. Am citit și recitit de câteva ori însemnările. De fapt, un mixaj între jurnal, publicistică, memorialistică. Prima lectură îmi oferea vești despre Valentina, apoi am vrut să am câteva informații despre Noua Zeelandă, despre geografia, istoria, administrația, politica acestui colț de lume din Pacific. Vroiam să aprofundez descrierile locurilor vizitate, a vieții de zi cu zi din familia și comunitatea în care Valentina se  integrase; imagini fulgurante despre obiceiuri și tabieturi ale locuitorilor, floră… La fiecare lectură realizam ceea ce transmitea autoarea: că nimic nu e întâmplător și că, indiferent de vârstă și, oricât de ciudat ar părea, fiecare dintre noi își găsește locul în care să se simtă bine. Impresionante sunt descrierile revenirii Valentinei pe pământul în care s-a născut și a viețuit jumătate de secol. Autoarea jurnalului, cu mult talent și finețe descrie familii în care a petrecut cele trei luni, regăsind ospitalitatea românească. Nu sunt lipsite de emoții momentele în care cele două prietene fac destăinuiri, deapănă amintiri, scriu poezii: Valentina – sonete, Vasilica – haiku, se regăsesc.

Credința, educația, dorința de a continua tradițiile și obiceiurile moștenite de veacuri și transmise mai departe, din generație în generație, fac ca o veche și frumoasă prietenie să continue indiferent de distanța geografică. Și nu în orice moment se revăd,  ci în acela în care nepoțelul Valentinei, Alex, era creștinat, de o familie de tineri din România.

Un jurnal bine scris, organizat și gândit sincer m-a făcut să-mi regăsesc o prietenă, îndrăznesc să spun, la care am gândit de foarte multe ori. Finețe, putere, corectitudine, educație regăsești în paginile cărții, citită cu o reală plăcere. Un model de prietenie, un adevărat exemplu pentru cei tineri. O invitație de a redescoperi plăcerea lecturii jurnalelor și notelor de călătorie, a reconstituirii prin poveste a unui spațiu cultural și a unei civilizații. Fascinante unele descrieri și trăiri personale!

Prefața celei de-a doua ediții a Jurnalului, semnată de Tudor Cicu se  intitulează: O invitație (cuceritoare) la călătorie. Remarcă filmul documentar al notelor de călătorie semnate de Vasilica Grigoraș, impresionat fiind de modul în care sunt descrise orașele vizitate, oprindu-se la latura psihologică a evenimentului, a trăirilor autoarei. Departe de țară, comparațiile apar: clocotul  apelor termale îi amintesc de vulcanii noroioși vizitați cândva în zona Buzăului. Este fascinată de păsări, păsările în zbor simbolizând libertatea şi fericirea fiinţei care nu suportă nici o îngrădire, a legăturii dintre cer și pământ. E starea Vasilicăi, acolo, în Noua Zeelandă, alături de Valentina și familia sa, prietenii săi.

În Cuvânt înainte, Elena Ciubotaru remarcă arcul în timp al evenimentelor trăite de cele două prietene, de la prima întâlnire din Iași (1972), la revederea în Noua Zeelandă, „Țara Norului Alb și Lung” (AOTEAROA) (2013). Trăirile, peisajele sunt văzute de autoarea jurnalului cu uimire și emoție.  Frisoanele pregătirii călătoriei spre prietena sa dragă și a altor întâlniri sunt descrise sincer, intens.

Geografie sentimentală își intitulează Georgeta Petre gândurile după lectura jurnalului. Impresionant pare faptul că autoarea lucrării se interesează de bibliotecile din Noua Zeelandă. Cred că este o caracteristică a bibliotecarilor, oriunde s-ar afla sunt preocupați să vadă cum arată bibliotecile. Din păcate, numai noi suntem preocupați, nu și factorii decizionali în deplasările în străinătate, în schimburile de experiență pe meridianele și paralele lumii…

Este Vasilica Grigoraș  un nou Phileas Fogg, personajul romanului Ocolul pământului în 80 de zile? Se pare că da, pentru că, datorită schimbării fusului orar, ajunge în țară cu o zi mai devreme de data la care fusese anunțată familia despre revenirea sa pe plaiurile mioritice.

Prin lectură, Vasilica mi-a oferit șansa de a cunoaște  Noua Zeelandă,  de a redescoperi calitățile Valentinei Teclici,  inclusiv pe cea a cultului prieteniei, care, iată, ea demonstrează, dăinuie peste ani, la distanțe geografice atât de mari! Prezentarea obiectivelor turistice, a festivalului, a concursului, a muzeului, a parcurilor, a grădinii de trandafiri, a vieții de zi de zi, a trăirilor într-o civilizație puțin cunoscută este redată cu exactitate, pictată cu un penel fin, gingaș, luminos, alături de emoțiile inerente unei astfel de călătorii. Vecinătatea unor cuvinte simple, dar atent alese („vreme năbădăioasă”, „registrul gândurilor”, „motoarele zumzăie”, „iarba mătăsoasă”) dau  naturalețe scrisului.

Autoarea jurnalului citește din biblioteca Valentinei cartea lui Dan Plăeșu, scriitor cunoscut, trăitor în Galați: Vinovatele meandre, prilej bun de discuții până târziu în noapte și de creionare a ideilor unei recenzii. Girul prefeței unui fost editor, Elena Leonte (Firescul despre care merită povestit) este confirmat de premiul Uniunii Scriitorilor,  Filiala Sud-Est (Galați) pentru anul 2011. Recenzia inserată în jurnal prezintă activitatea autorului „romanului de sertar” și comentează conținutul cărții. În biblioteca Valentinei se găsește și: Cum să te iubeşti pe tine pentru a te înţelege mai bine cu ceilalţi, de Francois Lelord şi Christophe Andre, o lucrare interesantă, care o face să mărturisească apropierea sa de psihologie încă din facultate, dorința neîmplinită de a deveni psihoterapeut, psiholog. O altă lectură Diavolul şi domnişoara Prym de Paulo Coelho, o carte despre căutarea binelui şi răului. „Este prezentată lupta dintre lumină şi întuneric din adâncul fiecărui suflet, iar lecţia de învăţat pentru viaţa noastră de zi cu zi este să îndrăznim să ne urmăm visele, să avem curajul de a fi altfel şi să ne stăpânim teama care ne împiedică să trăim cu adevărat.” Departe de casă, Vasilica semnează recenzia cărții Valentinei Teclici, din care spicui: „Cu căldură şi altruism, poeziile incluse în volumul bilingv – De la imposibil la posibil – sunt dedicate părinţilor, prietenilor scriitori, poeţi, editori, ilustratori, mentori, oameni de litere şi de cultură din ţara mamă, din cea adoptivă şi din alte locuri din lume unde trăiesc oameni minunaţi. Da, pentru că Valentina are prieteni peste tot în lume. Fină observatoare a realităţilor mondiale contemporane, îngrijorată pentru toate relele care se întâmplă în lume, de la individ, familie, comunitate, naţie, planetă, dar şi optimistă în posibilitatea de schimbare a lumii într-una mai bună şi mai frumoasă, îşi deschide volumul de poeme cu o „Rugăciune”: „Pentru toţi cei care împuşcă porumbeii planetei / Mă rog la Tine, Doamne, să le dai pace-n suflet / Şi săgeţile din arcul lui Cupidon”.

Recenzia a fost trimisă publicației Onyx, a Centrului Cultural Român din Dublin, alături de alte recenzii, după ce a devenit colaboratoarea acestei reviste, în urma unui CV cerut de redactorul șef.

Poeta Valentina Teclici având un doctorat în sociologie: „este angajata organizaţiei neguvernamentale Care NZ, care oferă diverse servicii în comunitate sau penitenciare persoanelor care consumă droguri sau sunt dependente de ele. Valentina lucrează în închisoarea Hawke’s Bay, unde s-a creat în urmă cu şase ani o comunitate terapeutică numită Drug Treatment Unit. A avut şi are un rol cheie în dezvoltarea programelor, experimentarea şi implementarea lor. Aceste programe au ca scop să schimbe gândirea, atitudinea şi comportamentul deţinuţilor şi să reducă rata celor care comit crime după ce au fost eliberaţi din închisoare. Programele dezvoltate de Valentina au fost prealuate în alte comunităţi terapeutice din alte închisori care au, de asemenea, contracte cu Care NZ.”

La finalul lecturii rămâi cu o mulțumire sufletească, un calm, o stare de bine oferite de autoare (Grigoraș, Vasilica. Odă prieteniei : jurnal de călătorie în Noua Zeelandă. București: Oscar Print, 2019).

O româncă, o femeie sensibilă, inteligentă, rațională, puternică la 50 de ani, reușește perfect să se adapteze unei noi civilizații, datorită temeliei serioase construită prin credință și tenacitate pe pământul strămoșesc.  

Nedorind să povestesc jurnalul, invit cititorul la lectura acestuia cu o ceașcă de cafea sau de ceai în mână. Cartea se citește dintr-o suflare.

Nicoleta Marinescu

Nicoleta Marinescu

Iaşi, România, octombrie 2020

Lina Codreanu: Cu degetul pe harta inimii

Cu degetul pe harta inimii

Lina Codreanu: Cu degetul pe harta inimii

   Intrarea în Uniunea Europeană (în anul 2007), a declanşat deplasări fără oprelişti pe toate meridianele lumii, îndeosebi a românilor dornici de cunoaşterea altor spaţii cultural-geografice ori mânaţi de împlinirea „dorului de ducă”. Ineditul altor civilizaţii, diversitatea peisajelor ori emoţiile de simplu turist au generat imboldul de a nota impresiile spontane/sincere în texte care se încadrează unui gen de frontieră, nedefinit şi încăpător. Cu atenţie am citit recent astfel de cărţi scrise de istorici, prozatori, publicişti, profesori, între care amintesc: Mihaela Albu,Zina Cenuşă, Doina Cernica, Vasile Calestru, Elena Fluturel ş.a.Astfel de jurnale au corolarul sincerităţii iar mobilul care-l determină pe autor să facă asemenea consemnări (ce stau între planul realităţii şi cel al ficţiunii) este foarte diferit, dar prioritatea stă în aceea că scrierile reprezintă porţi deschise către autocunoaştere.

În volumul de faţă semnat de Vasilica Grigoraş – Simple adoraţii (Iaşi, Editura PIM, 2020), nu mirajul tărâmurilor străine este în obiectiv, ci valorile spirituale şi frumuseţile peisagistice din România, cunoscute de-a lungul mai multor excursii, drumeţii, călătorii, pelerinaje. Găsim într-unul din subtitlurile cărţii precizarea Impresii de călătorii, ceea ce confirmă integrarea cărţii în epica literară de călătorie. De altfel „mărturisirea” autoarei întăreşte cele scrise, însemnările din volum cuprinzând „câteva gânduri şi simţiri din călătorii în timp şi în spaţiu, în locuri de poveste, dragi mie, din spaţiul mioritic românesc”.

Cartea cu un conţinut compozit este escortată de trei precuvântări, (semnate de Florica Păţan, pr. Marcel Miron şi Georgeta Petre) şi un calup de Referinţe critice.

Vasilica Grigoraş este autoarea unui interesant dicţionar despre intelectualitatea vasluiană – Fragmente de spiritualitate românească (2001), a cercetărilor monografice despre personalităţile locului (Petre Iosub şi Anghel Rugină), a unui jurnal despre tărâmuri exotice (Noua Zeelandă), dar şi o practiciană a speciei lirice japoneze – haiku. Ineditul compoziţional al acestui volum constă în experimentarea unui model de proză poetica japoneză numit haibun, înrudit cu haiku, după cum precizează autoarea, justificând şi cel de-al doilea subtitlu – Haibun-uri: „Textul se vrea a fi o proză lirică presărată cu poeme de inspiraţie japoneză (haiku-uri) şi tristihuri, ceea ce în literatura niponă poartă numele de haibun”.

Cele cincisprezece texte au, luate în ansamblu, o arhitectonică epică personală, în evantai, cu punct de pornire în incursiuni prin amintirile despre mamă şi copilărie, despre satul tradiţional şi prietenul îndepărtat (Ben Todică). Starea nostalgic-meditativă stă sub haloul matricial, căci izvorul (auto)cunoaşterii începe cu magia mamei, „pomul roditor”, de la care a primit „lumina, căldura şi iubirea”, dar căreia, peste ani, i-au răsărit „peri albi la tâmplă –/ fulgi de înţelepciune/ pe aripi de timp” (Cu şi fără anotimp). Concepţia despre lume şi viaţă, marile valori morale – respectul, hărnicia, învăţătura, credinţa, cultul muncii, răbdarea – i-au fost transmise de mamă, însă şi de oameni responsabili de viitorul neamului, căci satul nu e pustiu, ci „însufleţit de candoarea şi frumuseţea copiilor”. Meşteşugurile casnice practicate de femei, munca pe ogor, dar îndeosebi tradiţiile şi obiceiurile de sărbătorile religioase adună sătenii întru bucuria vieţii. De aceea nu e de mirare că în incursiunea prin amintiri (să-i zicem călătoria), sunt surprinse, într-o viziune idilică, elementele fundamentale din comunitatea rurală: uliţele înverzite, curţile caselor, fântânile, livezile, clădirea mai răsărită a şcolii, bisericuţa cu clopotniţa şi cimitirul înveşnicite în spiritualitatea satului românesc, lacul (balta) ş.c.l. Căsuţa bunicuţei din marginea satului pare desprinsă din poveşti: „E mică, joasă, cu două ferestre […]./ Cu acoperişul de stuf şi cu un horn dărăpănat, căsuţa e înecată de frunzişul verde al duzilor şi plopilor sădiţi de bunici şi străbunici în folosul celor de azi. Casa nici nu s-ar vedea din frunziş dacă n-ar fi toată spoită în alb. Arată ca un nor lăptos care străluceşte în razele generoase ale soarelui” (Satul, sufletul românului).

Curgerea vremii este subtil nuanţată în secţiunea care grupează succesiunea anotimpurilor unui an (nedeterminat), receptate senzorial şi reflexiv. Perspectiva lirică o aşază pe autoare în miezul lucrurilor. Ea percepe în cheia metaforică a haibun-ului revigoranta primăvară („regina-n impas –/ coroană de ghiocei-n/ pletele-i curgând”), vara secetoasă („natura în doliu –/ curcubeu răpit de zmeu/ în plină vară”), roadele parfumate de toamnă („vie cu rod bun –/ buni purtând de grijă/ doar cârceilor”) şi mirajul iernii („ninge liniştit –/ sfârâind fusul bunei/ toarce timpul”). Nu predominanţa stilistică îmbracă peisajele, ci emoţia naratoarei particularizată pentru fiecare anotimp.

Plăcerea de a călători se relevă în textele despre pelerinajele la diferite lăcaşe de cult din Moldova, Muntenia, Maramureş, Oltenia, Dobrogea. Cu imaginaţie sprintenă, pe o hartă imaginară pot fi desenate traseele de turism religios-ecumenic, având ca punct de plecare urbea Vasluiului. Direcţiile geografice duc spre Iaşi, Braşov, Oneşti, Maramureş, Constanţa, dar interesul peregrinei se canalizează către ansambluri monahale, ctitorii, mănăstiri, biserici, sfinţi, cimitire, morminte…, fiindcă Vasilica Grigoraş e pătrunsă de stări de reculegere în faţa monumentelor arhitecturale religioase, în jurul cărora se împleteşte sacrul cu profanul. Deşi agită curiozitatea prin detalii arhitecturale, autoarea lasă în pacea incertului ceea ce ţine de istoria îndepărtată topită frecvent în legenda locurilor.

Pe tot parcursul relatării, jurnaliera a prefirat de toate: însemnări de natură istorico-geografică, note despre cultură, rafinate inserţii artistice (haibun-uri), memorialistice, reculegeri confesionale, notaţii de circumstanţă chiar epistolare etc. Stările emoţionale nu sunt contorsionate, ci simple, în spunere firească. În faţa lăcaşelor, într-o perspectivă egocentrică, simţurile absorb culori, dimensiuni, muzică liturgică, figuri memorabile de monahi. Confesiunea următoare dă rostul cathartic al acestor peregrinări: „Când intri în Biserica Nouă, ai senzaţia că eşti mai aproape de Dumnezeu şi dacă îţi deschizi inima şi sufletul, pleci acasă mai împăcat cu lumea şi cu tine însuţi, mai liniştit şi mai bun.” (Moldova şi Maramureş, ţinuturi de poveste). Datările apar sporadic, iar stările fizico-emoţionale ale celorlalţi, intuiţi a fi în preajmă, nu intră în atenţia naratoarei. O aură legendară îmbracă lăcaşele vizitate şi însăşi personajul-relator pare să fie martor al întrupării în legendă.

Luate împreună, călătoriile-pelerinaj devin exerciţii de autocunoaştere, deoarece, cu fiecare popas, naratoarea întreprinde o călătorie interioară prin care reavivează filiaţia cu înaintaşii şi cultivă valorile moştenite: credinţa şi pioşenia în faţa sacrului ca prezentare religioasă a lumii. Aproape fiecare text se încheie cu o rugă de mulţumire către Dumnezeu pentru toate încercările vieţii.

În contextul literaturii contemporane, cartea Vasilicăi Grigoraş, Simple adoraţii, rămâne un jurnal insolit, un ghid funcţional şi o lectură agreabilă pentru cei porniţi în pelerinaje.

file:///C:/VG/Reviste/PLUMB%20-%2010-octombrie-PLUMB-qxp_Layout-1.pdf (APARE SUB EGIDA UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA)

Revista de cultură și atitudine „Plumb”, An XVI,  OCTOMBRIE 2020, nr. 163, pag. 3

New Zealand National Poetry Day – 21 August 2020

Live Poets Napier at Creative Arts Napier

NZ NATIONAL POETRY DAY – 21 AUGUST 2020

Lens on Poetry organised by Napier Live Poets to celebrate NZ National Poetry Day was hosted by Creative Arts Napier (CAN) for two weeks.

Lens on Poetry organised by Napier Live Poets to celebrate NZ National Poetry Day was hosted by Creative Arts Napier (CAN) for two weeks.

The invitation to this event described it as follow: “Lens on Poetry is a collaboration combining poems and photography. Photographs will hang alongside its relevant poem to create a visual-linguistic dialogue between each coupling. Each medium will have its own status and there are no limits or parameters on creativity. It is hoped that the work will reveal new truths and previously unknown histories of our city. Visitors to the exhibition are free to engage with the work as they wish, with input and comments welcome.”

The following poets and photographers responded to this year National Poetry Day challenge:

Jeremy & Nurasiah Roberts, Erice Fairbrother & Stefan, M D Rogers (Duncan Bowles) & Naomi Prowse, Dave Sharp & Paul Sharp, Susan Wylie & Marie Taylor, Lynn Frith & Sally Carter, Valentina Teclici & Ken Sandö. Angie Denby, Sonia Mackenzie and Ian McQuillan played the double role (poet and photographer).

——————————————————————————————————

Jeremy & Nurasiah Roberts

Jeremy Roberts wrote a bilingual poem (in Bahasa Indonesia and English) inspired by Alia, his daughter’s drawing. Nurasiah Roberts, Alia’s mother, took the photo.

Jeremy Roberts wrote a bilingual poem (in Bahasa Indonesia and English) inspired by Alia, his daughter’s drawing. Nurasiah Roberts, Alia’s mother, took the photo.

Alia – Keep Going! Jeremy Roberts

——————————————————————————————————

Erice Fairbrother & Stefan

There is nothing I would ask For, from anyone,
From you
Except perhaps one

Thing – to just live,
Like you
God hears me they
Say, once walked in our shoes – Can you

Walk with me
So I might walk with you
To birth
Hope in these streets, warmth From the mind, and
Mercy too?

Erice Fairbrother

Erice Fairbrother & Stefan
Stefan

——————————————————————————————————

M D Rogers (Duncan Bowles) & Naomi Prowse

M D Rogers (Duncan Bowles) & Naomi Prowse

Backwards she glances

through sharp stinging tears

watching the moon

melt
from the air.

Her fragile love entwining

his hair.

Sorrowfully dreaming she gasps in

despair while drowning

once more in those angry

tears Clawing for

breath she stares

and she stares

M D Rogers

Ian McQuillan (photo and poem)
Naomi Prowse

——————————————————————————————————

Ian McQuillan (photo and poem)

Out of the Chrysalis

Out of the Chrysalis

It was time to come

Out of the chrysalis

That suspended green house

With a golden strip around it

Inside, the caterpillars

Magical metamorphosis occurred

Now

The Monarch emerged 

Resplendent, beautiful butterfly

Waiting patiently close by

The praying mantis

Knew her time had come

Grasping the helpless baby butterfly

She began her feast

Devouring first the head of her victim

Leaving the rest for later.

Nature lovers rejoice!

Ian McQuillan 6/7/20

——————————————————————————————————

Sonia Mackenzie (photo and poem)

Sonia Mackenzie (photo and poem)
Sunset at Pauatahanui

Sunset

There’s a golden sunset above the houses across the green

can it be seen where you are?

There’s a small brown thrush amongst the leaves in autumn trees

could it take a message to you?

There’s half a moon disappearing soon behind a cloud

if I shout out loud can it take my thoughts to you?

For you only went away today and I am missing you already!

                                                                     Sonia Mackenzie

——————————————————————————————————

Dave Sharp & Paul Sharp

Dave Sharp & Paul Sharp
Paul Sharp

Grim Reaper Junior.

“Good evening Mrs Reaper,

Welcome, come on in,

I have to report the school has some issues,

Relating to Young Grim.

He’s never in School Uniform,

He’s always in black robe and hood!

Ooh, ooh, religious is it?

Exemption! Understood!

And what’s with this scythe he carries round?

Oh, symbolic! It’s like a cross. I see.

Religious intolerance? No, no, no,

Of course he can bring it, gracious me!

But please explain this hour-glass thing,

That Grim studies every day,

He tells his classmates it’s their lives,

He’s watching slip away.

He says he’ll meet them later,

Depending on some dice,

Oh, it’s about classmate reunions in the future!

Well isn’t that so nice!

Now School Nurse mentioned a problem,

He’s too bony, far too thin,

She says he’s skeletal in fact,

You need to up the protein he takes in.

Well I won’t see you again, I’m retiring,

I’ll be out of everybody’s mind,

But your son promises to look me up, next June,

He’s really a good lad, ever so kind!”

Dave Sharp

——————————————————————————————————

Susan Wylie & Marie Taylor

Susan Wylie & Marie Taylor

Photo: Marie Taylor of Plant Hawke’s Bay, from her 2019 calendar of native plants and local craft.
Box: Peter Maclean, rimu with totara berries, Podocarpus totara

Box of Berries

At some time

time stopped

and remade itself.

At some time 

the tree was felled

milled shaped planed sanded

and piece by piece

remade as a box

with joints and handle like twigs

and an eye looking upwards.

A box, still tree.

At some time

these berries fell from a tree

dropped tumbled scattered

and a fraction 

is remaking in the dark damp earth

a tree as joints and twigs

in its mind’s eye.

A berry, still tree.

At some time

the end the start

are remade.

Susan Wylie

——————————————————————————————————

Angie Denby (photo and poem)

Stairway to Heaven

She is climbing the stairway to heaven,

unsuspecting.

The cage rattled as we drove

She paced the room

hyper-alert, anxious

With caring hearts, our talk came to a foregone conclusion.

“Sounds like you have made up your mind. These are the choices.”

I choose tat one.

Can’t stay.

Can’t go to the counter.

Can’t talk.

Can barely see.

I carried the empty cage to the car, and drove home.

Clear away the bowls.

I keep looking out for her, thinking she will walk in.

She is in my mind on and off all evening.

Rest in Peace, faithful feline.

Angie Denby

——————————————————————————————————

Lynn Frith & Sally Carter

Pekapeka Wetlands Sally Carter

Rising mist

reveals earth’s beauty.

Elusive.

The path stretches

into an unknown future.

Walk boldly.

No handrails.

Life can be hazardous.

Take courage

Lynne Frith

——————————————————————————————————

Valentina Teclici & Ken Sandö

Ken Sandö

THE SPIRIT OF NAPIER

Napier, amazing city, Phoenix

rising from your own ashes.

1931 earthquake ruined your buildings,

killed and injured people,

but never killed your hopes and dreams.

I search through chapters of history.

1850, your roots, your genesis.

Alfred Domett, Sir Charles Napier.

Step by step, growth and progress.

Once a borough now a harbour city

attracting millions of tourists.

Sister cities in Japan, China and Canada.

I wonder where your beautiful spirit hid?

In old buildings?

In your resilience and determination to survive and strive?

In the deeds of great people who left their legacy behind?

In the bronze statues Pania of the Reef or A Wave in Time,

witnesses to the happenings

on Marine Parade and Emerson Street?

Is your spirit hidden in the waiata of the ocean?

Tangaroa never resting the keyboard of his waves.

Is it hidden in Maori legends, whakatauki

and whakapapa of Ahuriri?

Gratefully, Ken Sandö’s photo collage

teaches me more about my adopted city.

Now, I believe that The Spirit of Napier

is in the power of rising above all challenges

from Mother Nature and human beings.

It’s the essence of the past and present,

each breath of every rock, bird, tree and ocean wave.

Each person belonging to you, dead or alive,

all in your true beauty,

of moments and continuity.

Valentina Teclici

Valentina and Ken

Thank you to the poets and photographers who agreed to have their contribution to the Lens of Poetry event published on the Scripta manent Publishing House website.

Valentina Teclici

Lina Codreanu – Apropierea departarilor – Bridging the Distances

Lina Codreanu – Apropierea departarilor – Bridging the Distances

Apropierea depărtărilor

E de mirare că de sub marginile umbroasei păduri Dobrina a Huşilor, unde şi-a trăit copilăria şi adolescenţa, Valentina Teclici a ajuns să se stabilească pe o însorită margine a Oceanului Pacific. Rețeaua informatică mondială îmi facilitează aflarea distanţei în aer de la Huşi (România) la Napier (Noua Zeelandă) – 17402 km şi diferenţa de fus orar – 11 ore. Mare minune internetul! Intuiţiile lirice ale lui Tudor Arghezi din poemul Cel ce gândeşte singur – „Vorbeşti cu fundul lumii la tine în odaie,/ Secunda-ntrece veacul şi timpul se-ncovoaie” – au devenit certitudinile vieţii noastre. Argumentarea acestei comunicări vine şi prin proiectul literar conceput de Valentina Teclici – ediţia bilingvă română-engleză, Poetical bridges / Poduri lirice (Napier, New Zealand, Scripta manent Publishing House, 2016; Iaşi, România, Editura PIM, 2017). În Cuvânt înainte iniţiatoarea îşi motivează alcătuirea cărţii prin dorinţa de cunoaştere şi interacţionare a două culturi, în interiorul cărora, deşi consacraţi, poeţii din Noua Zeelandă nu au cunoştinţă de creaţia semenilor din România şi invers: „M-am gândit că asta era o oportunitate să apropii cele două ţări şi culturi aflate la capetele opuse ale lumii”. Formată la şcoala românească de poezie, autoarei nu i-a fost greu să se integreze în cultura neo-zeelandeză, făcând parte din cenaclul „Poeţi în viaţă din Hawke’s Bay”. Volumul bilingv, e format din două părţi: creaţiile a câte doisprezece poeţi din cele două ţări şi reperele biobibliografice despre fiecare dintre aceştia. Criteriul ales în înşiruire are în vedere vârsta poeţilor, începând cu mentorul multor adolescenţi, românul Tudor Opriş (1926-2015) / Dorothy Wharehoka (n. 1933) şi încheind cu Alexandra (Dumitrescu) Balm (n. 1974) / insulara Mere Taito. Fiecăruia i-au fost alocate pagini corespunzătoare unui număr limitat de creaţii. Dincolo de aspectul tehnic al cărţii, de interes rămâne tematica, expresivitatea, tehnica compoziţională, mesajul poeziilor ş.a., ceea ce înlesneşte comparaţia estetică. Operând o acoladă peste pagini se observă deschiderea imaginativă către teme şi motive universale: trecerea inexorabilă a timpului, condiţia artistului şi artei, peisagistica, dubletul liric, miturile lumii… Arcul spiritual a cărui traiectorie uneşte continentele devine elocvent în similaritatea arealurilor lirice. În eterna căutare estetică, creaţia rămâne condiţia existenţială artistului: „Mai am o bucurie: ca să scriu, Să-mi torn fiinţa-ntreagă pe hârtie Când timpul e o simplă jucărie Într-un decor distrus şi cenuşiu.” (Tudor Opriş, Atât îmi mai rămâne…)
Crezul artistic e pregnant atât la poeţii români cât şi la cei neozeelandezi. Munca de artizan al cuvântului este trudnică şi îndelungă, purtând semnele vieţii şi ale morţii întru creaţie. Drama artistului în raport cu propria creaţie presupune năvala cuvintelor (Mandy Pentecost: „Cuvintele aşteptau/ zăboveau aşa ca tu să poţi culege unul din aer”, Există un cuvânt pentru asta), atenţia pentru alegerea cuvântului potrivit (Paul Sân-Petru: „Ai grijă, pădurare, lasă loc,/ Acestui lemn de lebădă lunatic”, La marginea crângului), modelarea graiului întru „naşterea unui poem” (Violeta Ionescu: „Când toate cuvintele sar pe fereastră”, Poem în Morse), aspiraţia către idealul absolut (Valentina Teclici: „Simţeam libertatea de-a fi,/ Puterea de-a-ndrăzni şi-acţiona/ S-ating prin zbor absolutul.”, M-am visat…), tenacitatea în urmărirea idealului (Monica Săvulescu Voudouri: „dar îşi adună puterile,/ ca s-o ia de la capăt”, sunt ca în dansul…). Neliniştea lirică generează perspective variate, poeţii purtând povara destinului (Maria Weishaupt Sarău: „Poeţii au tot timpul de lucru/ […]/ şi uneori mor de dragul de a vedea şi ei/ cum e/ să duci cu tine un pumn de pământ/ dincolo.”, Uneori). La rândul ei, arta îmbracă expresia revoltei şi-a iubirii (Mere Taito: „cu aceste cuvinte/ voi ridica braţele împotriva ta/ voi urla un strigăt de luptă/ […]/ cu aceste cuvinte/ te voi înfăşura cu grijă”, Bilingv), poate fi balsam erotic (Penelope Foster: „Dragostea este unde tu alegi să fie”, Dragostea este; Ana Anton: „Nu e de-ajuns că sunt rana eului meu?/ Ca un mânz rătăcit într-o seară/ Sufletul tău vine hoţeşte/ Până-n coliba tăcerilor mele/ Să mă tămăduiască…”, Călătorie) ori metaforă în scoică niponă (Vasilica Grigoraş: „indiscreţie –/ în miez de noapte luna/ printre pomii goi”, haiku). Contemporani fiind, reperele temporale confluează în clipa prezentă, în timp ce peisajele semnalează diferenţieri. Europenii se mişcă într-un peisaj cromatic bogat şi revitalizant; peisagiştii neo-zeelandezi se re-încarcă sub forţa valurilor şi a brizei oceanice. Unii stau sub semnul mitologic al lui Dionysos (la greci, zeul vegetaţiei), ceilalţi – al lui Poseidon (zeul mărilor). Pădurea (Paul Sân-Petru, În marginea crângului), marea (Mandi Pentecost, Momentul) şi cromatica specifică – verde (Ana Urma, Libret de florar) ori albastru (Mark Raffills, Cântăreţul) – pun în lumini diferite ariile geografice cărora le aparţin poeţii. Devenit familiar, după 1990, elementul aparte este e/imigraţia, motiv unduit în melodia biografismului: „ar fi bine să ne amintim/ noi toţi suntem din stocul de imigranţi/ care de asemenea a schimbat faţa acestui pământ.// Noi suntem rezultatele schimbării.” (Dorothy Wharehoka, Rezultatele schimbării) ori: „«Noi» suntem acum țara a ceea ce avem sau nu avem/ […]/ Şi la ultima mea răsuflare/ Condu-mă înapoi de unde am venit ” (Nikora Henriksen, Trezeşte-te). Odată ajunşi în locuri îndepărtate, poeţii s-au simţit „atât de acasă, încât am rămas” (Mandy Pentecost). Totuşi, sentimentul înstrăinării contrabalansează talgerul bucuriilor („dezrădăcinată din zona în care mă simţeam protejată/ acasă între ai mei”, Alexandra Balm, recunoaştere). Se prefiră unda unei nostalgii afunde, un bob de neîmplinire în aventura vieţii celor plecaţi din plaiul obârşiei lumeşti. Specializată în socio-psihologia imigraţiei, poeta Monica Săvulescu Voudouri (dr.), îşi surprinde dilematica stare existenţială în distihuri: „Umblu prin lume/ de la un capăt la altul,// peste tot sunt acasă,/ peste tot sunt străină”. Amărăciunea şi indignarea l-au copleşit chiar pe veteranul Tudor Opriş, rămas „acasă”, când a constatat că „De când gonirăm marele coşmar/ Nu-mi recunosc nici ţara, nici poporul./ Trecutul moare, plânge viitorul/…/ Prea mulţi români îşi iau din ţară zborul” (De când gonirăm…). Pentru antologia bilingvă română-engleză, Poetical bridges / Poduri lirice (Napier, New Zealand/ Iaşi, România), Valentina Teclici şi-a asumat rolul de traducător şi redactor echidistant în raport cu „alesăturile” lirice, aşezându-şi onest cele trei poezii la fel ca pe al celorlalţi. Ca poetă, a debutat din timpul liceului, după care a colaborat la revistele literare din ţară cu versuri, proză scurtă, reportaje… Cărţile i-au adus un premiu naţional acordat cărţii pentru copii – De la noi din grădiniţă (Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1986) şi i-a facilitat acreditarea, în 1992, ca membru al Uniunii Scriitorilor din România. Unele volume sunt autonome (selectiv: Jocurile verii, 1991; L’Enfance en Poesie, 1993; The Dance Lesson, 2002; Gioconda nimănui, 2011; De la imposibil la posibil – From impossible to possible, 2013) câteva, prin congeneritate de idei, simţăminte, idealuri, în colaborare cu Cezarina Adamescu, Ana Anton, Violeta Ionescu ş.a. Meritul scriitoarei este implicit motivat de harul poetic şi de buna cunoaştere a subtilităţilor expresive din cele două limbi, română şi engleză. Şi totuşi pentru a transla un text poetic în alt limbaj poetic truda a fost complexă, fiindcă a trebuit să păstreze expresivitatea, tonul, vocea lirică, melodia interioară etc. Cu atât mai merituos acest proiect cultural. Îi accentuez importanţa, în final, printr-un citat dintr-un interviu iniţiat de Rodica Lăzărescu, redactor-şef al revistei „Pro Saeculum”, luat lui Leo Butnaru. Poetul insista asupra binomului autor-traducător şi opina printr-o „parabolă” că atunci „când apare în limba română traducerea unei opere importante din literatura engleză (germană, franceză, rusă…) sau invers, când apare în Anglia (Franţa, Germania, Spania…) o traducere din limba română a unei opere remarcabile, la lansările acestei cărţi/traduceri ar trebui să se intoneze imnurile celor două ţări, [ai căror cetăţeni creatori] generează astfel de evenimente comune memorabile. Ascultând imnul, să stăm cu mâna la inimă pentru literatură, pentru limba ţării, pentru ţară…” („Pro Saeculum”, nr. 3-4/2016). De netăgăduit!

Lina Codreanu

LITERE, REVISTÃ LUNAR Ã DE CULTUR Ã A SOCIETÃŢII SCRIITORILOR TARGOVIŞTENI, martie 2017

Lina CODREANU

Bridging the Distances
It is amazing that after living her childhood and adolescence under the shaded edges of the forests of Dobrina’ s area from Husi, Valentina Teclici has settled on a sunny edge of the Pacific Ocean.
The global computer network allows me to find the air distance from Husi (Romania) to Napier (New Zealand); that is 17402 km and a time difference of 11 hours.
What a big miracle the Internet is! Tudor Arghezi’ s lyrical insights from his poem “He who thinks for himself” – “You talk to the other end of the World from your room/ the moment surpasses the century and time is conforming” – became the realities of our lives. The justification of this communication also comes through the literary project created by Valentina Teclici – Poetical Bridges/Poduri lirice, Romanian – English bilingual edition (Napier, New Zealand, Scripta manent Publishing House, 2016; printed by PIM Iaşi, România,2017).
In the Foreword, the initiator of this project justifies the issue of the book through the desire for sharing knowledge and interaction between the two cultures, within which, although well-known, New Zealand poets are not aware of the creations of Romanian poets and vice versa: “I thought that this was an opportunity to bridge the distance between the two countries and cultures located at opposite ends of the world”. Educated at the Romanian school of poetry, the author has found it easy to integrate into New Zealand culture, and be part of the literary circle within “Hawke’s Bay Live Poets”.
The bilingual collection consists of two parts: the work of twelve poets from each country and bibliography notes about each of them. The ordering criteria pertains to the poets age, from the Mentor of many adolescents, the Romanian Tudor Opris (1926-2015) / Dorothy Wharehoka (1933) and ending with Alexandra (Dumitrescu) Balm (n. 1974) /and the islander Mere Taito. Each one was allocated corresponding pages for a limited number of creations.
Beyond the technical aspects of the book, there are relevant themes of expressiveness, compositional technique, and the message of poems, all of which facilitate the aesthetic comparisons. Analysing the poets’ work, there is imaginative openness towards the universal themes and motifs: the inexorable passage of time, the condition of the artist and art, the landscape, lyrical dialogue, the myths of the world …
The spiritual arch, its path connecting the continents, becomes eloquent in the similarity of the lyrical areas. In the eternal aesthetic search, the creation remains the artist’s existential condition:
„I still have a joy: to write Pouring my whole being on the paper, When time is like a simple toy In scenery that’s destroyed and grey.” (Tudor Opris, „All I Have Left…”)

The artistic creed is striking in both Romanian and New Zealand poets. The work of crafting the word is arduous and takes time, bearing the signs of life and death into creation. The drama of the artist in relation to their own work involves the invasion of words (Mandy Pentecost: ”The words used to be waiting / hanging about so you could pluck one from the air” There’s a word for it,), paying attention to choose the right word (Paul Sân-Petru: ”Take care, woodman, leave room,/ For this swan wood of moonlight”, At the Edge of the Grove), moulding the speech into “the birth of a poem” (Violeta Ionescu: ”When all words are jumping out the window”, Poem în Morse), the aspiration towards the absolute (Valentina Teclici: “I felt the freedom of being/Willpower, deed and action/To touch the Absolute with my flight, I Dreamt I Was), tenacity in the pursuit of ideals (Monica Săvulescu Voudouri: “but gathering strength to start again”, I’m like in the Greek dance…).
The lyrics restlessness generate various perspectives, the poets bearing the burden of destiny (Maria Weishaupt Sarău: “The poets are always busy […] and sometimes they are dying to see how it feels/to take a handful of homeland earth/to the other side”, Sometimes). The art also is an expression of love and hate: (Mere Taito: “with these words/ I will take up arms against you/ scream a war cry […] with these words I will carefully wrap you”), could be healing love (Penelope Foster: “Love is where you choose it to be!”, Love Is; Ana Anton: “Isn’t it enough that I am the wound of my ego?/As a lost foal/Your soul sneaks in one evening/Into the hut of my silence/To heal me…”, Journey) or metaphor in Japanese shell (Vasilica Grigoraş:” indiscretion -/in the middle of the night, the Moon/amongst the naked trees”, haiku).
The landmarks of time confluence in the present moment, while scenery presents different things. The Europeans poets move in a living landscape rich in colour; New Zealanders re-charge themselves under the force of the waves and the breeze of the ocean. Some are influenced by mythology of Dionysus (Greek god of vegetation), others – of Poseidon (god of the sea). The forest (Paul San Peter, At the Edge of the Grove), the sea (Mandy Pentecost, No one owns the sea), and a specific chromatic – green (Ana Urma, Libretto florist) or blue (Mark Raffills, The Singer). These elements reveal in different lights the geographical areas where the poets belong.
Becoming familiar after 1990, the special theme is immigration, a motif recited in the in the biographical track: “we do well to remember/we are all from immigrant stock/which has also changed the face of this land.//We are the products of change. (Dorothy Wharehoka, Products of Change) or: “‘We’ are now the land of the have and have nots”; “And when I take my final breath/Lead me back from whence I came (Nikora Henriksen, Wake up and Sea People). Once arriving in faraway places, poets have felt “so at home here that I have stayed” (Mandy Pentecost).
However, the feeling of alienation outweighs the feeling of joy (“being taken from the easy zone of known comfort / reassuring growing”, Alexandra Balm, recognition). I notice a shade of deep nostalgia, a seed of incompleteness in the life adventure of those who left their home country. Specialized in social-psychology of immigration, the poet Monica Săvulescu Voudouri (PhD), expresses the dilemma of her existential condition: “I am walking through the world/from one end to the other,//I’m at home everywhere,/I’m a foreigner everywhere”.
Bitterness and indignation have overwhelmed even the veteran Tudor Opriş, who remained “home”, when he found that: “Since we drove away the big nightmare/I can’t recognize either my country or my people./ The past is dying, the future is crying/…/Too many Romanians leave their country” (Since We Drove Away..)
For the Romanian-English bilingual poetry, Poetical bridges/Poduri lirice (Napier, New Zealand / Iasi, Romania), Valentina Teclici assumed the role of translator and editor being equidistant in relation to the lyrical “choices”, and honestly placing her three poems in the book just like everyone else. As a poet, she made her debut during high school, and then she collaborated with poems, short prose, reports …with the national literary magazines. Her books brought her a national award for the children’s book – From Our Kindergarten (Bucharest, Ion Creangă Publishing House, 1986) and facilitated her accreditation as a member of the Writers’ Union of Romania in 1992. Some of her volumes are autonomous (selectively: Summer Games, 1991; L’ enfance en Poesie, 1993; The Dance Lesson, 2002; Nobody’s Gioconda, 2011; From Impossible to Possible, 2013) a few, by cogeneration of ideas, feelings, and creeds, in collaboration with Cezarina Adamescu, Ana Anton, Violeta Ionescu and others..

The writer’s merit is implicitly motivated by the poetic talent and by the good knowledge of the subtleties of the two languages, Romanian and English. And yet, to translate a poetic text into another poetic language, her hard work was complex, because she had to keep its expressiveness, tone, lyrical voice, inner melody, etc. For all these reasons, this cultural project is even more valuable. Finally, I emphasize its importance, through a quote from an interview initiated by Rodica Lăzărescu, editor in chief of the magazine “Pro Saeculum”, and taken to Leo Butnaru. The poet insisted on the binomial of author-translator and opined through a “parable” that “when the translation of an important work of English literature (German, French, Russian …) is issued in Romanian or vice versa, when a Romanian translation of a remarkable work is published in England (France, Germany, Spain …), the hymns of the two countries, [whose creator citizens] generate such memorable events, should be performed at the book launches.
By listening to the hymn, let’s hold our hearts for literature, for the language of the country, for the country … ” (” Pro Saeculum “, 3-4 / 2016). Undeniable!

(Translated into English by Valentina Teclici)

https://www.asiiromani.com/apropierea-departarilor/https://confluente.org/lina_codreanu_1500942888.html

Dan Plăeșu, Un pod până-n Noua Zeelandă!

Dan Plăeșu, Un pod până-n Noua Zeelandă!

* Despre antologia bilingvă „Poduri lirice”/ „Poetical bridges”, editată la Napier, Noua Zeelandă, de scriitoarea gălățeană Valentina Teclici

Scriitoarea Valentina Teclici, stabilită de ceva vreme în Noua Zeelandă, a scos de curând o carte de suflet, „Poduri lirice”/ „Poetical bridges”, antologie bilingvă de a cărei traducere și editare s-a ocupat direct. Este un volum de poezie, nu doar interesant, ci de-a dreptul unicat, cred, pe piața cărții din țară și deopotrivă, bănuiesc, din Noua Zeelandă. Știm foarte puțin despre poeții de acolo, așa că pentru cititorul român cunoașterea liricii lor constituie cu siguranță un mare câștig. De asemenea, nu e puțin lucru ca poeți români să fie citiți în acea lume îndepărtată. Am ales să-i prezint mai jos doar pe autorii neo-zeelandezi, considerând că cei din țară, prezenți în carte, sunt în bună măsură de notorietate aici.

După lectura poemelor semnate de cei 12 autori de la Antipozi rămânem cu o imagine caleidoscopică, ce include viața în noua patrie,  marea, anotimpurile, ferma și cei apropiați, dansul și cântecul specific, încercarea altor imigranți de a păși pe insule. Și iubire! Multă iubire. Iar toată această imagine trece prin inima, prin simțirea oamenilor locului. Versurile oferite de Dorothy Wharehoka impresionează prin scene desenate amplu de către natură, semenii fiind vădit marcați de pășirea în noul univers ales de soartă pentru a-și continua viața. Iată „Rezultatele schimbării”: „De-a lungul mileniilor vânturile schimbării/ au împrăștiat semințele familiei noastre/ către aceste insule sudice./ Rădăcinile noastre s-au răspândit/ prin solul fertil căutând hrană –/ dezvoltând esența noastră/ asimilând, amestecând/ creând hibrizii ce suntem acum./ Înrădăcinați precar aici/ unde  pământul ne tremură sub picioare/ și mareele vorace ne ciugulesc țărmurile;/ unde frații rivali ai mitologiei/ continuă lupta lor pentru supremație/ supunându-ne la secetă și inundații/ ar fi bine să ne amintim/ noi toți suntem din stocul de imigranți/ care de asemenea a schimbat fața acestui pământ./ Noi suntem rezultatele schimbării.”  Marie Dunningham adaugă un element de peisaj sufletesc: „Pe vârful Te Mata, soarele suge culoarea/ din cer până totul deasupra este infinit cețos alb/ strălucitor și iarba pare aur palid. La umbră, albastrul/ cerului devine mov./ Acolo, deasupra, undeva nevăzute/ ciocârliile ciripesc neîncetat cântecul lor, cântec/ englezesc./ Pielea arde roz, apoi roșu, rocile de calcar/ odată pe fundul rece al mării, dureros/ reflectă albul./ Șopârle absorb soarele, dar dispar imediat ce umbrele/ noastre negre cad./ Trei băieți pe biciclete/ cu timp nelimitat într-o zi fierbinte, la mile distanță de/ casă, exploră sălbăticia. Sălbăticia lor./ Ar putea fi Africa deșertul australian./ O întreagă lume pentru ei înșiși să învingă și să/ stăpânească.” („Pe vârful Te Mata, vara”)    

Carole A. Stewart ne dezvăluie o taină din cultura locului prin „Mărae”: „Nu existau felinare/ nici străzi/ doar luminile Măraei/ lucind în întuneric/ prin noaptea geroasă.// Pământul/ era laminat cu gheață/ și-n interiorul casei/ oamenii dormeau.// Împărțind respirația./ Împărțind căldura.// Mărae.” Evident, aflăm și ce înseamnă cuvântul din titlu: „casă tradițională a maorilor pentru întâlniri”. Bill Sutton ne oferă, între altele, un poem dramatic: „Noaptea trecută am visat noua recoltă/ venind peste mare către Aotearoa/ nu de balene nici măcar ton/ ci de data asta, de oameni/ bărbați și familii înfometând disperate,/ plătind cu părți ale corpului încumetarea/ de a trece pe lângă cruda, puternica Australie/ spre un loc unde cândva li s-a spus/ că lumea părea mai bună// ca să fie salutați aici de către cine?/ Elicoptere și nave gri de război/ bărbați și femei cu difuzoare/ poruncindu-le să plece înapoi/ unde? Către devalorizata Fiji/ ruinată de decenii de dictatură?/ Ori spre alte insule, unele deja/ pe jumătate scufundate, iar altele/ devastate de supercicloane,/ generate de  încălzirea globală?// Nu există un alt refugiu/ și acum cuvintele au devenit mai aspre –/  Plecați înapoi! Nu puteți sta aici!/ Plecați înapoi sau vă distrugem!/ și apoi proiectilele.” („Noua recoltă”) Lui Penelope Foster îi place să scrie poezie erotică. De pildă, poemul intitulat „Dragostea este”: „Dragostea este purpuriul unui ametist lustruit/ auriul unui răsărit de soare iarna./ Mirosul picăturilor de ploaie/ lovind pământul uscat/ și marea luminată/ de creșterea unei luni portocalii.// Dragostea este patul tău după o lună când ai fost/ plecat/ o baie fierbinte la sfârșitul unei zile obositoare.// Dragostea este apa rece într-o zi toridă,/ focul din șemineu într-o zi geroasă. O îmbrățișare de consolare într-o zi tristă,/ și râsul împărtășit într-o zi fericită.// Dragostea este cel dintâi surâs al primului tău copil,/ Este zâmbetul unui străin într-un oraș străin.// Dragostea este unde tu alegi să fie!/ Dragostea ești tu, Dragostea sunt eu./ Dragostea este!”

Alți poeți de la Antipozi prezenți în carte: Ian McQuillan, Mark Raffills, Mandy Pentecost, Marty Smith, Sandi King, Nikora (Nik) Henriksen, Mere Taito.

La celălalt capăt al „podului” sunt poeți români, îndeobște cunoscuți: Iată-i: Tudor Opriș, Paul Sân-Petru, Violeta Ionescu, Vasilica Grigoraș, Ana Anton, Mariana Gurza, Ana Urma, Victor Cilincă, inclusiv Valentina Teclici și Alexandra Balm (Dumitrescu), ultimele două stabilite nu demult în NZ. O observație specială pentru Monica Săvulescu Vouduri (născută la Galați, așezată de ani buni în Grecia) și Maria Weishaupt Sarău, de asemenea, gălățeancă emigrată în Elveția.

Dan Plăeșu

  Sursa: http://www.viata-libera.ro/vlg-cultura/85367-cronica-de-carte-un-pod-pana-n-noua-zeelanda

https://gradinaculecturi.wordpress.com/2017/02/17/dan-plaesu-un-pod-pana-n-noua-zeelanda/

http://www.marianagurza.ro/blog/2017/02/17/dan-plaesu-consemnari-un-pod-pana-n-noua-zeelanda/

http://bentodica.blogspot.ro/2017/02/poduri-lirice-poetical-bridges.html

https://issuu.com/alexandrucetateanu/docs/destine_literare__literary_destinie_761036b&#8230;

Dan Plăeşu: A Bridge as far as New Zealand (Un pod până-n Noua Zeelandă)

The writer Valentina Teclici who has been settled in New Zealand for a while, has recently published a book of soul “Poetical Bridges – Poduri lirice”, a bilingual anthology that she translated and edited. The volume of poetry is not only interesting, but, I believe, really unique in the Romanian book market and, I suppose, in the New Zealand one.

We know very little about the poets from NZ, so for the Romanian public (reader) it is a great opportunity to learn about their poetry work (NZ lyric). Also, it is not a small thing that the work of Romanian poets be read in that distant world.

I chose to introduce below just the New Zealander authors, considering that the Romanian ones, published in this book, are largely well known here.

After reading the poems signed by the 12 authors from the antipodes, we gain a kaleidoscopic image, which includes the life in the new country, the sea, the seasons, the farm and loved ones, the traditional dance and song, and the struggle of other immigrants to get on the island. And love! Lots of love. And all this image vibrates through the heart and the feelings of the locals.

Dorothy Wharehoka’ s verses impress us with scenes largely created by nature, the people being touched by going into a new universe chosen by fate for them to continue their life.  Products of Change demonstrates this:Over millennia winds of change/have blown our family seeds/to these southern isles./Our roots have spread through/the fertile soil seeking sustenance –/ developing our essence/assimilating, mingling/creating the hybrids we now are./Precariously rooted here/where the earth tremors under our feet/and voracious tides nibble at our shores;/where the rival siblings of mythology/continue their battle for supremacy/subjecting us to drought and flood/we do well to remember/we are all from immigrant stock/which has also changed the face of this land./We are the products of change’.

Marie Dunningham adds an element of soul’s landscape:On Te Mata peak, the sun sucks the colour/from the sky till all above is infinite misty bright white/and the grass faded pale gold. In the shadows the sky’s blue turns mauve./Up there somewhere unseen/ skylarks warble their incessant, English song./Skin burns pink, then red, the limestone rocks/once on the cool sea floor/reflect white painfully./ Skinks soak up the sun but are gone as soon/as our black shadows fall./Three boys on bikes with/endless time in a hot day, miles from home,/ explore this wilderness. Their wilderness./It could be Africa, the Australian desert./A whole world to themselves to win and own’. (On Te Mata Peak in Summer)

Carole A. Stewart reveals a secret of the local culture through the poem “Marae”:There were no street lights/no streets/only Marae lights/ shone in the dark/throughout the frosty night/The land/ was laminated with ice/and inside Te Whare-nui/the people slept./Shared breath./Shared warmth./Marae’.

Obviously, we learn the meaning of the word from the title Marae: “Marae -traditional Maori gathering place”.

Bill Sutton gives us in “New Harvest”, among other poems, a dramatic one: ‘Last night I dreamed of the new harvest/coming across the sea/to Aotearoa not whales nor even/tuna this time but people – /men and families starving desperate/paying in body parts to venture/down past cruel powerful Australia/to a place that once they were told/projected a kinder face//to be greeted here by what?/Helicopters and grey warships/men and women with loudspeakers/ordering them to go back/to where? Tin-pot Fiji/ruined by decades of dictatorship?/Or those other islands some already/half-submerged and the others/ravaged by the super-cyclones/spawned from the great warming?//There is no other refuge/and now the words became harsher – /Go back! You cannot stay here!/Go back or we will destroy you!/and then the missiles’.

Penelope Foster likes to write love poems. For instance, the poem entitled “Love”: ‘Love is the purple of a polished amethyst/the gold of a winter sunset./It is the smell of raindrops/hitting dry earth/and the sea lit up by a/rising orange moon.//Love is your own bed after a month away/a hot bath at the end of a busy day.//Love is cool water on a sizzling day,/an open fire on a frosty day./It is a sympathetic hug on a sad day,/and shared laughter on a happy day.//Love is the first smile of your first-born,/It is a stranger’s smile in a strange town.//Love is where you choose it to be!/Love is you, Love is me./Love Is!’

Other poets from antipodes presented in the book are: Ian McQuillan, Mark Raffills, Mandy Pentecost, Marty Smith, Sandi King, Nikora (Nik) Henriksen, Mere Taito.

At the other end of the “bridge” there are Romanian poets, commonly known: Tudor Opriş, Paul Sân-Petru, Violeta Ionescu, Vasilica Grigoraş, Ana Anton, Mariana Gurza, Ana Urma, Victor Cilincă, including Valentina Teclici and Alexandra Balm (Dumitrescu), established in New Zealand for a while. A special observation about Monica Săvulescu Voudouri (born in Galaţi, and established in Greece many years ago) and Maria Weishaupt Sarău, from Galati area who emigrated to Switzerland.

 (Translated into English by Valentina Teclici)

Regal liric „În sălaș de liturghie” Vasilica Grigoraș

Vasilica Grigoras reading her work

Regal liric „În sălaș de liturghie” Vasilica Grigoraș

În a doua jumătate a lunii ianuarie, 2020 am primit un plic, în care  era o carte. Surprinsă de gestul expeditorului, poeta gălățeană, Maria Weishaupt Sarău, pe care am cunoscut-o în toamna anului 2018, în Galați, la lansarea Antologiei „Poetical bridges – Poduri lirice”, Editura Scripta manent, Napier (NZ), 2016, 2018, 2 vol, editor și traducător, poeta Valentina Teclici,  deschid plicul și descopăr volumul „În sălaș de liturghie”, Galați, Editura PAX AURA MUNDI, 2019. 

Pe prima copertă, câteva imagini, peisaje de poveste din țară și din lume, pe coperta a patra, fotografia autoarei și un scurt comentariu al scriitorului și jurnalistului Ion Manea. 

Am început să citesc Cuvântul înainte, intitulat „Maria de Galați”, semnat de Ion Manea, care ne spune despre poetă că:  „Era cel mai frenetic reporter de teren pe care l-am cunoscut vreodată… Avea un fel de a culege informații de pe teren care îi uimea pe toți.” Un patriotism local ingenuu, ambii fiind gălățeni au dorința expresă de a arăta lumii ce oameni minunați și ce personalități marcante are orașul și județul de la Dunăre.    

Din curiozitate citesc mai întâi pe „diagonală” textul cărții, îmi fac o primă impresie care mă convinge să deschid cartea la prima poezie și să citesc cu atenție poemele. Se înțelege limpede de la început că este vorba de o carte cu poezii de dragoste, cântând iubirea sub toate formele sale. Autoarea își exprimă acest sentiment nobil față de familie, părinți, copii, neamul românesc, țara noastră binecuvântată de Dumnezeu cu multe daruri, și nu în ultimul rând iubirea soțului elevețian.

Maria Sarău trăiește în același timp în două lumi, fiecare cu universul său mirific, dar și cu lipsuri și inadecvări. În anumite perioade petrecute în Elveția, se bucură de iubirea și ocrotirea helvețianului, de minunile unei țări cu un admirabil potențial turistic, dar sufletul său nu poate stăvili izvoarele din vatra satului, de pe malurile și din valurile Dunării, din briza mării și înălțimea Carpaților. Încă din prima poezie aflăm originea și locul natal al autoarei: „Din Garvăn, sat al Soarelui, sunt/ Și-s mândră de acel pământ,/ De mama, de tata, de frați,/ Aici, de la mare-n Carpați, / Cu Donaris șerpuind liniștit/ Pe lume când am venit.// De acolo sunt și vă zic,/ De n-ai rădăcini, n-ai nimic.”. (Din Garvăn sunt)

Cu o sensibilitate aparte și cu abilitate în mânuirea versului, poeta realizează portretul mamei în cuvinte simple, dar pline de iubire. Nu numai că i-a dat viață, a îngrijit-o și educat-o întru toate cele bune cât a trăit, însă și: „Din cer mi-ai dat putere de luptat,/ Mereu mi-ai fost exemplu de urmat,/ Ești îngerul meu cu suflet curat,/ Grație ție în viață am câștigat.// Mamă, icoana mea,/ M-ai călăuzit, sfântă stea…”. (Mama, icoana mea) Amintirile din copilărie sunt prezente permanent în sufletul Mariei Sarău, timp în care: „Eu mă visam adesea-n zbor,/ Pluteam deasupra tuturor,/ Cu păsări mii în jurul meu,/ Eu tot urcam spre curcubeu,// …Cu mâna-ntinsă către nori,/ Cu stele mii și mii de sori,// …Și tot urcam, și tot urcam/ Spre galaxii în devenire ,/ Spre Dumnezeu, spre nemurire”. Cu nostalgie și „Cu drag îmi regăsesc, uimită,/ Copilăria mea pierdută…”. (Copilăria mea pierdută)

Timpul se scurge, nisipul din clepsidră alunecă fără zăbavă, copilăria se pierde, tinerețea se îndepărtează, linia vieții, dată o singură dată, se subțiază continuu. Nimic nu se mai întoarce, ne rămân doar amintirile: „E tinerețea ca un vis frumos,/ Ce-a fost cândva și nu mai este,/ Cu Cosânzene și cu Făt-Frumos,/ Ce-și mână aprig calul din poveste.// Dar anii s-au crestat adânc în noi,/ Eșecuri și tristeți ne-au pus zăbale,/ Prea multe griji, necazuri și nevoi/ S-au așezat perfid în cale.// Departe-i tinerețea, nu mai vine,/ E toamnă-acum în viață și în gând,/ Dar primăvara-i încă-n mine/ Aroma ei n-o voi uita nicicând.” (Departe-i tinerețea)

Din copilărie, adolescență, tinerețe acumulăm, creștem, evoluăm, urcăm și ajungem pe-o culme stabilită de planul divin, sporind treptat  în credință și-n înțelepciune. Astfel, pe neobservate ajungem în inima toamnei: „La poale de Alpi pașii mei/ Străini și nesiguri și grei/ Spre colbul de-acasă visau,/ Spre casa din Garvăn trăgeau,/ Spre zarea cu norii înălțați,/ Din duh de Dunăre urcați”. Pentru autoare se deschide un nou drum parcurs alături de persoana iubită: „Cu el, de mână, în ceasul de-apoi,/ În România întorși amândoi,/ Am venit, el să urce la cer precum geții,/ Eu să cobor în toamna din urmă a vieții.” (Coborând în toamnă). Sinceră cu sine și corectă cu cititorul, cu dorința de a ne convinge că în existența sa: „Se-ascunde vara în gutui stelare,/ În struguri vinul cere izbăvirea,/ Mai iute curge Dunărea spre mare/ Se zgribulește-n sine firea.// E toamna vieții la fereastra mea/ Prin ramuri desfrunzite mă privește/ Se simte-n vântul aspru, vremea rea/ Și tot mai neagră noaptea crește.//E toamnă-n viața mea întreagă,/ Departe-i tinerețea, unde-o fi ?/ Iar sufletu-mi nu vrea să înțeleagă,/ Că iarna e la ușă, va veni…”. (Toamna vieții) 

Poeta baleiază decenii, între primăvara și toamna vieții, apoi între România și Elveția, cu popasuri care i-au electrizat sufletul cu frumuseți și atracții nenumărate. Viața i-a oferit și poetei șansa, asemenea multor români  de a cunoaște alte țări și alte lumi: „Prea mulți plecat-am din țară,/ Români cu gând de propășire-afară.”. N-a ratat șansa de a trăi experiențe în afara granițelor țării, însă pentru autoare, acolo, întotdeauna a fost străinătate: „Nu depărtarea mă făcea să sufăr,/ Ci despărțirea de pământul meu./ De verdele străbun, de albul nufăr,/ De grâul copt, de bobul greu…// Dar când era să vin la casa-adevărată,/ Din nou ca să trăiesc cu voi,/ Cu sete îmi luam, înfrigurată/ Din vamă sufletu-napoi…”. (Cu sufletul lăsat în vamă). S-a bucurat de lucrurile minunate întâlnite, însă ne mărturisește: „Plângeam adesea și-mi doream/ O altă soartă pentru neam,/ și-n vis mi se urzea-ndrăzneț/ Că va sosi un ceas măreț/ În care toți acasă vom veni/  Și-un nou destin ne vom clădi”.(Un nou destin)  În opinia poetei, împlinit doar prin „Iubire și iarăși iubire/ Șansa noastră la nemurire…” (Șansa noastră)

Dar să vedem cine și ce-i ținea captiv sufletul autoarei în România. Desaga cu care a călătorit prin viață și prin lume, întotdeauna a fost plină de mireasma românismului: ,,Plecată-n străini eu mereu/ Simțit-am duhul pământului meu/Și pot declara orișicui/ Ca mine româncă nu-i…// Cât voi trăi pe pământ,/ Rămân credincioasă locului sfânt/ În care cândva m-am născut.” (Duhul pământului meu) Plaiurile natale sunt conturate adânc, dar strălucitor pe catapeteasma inimii sale: ,,Bătrâne creste de Măcin în zare,/ Un cer albastru sprijinit pe mare,/ Și câmpul cu zbârcitele călcâie/ Spre Dunăre zburdând spre apa vie,/ În toate eu eram și toate-n mine,/ Plăpând vlăstar al nopților senine/ De ploi albastre mângâiator și de lumină,/ Prințesă mă visam și-apoi regină” (Și-alăturea o traistă cenușie…)

Dorul nestăvilit de întregul cuprins al României nu i-a dat pace poetei, oriunde se afla. Imagini vii, amintiri puternic înzidite în fiecare celulă a sufletului său: ,,Din Garvăn Marie, cu suflet stingher,/ Ridic în tăcere privirea spre cer,/ Oglindă să-mi fie, la ceasu-mi de dor,/ Să-mi văd eu Carpații intrând în pridvor,/ Cu Jiul, Cu Oltul, Cu Prutu-nspumat,/ Oaspeți de noapte sub ceru-nstelat,/ Cu Dunărea-n brațe, șoptindu-mi așa:// -Marie, primește-o, este a ta!/ Pune-o brățară, pune-ți o stea/ Și vino acasă odată cu ea…”. (Și vino acasă odată cu ea….) A înțeles și-a dat curs  aceastei chemări și datorită dragostei pentru: ,,Satul meu, un cuib de dor,/ Cerul liniștit și neamul,/ Râul limpede și ramul,/ Floarea-soarelui, pelinul,/ Pentru a-mi urma destinul.// Căci am rămas și voi rămâne/ Fiica nației române,/ Cu ochi de Dunăre, albaștri/ Și cu privirea către aștri…”.  (Cu privirea către aștri…”) Pentru Maria Sarău, Dunărea reprezintă mesagerul care-i poartă ruga către Dumnezeu: ,,Dunăre, sub valul tău,/ Umblă-n lume gândul meu,/ Du-l înfășurat în undă,/ În abisuri să pătrundă,/ Pân’la Dumnezeu s-ajungă.” (Viața mea de tine plină)  Își argumentează dragostea sa pentru Dunăre astfel: ,,Fluvii mari, oceane-adânci,/ Ape răstignite-n stânci/ Am văzut în lumea mare/ Și Niluri și Niagare,/ Dar ca tine nu-i niciuna,/ Tu în maluri, și-n cer Luna…”. (Dunăre, apă de dor)

Dacă dorul nu este suficient de convingător pentru sentimentele poetei față de țara mamă, cred că plânsul românește nu implică niciun dram de tăgadă a trăirilor sale. Elvețianul, alesul inimii  sale,  iubitul său soț a dorit să vină în România în ultima parte a vieții, cu dorința clar exprimată ca atunci când va pleca la Domnul să se odihnească în pământ românesc, ceea ce s-a și întâmplat, iar poeta îl jelește românește: ,,O floare la mormântu-i eu îi duc mereu/ Și ea sub trena vremii nicicând nu ofilește./ S-a-ndrăgostit de țara-mi etern iubitul meu/ Și-n veci helveta lui îl plânge românește….”. (Plâng românește)

Descoperim în poemele Mariei Sarău un lirism cu chipul unui naționalism chibzuit dozat și onest exprimat. Esența lirismului său atinge o stare virtuoasă.  Recurge la sacru, la acea mistică a trăirii binecuvântată cu nestematele neprihănirii, purității, candorii, serafismului imaginației plăsmuitoare. În exprimarea sentimentelor sale generoase folosește cu acuratețe limba strămoșească și mânuiește rima cu reală îndemânare pentru că indiferent ce a făcut și unde a fost, nu dezbracă ,,haina” profesoarei de limba și literatura română, o haină a tinereții, însă conștientă de misiunea nobilă se simte binecuvântată: <Am fost cândva și profesoară,/ În școala-n care-am învățat,/ Predam româna-întâia oară/ Copiilor, la mine-n sat.//  Poeții îi știam și buchiseam/ Gramatica rostirii românești,/ În sat la Garvăn toți știam: „A fost odată ca-n povești”…> (La mine-n sat, predând româna…).

„În sălaș de liturghie” este o carte sentimentală, o lirică duioasă și tandră. Poezia autoarei este trăirea blândă, dulce bucurie chiar și atunci când viața i-a oferit lecții de învățat. Uneori pare dusă de valul vieții, dar pune stavilă tăvălugului prin revenirea la credință și la rugăciune. 

„Maria de Galați” este copacul cu rădăcini adânc înfipte în ființa sa, dându-i totuși libertarea de a se manifesta, de a se exprima, a trăi liber. Nu întâmplător plasează ca motto al cărții: „Orice viață de om începe de mai multe ori” (Tudor Arghezi). Autoarea confirmă aceste celebre vorbe. A mers pe cărarea vieții, uneori asfaltată, alteori plină de denivelări, însă fiind o bună observatoare și optimistă incurabilă a „schimbat macazul” într-o altă direcție, astfel încât să găsească buna cale a vieții. 

Poezia i-a fost întotdeauna medicament pentru a trece prin încercări ori pentru a-și ostoi dorurile, însă s-a dovedit a fi doar un bun paliativ, de aceea doar iubirea și credința au fost trăirea substanțială cu efect terapeutic garantat. Ne sfătuiește să iubim și să avem credință, să ne păstrăm nădejdea vie, să credem în noi, indiferent ce ne oferă viața: „Să crezi în tine e-o povață bună,/ Ce din comoara mea străbună. / De bate vântul, de furtuni ridică/ În calea ta, nu-ți fie frică,/ Nu te-apleca de teamă, nu ceda,/ Nu oferi dușmanului, ce vrea.” (Să crezi în tine) Încrederea în sine este urmarea firească a credinței în Dumnezeu: „Dar cu puterea dată de credință/ Mereu am mers spre biruință”,  prin care  dobândim  (Un strop de fericire), și umblăm „Prin lumea mare pașii să-mi îndrept/ Alături de un prinț helvet/ Eu, dobrogeanca dintr-un sat/ La cot de Dunăre lăsat// S-ajung la Sfinxul din Egipt/ La Everestu-n cer înfipt, / Și până-n Asii depărtate,/ Atâtea țări, stătea state…// Dar spun la-ntoarcere acasă/ La noi e viața mai frumoasă…// Lui Dumnezeu, credință vie/ În ce a fost, în ce-o să fie…”.  (Credință vie)

Trăirea în comuniune cu Dumnezeu este un leitmotiv al cărții, mărturisindu-l astfel pe Creator. Și cum niciun muritor nu este perfect, să avem înțelepciunea ca atunci când greșim să ne cerem iertare: „Pe lume iubire s-aducem venim,/ Pace s-aducem pe cerul senin,/ Nu răul să-l facem, la disperare….// Iertare, Doamne, iertare!/ Și oprește-ne nouă răutatea/ Și seamănă peste tot bunătatea!” (Rugă) și să ne bucurăm: ,,De e soare, dacă plouă,/ Ziua e o floare nouă,/ Ce ne-o-ntinde Dumnezeu/ Și ne-o-ntinde tot mereu,// De ni-i bine, de ni-i greu,/ Să avem parfumul sfânt/ Ca speranță și avânt,/ Ca iubire și credință,/ Alinare-n suferință.” (E-o floare fiecare zi)

Încheie volumul cu poemul „Testament”, prin care îi  asigură  pe cei dragi inimii sale de iubire necondiționată și infinită: „Copiii, țara, neamul și credința,/ Iubirea ce-am țesut-o-n firul ei/ Cu ea am strâns în mine biruința,/ Cum roua-n florile câmpiei.// De-acum în urma mea surâd nepoții/ Cu chipul lor scăldat în soare,/ Pe mine mă așteaptă ceasul nopții,/ Ei zorii îi trăiesc plin de candoare…” .

Volumul Mariei Sarău este un regal de sorginte românească, în care prim solista poartă costumul popular al neamului său. Acest lucru n-o împiedică, ci chiar o ajută să-și întindă cu grație tentaculele elvețiene spre destinația finală, România. Poemele sunt tablouri veridice ale trăirilor și sentimentelor poetei. Înmiresmate de dorul mioritic care o însoțește aievea și pretutindeni sunt mesagerii care vorbesc într-un stil pur și cald românește. O poezie bine rostuită, cu ritm ce bate românește cu precizia ceasornicului elvețian. Stilul în care se exprimă poeta indică ora, minutul și secunda în care inima Mariei Sarău bate armonic, melodios, uneori vesel, alteori trist, dar întotdeauna cu sinceritate și devoțiune. 

Fiică a Galațiului, a Dunării, a mării, a țării, în opinia poetei  „Iubirea este pentru sufletele mari”; așadar și prin acest volum, Maria Weishaupt Sarău reușește să ne convingă de sufletul său mare. „Ca și în viață, în poezie, ea a rămas în clasicitate și ortodoxism, scriind simplu, curat, sincer și cu speranța mântuirii în suflet.” (Ion Manea)

Interview about creativity Valentina Teclici And Ken Sando


VALENTINA TECLICI – DIALOG DESPRE CREATIVITATE CU ARTISTUL NEOZEELANDEZ KEN SANDÖ / DIALOG ABOUT CREATIVITY WITH NEW ZEALAND ARTIST KEN SANDÖ 

Deschiderea expoziţiei de artă „Rock On” a lui Ken Sandö a avut loc la Galeria de artă Boyd-Dunlop din Napier, joi seara, 13 aprilie 2017. În ciuda vremii furtunoase, provocată de ciclonul Cook, o mulţime de iubitori de artă au venit la lansare, au degustat vinul roşu, s-au perindat de câteva ori prin sala de expoziţie, au privit cu atenţie fiecare exponat, şi-au împărtăşit impresiile cu alţii şi cu autorul expoziţiei. Pentru mine, aceasta este o dovadă că Ken Sandö este un artist plastic bine cunoscut şi că oamenii sunt interesaţi de noutatea şi pasiunea pe care le aduce de obicei la aceste evenimente de artă.  

*  

Valentina TECLICI: Ken, te-am întâlnit în circumstanţe diferite şi ştiu că eşti o persoană complexă, jucând mai multe roluri. Un exemplu ar fi cel de grafician. Cu amabilitate ai ilustrat coperta cărţii „Poetical Bridges” (Poduri lirice) pe care am tradus-o şi editat-o recent. Te invit, Ken, să te prezinţi şi să ne spui câte ceva despre rolul tău de artist plastic şi despre alte roluri, dacă doreşti.  

Ken SANDÖ: De fapt, Valentina, este doar un rol cu mai multe faţete; şi, dacă acel rol trebuie să aibă o etichetă, ar fi cea a creativităţii. Fiind creativă, îmi oferă libertatea de a-mi folosi îndemânarea la orice mă inspiră fără a fi nevoie să găsesc un alt motiv decât că este doar un alt aspect a ceea ce fac. A ceea ce sunt. Una dintre aceste faţete, după cum ai menţionat, este titlul de artist plastic. În ultimii 30 de ani am fost un artist practicant care a expus la nivel naţional în expoziţii individuale şi de grup. Am obţinut diploma în Arta vizuală şi design în 2002, în cadrul programului de artă de la EIT în asociere cu Universitatea Massey. Am fost un student mai în vârstă când am început studiile. Înainte, am lucrat ca decorator, artist vizual şi decorator calificat în comerţ, însă am fost implicat şi în alte meserii. După cum ştii, când nu fac artă, fac ceva creativ. În afara designului grafic şi ilustrării, de exemplu, în ultimele câteva săptămâni, am creat şi realizat elemente de recuzită pentru recitalul de dans al Studioului Rochelle Spence de la Teatrul Municipal din Napier, am fost technician şi consilier artistic pentru un alt coleg care îşi organizează expoziţia, am restaurat mobilier pentru un prieten, am construit un sistem de stocare pentru o colecţie de artă… Fiecare zi este diferită!  

Valentina TECLICI: Care rol îţi place cel mai mult?  

Ken SANDÖ: Cel al artistului spirit liber, Valentina! Admit că acest rol îţi aduce satisfacţie şi nu te prea recompensează financiar, dar oferă o libertate de exprimare şi independenţă pe care nu le găseşti prea des în alte vocaţii.  

Valentina TECLICI: Cum descrii stilul tău creativ?  

Ken SANDÖ: Stilul meu este în prezent condus de anumite întrebări pe care le am despre imagini şi percepţii ale realităţii; ceea ce este considerat ca adevăr. Asta înseamnă că lucrez dintr-un cadru filozofic atunci când creez arta mea, idee mereu esenţială în procesul meu, imaginea fiind un rezultat al acestuia. Asta se datorează faptului că îmi place să ştiu „cauza” lucrurilor. Examinând ceea ce este considerat normal sau cotidian, apoi întrebând de ce este, această căutare de răspunsuri conduce creativitatea mea. Aceste întrebări şi fragmente de răspunsuri sunt plasate în naraţiunile lucrărilor mele şi accentuează imaginile rezultate. În ceea ce priveşte stilul? Este un produs secundar al procesului. Voi folosi orice mijloc sau metodă care simt că se potriveşte cel mai bine sau este cea mai versatilă, în procesul de creaţie. Încerc să nu mă fixez pe un stil, deoarece acesta te poate prinde în capcana similitudinii repetitive.  

Valentina TECLICI: Am observat la această expoziţie diversitatea lucrărilor tale. Poţi să ne spui ceva mai mult despre temele, modelele creative şi materialele pe care le-ai folosit pentru acest eveniment artistic?  

Ken SANDÖ: Lucrările expoziţiei sunt o altă manifestare în cadrul proiectului la care am lucrat în ultimii cincisprezece ani; ca atare, toate fac parte din lexicul meu de artă, care evoluează şi se aprofundează prin acest proces exploratoriu. Înţelesul fiecărei lucrări individuale este atins de trasee ale ideilor de ansamblu care conduc la realizarea artei mele. Aşa cum ai observat, Valentina, exponatele ar putea părea diverse la suprafaţă dar, la o examinare mai atentă, tematica este constantă în cadrul expoziţiei. De exemplu, ai observat că majoritatea picturilor din expoziţie sunt pur şi simplu nuanţe de negru-gri pe un fond neutru. Aceasta este o tehnică deliberată pe care o folosesc pentru a indica faptul că între două stări ale unei dualităţi percepute există varietate şi diferenţă, sugerând includerea sau subversiunea. Acest lucru este ceva mai puţin evident în procesul meu de creare a imaginilor, însă pentru asta, utilizez tehnologia computerului (prezentul) pentru a construi iniţial imaginea, schiţată în vopsea pe tablou, apoi în cele din urmă desenată în cărbune (primitivul)… Tematica este reiterată în conţinutul distorsionat de reprezentare a picturilor şi lucrează împotriva artei figurative convenţionale care este răspândită în majoritatea galeriilor stradale importante.  

Valentina TECLICI: Care este cea mai importantă sursă de inspiratie pentru creaţia ta?  

Ken SANDÖ: Viaţa… Aceste întrebări fără sfârşit pe care le am despre imaginile şi percepţiile realităţii… Identitatea liminală şi identitatea construită. Întrebări de gen şi sexualitate. Ce defineşte normativul şi ce nu. Spaţiul dintre, dimprejur, de dincolo, din lateral, din dualitatea convenţională…  

Valentina TECLICI: Ce fel de cercetare faci pentru arta ta?  

Ken SANDÖ: În mod normal, dacă nu este ceva despre care am o conştiinţă intimă, mă voi întâlni cu o imagine sau cu un text care declanşează momentul „ce înseamnă asta?” şi, pur şi simplu, trebuie să ştiu de ce este invocat un astfel de răspuns. Deci, o mare parte din cercetarea mea iniţială este pur şi simplu explorare de sine, în timp ce aplic propriile mele teorii la motivul care m-a interesat. Acest lucru îmi dă de obicei esenţa ideii unei opere de artă. De asemenea petrec o perioadă de timp citind diferite puncte de vedere despre subiect pentru a vedea dacă ideea este durabilă sau este o fantezie fără valoare; apoi încep să lucrez prin sensuri şi simboluri mai profunde pentru a da contur lucrării. Din păcate, nu mai reuşesc să citesc mult pentru petrecerea timpului liber, deoarece tind să-mi pierd lectura prin prea multe materiale de referinţă.  

Valentina TECLICI: Care este opera de artă preferată pe care ai creat-o până acum? Ai păstrat-o sau ai vândut-o?  

Ken SANDÖ: Odată, la începutul verii, am petrecut ziua cu fetele mele, atunci preşcolare, şi cu bunica lor într-o dumbravă, lângă un lac şi, în timp ce fiica cea mare se distra singură, am petrecut ziua, desenând-o pe fiica cea mică într-o lumină difuză… Acest tablou rămâne un etalon al unei după-amiezi fericite şi o abordare total diferită de ceea ce desenez, pictez, creez în mod normal. O operă de artă care nu este de vânzare.  

Valentina TECLICI: Stilul tău artistic este, după părerea mea, original. Există însă vreun pictor cu care ţi-ar plăcea să fii comparat?  

Ken SANDÖ: Categoric sunt influenţat de alţi artişti, cum ar fi: Hannah Höch, Pierre Molinier, Man Ray, René Magritte, Marcel Duchamp… ca să numesc doar câţiva. Dar nu mi-ar plăcea să fiu comparat cu ei, fie individual, fie colectiv, deoarece cu toţii ne aflăm în diferite epoci, locuri, sisteme politice, vieţi personale şi profesionale etc.  

Valentina TECLICI: Crezi că arta ar trebui finanţată?  

Ken SANDÖ: Răspuns scurt: Da. În aceeaşi măsura sau mai mult, cum este sportul în prezent.  

Artele sunt gresajul oricărei civilizatii, necesarele înfrumuseţări care uşurează existenta noastră atât de plină.  

Valentina TECLICI: Care este proiectul de artă la care visezi?  

Ken SANDÖ: Să influentez pe alţii cu imaginile mele; când ele devin profund reflexive pentru ceilalţi (este cu siguranţă un drum lung de parcurs înainte ca asta să se întâmple). Să devin independent din punct de vedere financiar, astfel încât să pot continua activitatea de creaţie cu normă întreagă. În cele din urmă, parafrazând remarcabila cugetare a lui Picasso “Arta este o minciună care ne ajuta să înţelegem adevărul”, să reuşesc să găsesc mici adevăruri în marea minciună care este Arta…  

V.T.: Mulţumesc, Ken, pentru timpul acordat.  

***  

Valentina TECLICI  

DIALOG ABOUT CREATIVITY WITH NEW ZEALAND ARTIST KEN SANDÖ  

Ken Sandö’s opening, of his art exhibition “Rock On”, was held at the Boyd-Dunlop Gallery Napier on Thursday evening, 13 April 2017. Despite the stormy weather, caused by Cyclone Cook, a lot of art lovers came to the launch. They drank the red wine, moved around the exhibition several times, and looked attentively at every piece of work, all the while chatting with each other, as well as with the artist. For me, this is proof that Ken Sandö is a well-known artist and people are interested in the novelty and passion he brings to these events.  

 

Valentina TECLICI: Ken, I have met you in various circumstances and therefore I’m aware that you are a talented person who wears many hats. For example, one is that of a graphic designer. You kindly designed the cover of my recent book „Poetical Bridges-Poduri lirice”. I invite you, Ken, through the following questions, to introduce yourself and tell us about yourself, as an artist, as well as any of the other fields you are involved in, if you so wish.  

Ken SANDÖ: Really, Valentina, it’s just one multifaceted hat; And, if that hat had to have a label it would be that of creative. Being a creative gives the freedom to turn my hand to anything that takes my fancy without having to offer any other reason than it’s just another aspect of what I do… Who I am. One of those facets, as you’ve mentioned, is the title of Artist. For the last 30 years I have been a Practising Artist who has exhibited nationally in solo and group exhibitions. My Visual Art and Design Degree was obtained in 2002 through the EIT Arts programme in association with Massey University. I was an adult student when I sat for the degree as I had been working previously as a Decorative Artist/Fine Artist and Trade Qualified Decorator, as well as being involved in other vocations. As you are aware, when I am not making art I will bedoing something creative; aside from Graphic Design and Illustrating, in the last few weeks, for example: I have designed and made props and sets for Rochelle Spence’s Studio dance recital at the Napier Municipal Theatre, have been a Technician and Artistic Advisor for another Artist who is setting up their exhibition, restored some furniture for a friend, built a storage system for an art collection… Every day is different!  

Valentina TECLICI: What hat do you most enjoy wearing?  

Ken SANDÖ: That hat would have to be the maverick Artist’s hat Valentina! Its self-indulgent admittedly and not very fiscally rewarding but it does offer a freedom of expression and liberty not often found in other vocations.  

Valentina TECLICI: How do you describe your creative style?  

Ken SANDÖ: My art making presently is driven by certain questions that I have about imagery and perceptions of reality; what is considered to be truth/s. This means I work from a philosophical underpinning when creating my art, the idea always paramount in my process, the image a result of this. This is because I like to know the ‘why’ of things. Examining what is considered normal or everyday then questioning why it is; it is this pursuit for answers that drives my creativity. It is these questions and fragments of answers that are placed into my works narratives and which underscore the resulting pictures… As for style? It is a by-product of the process. I will use whatever medium or method I feel fits best, or is the most apt, when working through the making process. I try not to fixate on style as that can tie oneself to the tiresome treadmill of repetitive sameness.  

Valentina TECLICI: I noticed at your current exhibition the diversity of your work. Could you please tell us more about the themes, creative patterns and the materials that you used for this art event?  

Ken SANDÖ: The works in the exhibition are another manifestation within the project that I have been working through for the last fifteen years; as such they are all part of my art lexicon that is evolving and deepening through this exploratory process. Meaning each individual piece of work is touched with traces of the overarching ideas that drive my art making. As you’ve noted Valentina, on the surface the objects may seem diverse yet upon examination the thematics are constant across the exhibition. For example, you may have noticed that the majority of the painted works in the exhibition are simply shades of black/grey on a neutral ground. This is a deliberate device I use to imply/indicate that between two states of a perceived duality there lies variety and difference, hinting at inclusion or subversion. This is a little less obvious in my process of making the imagery, yet still there, in the use of computer technology (the Now) to construct the imagery initially, sketched out in paint on board, then finally drawn out in charcoal (the Primitive)… The thematics are reiterated in the distorted representational content of the works and play against the conventional figurative art that is prevalent in most main-street galleries.  

Valentina TECLICI: What is your main source of inspiration for your work?  

Ken SANDÖ: Life… Those never-ending questions I have about imagery and perceptions of reality… Liminal identity and constructed identity. Questions of gender and sexualities. What defines normative and what doesn’t. The space between, around, beyond, aside, from conventional dualities…  

Valentina TECLICI: What research do you do for your art?  

Ken SANDÖ: Normally, if it’s not something that I have intimate awareness of, I will stumble across some image or text that triggers the “whattya mean by that?” moment and I’ll simply need to know why it invokes such a response. So a lot of my research initially is simply belly-button gazing while I work through my own theories on why it interested me. This usually gives me the core of the idea for an artwork. I will then spend a period of time reading differing viewpoints about the subject to see if the idea is sustainable or is fanciful garbage; then start working through deeper meanings and symbology to flesh out the piece. Sadly, I don’t get to read much for leisure anymore as I tend to wear out my reading on far too much wordy reference material.  

Valentina TECLICI: What is your favourite piece of art that you have created so far. Did you keep it or sell it?  

Ken SANDÖ: Once in early summer I spent the day with my then preschool girls and their grandmother in a copse beside a lake, and as the eldest paddled about I whiled away the day by drawing my youngest daughter in the dappled light… It remains a touchstone of a happy afternoon and a massive departure to what I normally draw/paint/make. One piece that is not for sale.  

Valentina TECLICI: Your art style is, in my opinion, unique. However, is there any artist you would like to be compared to? If yes, please name the artist and explain why.  

Ken SANDÖ: I’ve certainly been influenced by other artists, such as; Hannah Höch, Pierre Molinier, Man Ray, René Magritte, Marcel Duchamp… To name a few. But I would not like to be compared to them, either individually or collectively, as we are all of differing times/place/politics/personal and professional lives/etcetera…  

Valentina TECLICI: Do you think that art should be funded?  

Ken SANDÖ: Short answer: Yes. To the same degree, or greater, as sport currently is.  

The Arts are the grease of any civilization, the much needed slippery fripperies that ease our sometimes fraught existence.  

Valentina TECLICI: What is your art project dream?  

Ken SANDÖ: To become an influencer with my images; where they become deeply reflective for others (there’s admittedly a long way to go yet before that occurs). To become financially self-supporting so I am able to pursue my art-making full-time. Finally, to paraphrase Picasso’s powerful line “Art is a lie that makes us realize the truth”, to be able to find some small truths in the great lie that is Art…  

Valentina TECLICI: Thank you, Ken, for your time.  

—————————-  

Valentina TECLICI  

Napier, New Zealand  

April 2017