New Zealand National Poetry Day – 21 August 2020

Live Poets Napier at Creative Arts Napier


Lens on Poetry organised by Napier Live Poets to celebrate NZ National Poetry Day was hosted by Creative Arts Napier (CAN) for two weeks.

Lens on Poetry organised by Napier Live Poets to celebrate NZ National Poetry Day was hosted by Creative Arts Napier (CAN) for two weeks.

The invitation to this event described it as follow: “Lens on Poetry is a collaboration combining poems and photography. Photographs will hang alongside its relevant poem to create a visual-linguistic dialogue between each coupling. Each medium will have its own status and there are no limits or parameters on creativity. It is hoped that the work will reveal new truths and previously unknown histories of our city. Visitors to the exhibition are free to engage with the work as they wish, with input and comments welcome.”

The following poets and photographers responded to this year National Poetry Day challenge:

Jeremy & Nurasiah Roberts, Erice Fairbrother & Stefan, M D Rogers (Duncan Bowles) & Naomi Prowse, Dave Sharp & Paul Sharp, Susan Wylie & Marie Taylor, Lynn Frith & Sally Carter, Valentina Teclici & Ken Sandö. Angie Denby, Sonia Mackenzie and Ian McQuillan played the double role (poet and photographer).


Jeremy & Nurasiah Roberts

Jeremy Roberts wrote a bilingual poem (in Bahasa Indonesia and English) inspired by Alia, his daughter’s drawing. Nurasiah Roberts, Alia’s mother, took the photo.

Jeremy Roberts wrote a bilingual poem (in Bahasa Indonesia and English) inspired by Alia, his daughter’s drawing. Nurasiah Roberts, Alia’s mother, took the photo.

Alia – Keep Going! Jeremy Roberts


Erice Fairbrother & Stefan

There is nothing I would ask For, from anyone,
From you
Except perhaps one

Thing – to just live,
Like you
God hears me they
Say, once walked in our shoes – Can you

Walk with me
So I might walk with you
To birth
Hope in these streets, warmth From the mind, and
Mercy too?

Erice Fairbrother

Erice Fairbrother & Stefan


M D Rogers (Duncan Bowles) & Naomi Prowse

M D Rogers (Duncan Bowles) & Naomi Prowse

Backwards she glances

through sharp stinging tears

watching the moon

from the air.

Her fragile love entwining

his hair.

Sorrowfully dreaming she gasps in

despair while drowning

once more in those angry

tears Clawing for

breath she stares

and she stares

M D Rogers

Ian McQuillan (photo and poem)
Naomi Prowse


Ian McQuillan (photo and poem)

Out of the Chrysalis

Out of the Chrysalis

It was time to come

Out of the chrysalis

That suspended green house

With a golden strip around it

Inside, the caterpillars

Magical metamorphosis occurred


The Monarch emerged 

Resplendent, beautiful butterfly

Waiting patiently close by

The praying mantis

Knew her time had come

Grasping the helpless baby butterfly

She began her feast

Devouring first the head of her victim

Leaving the rest for later.

Nature lovers rejoice!

Ian McQuillan 6/7/20


Sonia Mackenzie (photo and poem)

Sonia Mackenzie (photo and poem)
Sunset at Pauatahanui


There’s a golden sunset above the houses across the green

can it be seen where you are?

There’s a small brown thrush amongst the leaves in autumn trees

could it take a message to you?

There’s half a moon disappearing soon behind a cloud

if I shout out loud can it take my thoughts to you?

For you only went away today and I am missing you already!

                                                                     Sonia Mackenzie


Dave Sharp & Paul Sharp

Dave Sharp & Paul Sharp
Paul Sharp

Grim Reaper Junior.

“Good evening Mrs Reaper,

Welcome, come on in,

I have to report the school has some issues,

Relating to Young Grim.

He’s never in School Uniform,

He’s always in black robe and hood!

Ooh, ooh, religious is it?

Exemption! Understood!

And what’s with this scythe he carries round?

Oh, symbolic! It’s like a cross. I see.

Religious intolerance? No, no, no,

Of course he can bring it, gracious me!

But please explain this hour-glass thing,

That Grim studies every day,

He tells his classmates it’s their lives,

He’s watching slip away.

He says he’ll meet them later,

Depending on some dice,

Oh, it’s about classmate reunions in the future!

Well isn’t that so nice!

Now School Nurse mentioned a problem,

He’s too bony, far too thin,

She says he’s skeletal in fact,

You need to up the protein he takes in.

Well I won’t see you again, I’m retiring,

I’ll be out of everybody’s mind,

But your son promises to look me up, next June,

He’s really a good lad, ever so kind!”

Dave Sharp


Susan Wylie & Marie Taylor

Susan Wylie & Marie Taylor

Photo: Marie Taylor of Plant Hawke’s Bay, from her 2019 calendar of native plants and local craft.
Box: Peter Maclean, rimu with totara berries, Podocarpus totara

Box of Berries

At some time

time stopped

and remade itself.

At some time 

the tree was felled

milled shaped planed sanded

and piece by piece

remade as a box

with joints and handle like twigs

and an eye looking upwards.

A box, still tree.

At some time

these berries fell from a tree

dropped tumbled scattered

and a fraction 

is remaking in the dark damp earth

a tree as joints and twigs

in its mind’s eye.

A berry, still tree.

At some time

the end the start

are remade.

Susan Wylie


Angie Denby (photo and poem)

Stairway to Heaven

She is climbing the stairway to heaven,


The cage rattled as we drove

She paced the room

hyper-alert, anxious

With caring hearts, our talk came to a foregone conclusion.

“Sounds like you have made up your mind. These are the choices.”

I choose tat one.

Can’t stay.

Can’t go to the counter.

Can’t talk.

Can barely see.

I carried the empty cage to the car, and drove home.

Clear away the bowls.

I keep looking out for her, thinking she will walk in.

She is in my mind on and off all evening.

Rest in Peace, faithful feline.

Angie Denby


Lynn Frith & Sally Carter

Pekapeka Wetlands Sally Carter

Rising mist

reveals earth’s beauty.


The path stretches

into an unknown future.

Walk boldly.

No handrails.

Life can be hazardous.

Take courage

Lynne Frith


Valentina Teclici & Ken Sandö

Ken Sandö


Napier, amazing city, Phoenix

rising from your own ashes.

1931 earthquake ruined your buildings,

killed and injured people,

but never killed your hopes and dreams.

I search through chapters of history.

1850, your roots, your genesis.

Alfred Domett, Sir Charles Napier.

Step by step, growth and progress.

Once a borough now a harbour city

attracting millions of tourists.

Sister cities in Japan, China and Canada.

I wonder where your beautiful spirit hid?

In old buildings?

In your resilience and determination to survive and strive?

In the deeds of great people who left their legacy behind?

In the bronze statues Pania of the Reef or A Wave in Time,

witnesses to the happenings

on Marine Parade and Emerson Street?

Is your spirit hidden in the waiata of the ocean?

Tangaroa never resting the keyboard of his waves.

Is it hidden in Maori legends, whakatauki

and whakapapa of Ahuriri?

Gratefully, Ken Sandö’s photo collage

teaches me more about my adopted city.

Now, I believe that The Spirit of Napier

is in the power of rising above all challenges

from Mother Nature and human beings.

It’s the essence of the past and present,

each breath of every rock, bird, tree and ocean wave.

Each person belonging to you, dead or alive,

all in your true beauty,

of moments and continuity.

Valentina Teclici

Valentina and Ken

Thank you to the poets and photographers who agreed to have their contribution to the Lens of Poetry event published on the Scripta manent Publishing House website.

Valentina Teclici

Lina Codreanu – Apropierea departarilor – Bridging the Distances

Lina Codreanu – Apropierea departarilor – Bridging the Distances

Apropierea depărtărilor

E de mirare că de sub marginile umbroasei păduri Dobrina a Huşilor, unde şi-a trăit copilăria şi adolescenţa, Valentina Teclici a ajuns să se stabilească pe o însorită margine a Oceanului Pacific. Rețeaua informatică mondială îmi facilitează aflarea distanţei în aer de la Huşi (România) la Napier (Noua Zeelandă) – 17402 km şi diferenţa de fus orar – 11 ore. Mare minune internetul! Intuiţiile lirice ale lui Tudor Arghezi din poemul Cel ce gândeşte singur – „Vorbeşti cu fundul lumii la tine în odaie,/ Secunda-ntrece veacul şi timpul se-ncovoaie” – au devenit certitudinile vieţii noastre. Argumentarea acestei comunicări vine şi prin proiectul literar conceput de Valentina Teclici – ediţia bilingvă română-engleză, Poetical bridges / Poduri lirice (Napier, New Zealand, Scripta manent Publishing House, 2016; Iaşi, România, Editura PIM, 2017). În Cuvânt înainte iniţiatoarea îşi motivează alcătuirea cărţii prin dorinţa de cunoaştere şi interacţionare a două culturi, în interiorul cărora, deşi consacraţi, poeţii din Noua Zeelandă nu au cunoştinţă de creaţia semenilor din România şi invers: „M-am gândit că asta era o oportunitate să apropii cele două ţări şi culturi aflate la capetele opuse ale lumii”. Formată la şcoala românească de poezie, autoarei nu i-a fost greu să se integreze în cultura neo-zeelandeză, făcând parte din cenaclul „Poeţi în viaţă din Hawke’s Bay”. Volumul bilingv, e format din două părţi: creaţiile a câte doisprezece poeţi din cele două ţări şi reperele biobibliografice despre fiecare dintre aceştia. Criteriul ales în înşiruire are în vedere vârsta poeţilor, începând cu mentorul multor adolescenţi, românul Tudor Opriş (1926-2015) / Dorothy Wharehoka (n. 1933) şi încheind cu Alexandra (Dumitrescu) Balm (n. 1974) / insulara Mere Taito. Fiecăruia i-au fost alocate pagini corespunzătoare unui număr limitat de creaţii. Dincolo de aspectul tehnic al cărţii, de interes rămâne tematica, expresivitatea, tehnica compoziţională, mesajul poeziilor ş.a., ceea ce înlesneşte comparaţia estetică. Operând o acoladă peste pagini se observă deschiderea imaginativă către teme şi motive universale: trecerea inexorabilă a timpului, condiţia artistului şi artei, peisagistica, dubletul liric, miturile lumii… Arcul spiritual a cărui traiectorie uneşte continentele devine elocvent în similaritatea arealurilor lirice. În eterna căutare estetică, creaţia rămâne condiţia existenţială artistului: „Mai am o bucurie: ca să scriu, Să-mi torn fiinţa-ntreagă pe hârtie Când timpul e o simplă jucărie Într-un decor distrus şi cenuşiu.” (Tudor Opriş, Atât îmi mai rămâne…)
Crezul artistic e pregnant atât la poeţii români cât şi la cei neozeelandezi. Munca de artizan al cuvântului este trudnică şi îndelungă, purtând semnele vieţii şi ale morţii întru creaţie. Drama artistului în raport cu propria creaţie presupune năvala cuvintelor (Mandy Pentecost: „Cuvintele aşteptau/ zăboveau aşa ca tu să poţi culege unul din aer”, Există un cuvânt pentru asta), atenţia pentru alegerea cuvântului potrivit (Paul Sân-Petru: „Ai grijă, pădurare, lasă loc,/ Acestui lemn de lebădă lunatic”, La marginea crângului), modelarea graiului întru „naşterea unui poem” (Violeta Ionescu: „Când toate cuvintele sar pe fereastră”, Poem în Morse), aspiraţia către idealul absolut (Valentina Teclici: „Simţeam libertatea de-a fi,/ Puterea de-a-ndrăzni şi-acţiona/ S-ating prin zbor absolutul.”, M-am visat…), tenacitatea în urmărirea idealului (Monica Săvulescu Voudouri: „dar îşi adună puterile,/ ca s-o ia de la capăt”, sunt ca în dansul…). Neliniştea lirică generează perspective variate, poeţii purtând povara destinului (Maria Weishaupt Sarău: „Poeţii au tot timpul de lucru/ […]/ şi uneori mor de dragul de a vedea şi ei/ cum e/ să duci cu tine un pumn de pământ/ dincolo.”, Uneori). La rândul ei, arta îmbracă expresia revoltei şi-a iubirii (Mere Taito: „cu aceste cuvinte/ voi ridica braţele împotriva ta/ voi urla un strigăt de luptă/ […]/ cu aceste cuvinte/ te voi înfăşura cu grijă”, Bilingv), poate fi balsam erotic (Penelope Foster: „Dragostea este unde tu alegi să fie”, Dragostea este; Ana Anton: „Nu e de-ajuns că sunt rana eului meu?/ Ca un mânz rătăcit într-o seară/ Sufletul tău vine hoţeşte/ Până-n coliba tăcerilor mele/ Să mă tămăduiască…”, Călătorie) ori metaforă în scoică niponă (Vasilica Grigoraş: „indiscreţie –/ în miez de noapte luna/ printre pomii goi”, haiku). Contemporani fiind, reperele temporale confluează în clipa prezentă, în timp ce peisajele semnalează diferenţieri. Europenii se mişcă într-un peisaj cromatic bogat şi revitalizant; peisagiştii neo-zeelandezi se re-încarcă sub forţa valurilor şi a brizei oceanice. Unii stau sub semnul mitologic al lui Dionysos (la greci, zeul vegetaţiei), ceilalţi – al lui Poseidon (zeul mărilor). Pădurea (Paul Sân-Petru, În marginea crângului), marea (Mandi Pentecost, Momentul) şi cromatica specifică – verde (Ana Urma, Libret de florar) ori albastru (Mark Raffills, Cântăreţul) – pun în lumini diferite ariile geografice cărora le aparţin poeţii. Devenit familiar, după 1990, elementul aparte este e/imigraţia, motiv unduit în melodia biografismului: „ar fi bine să ne amintim/ noi toţi suntem din stocul de imigranţi/ care de asemenea a schimbat faţa acestui pământ.// Noi suntem rezultatele schimbării.” (Dorothy Wharehoka, Rezultatele schimbării) ori: „«Noi» suntem acum țara a ceea ce avem sau nu avem/ […]/ Şi la ultima mea răsuflare/ Condu-mă înapoi de unde am venit ” (Nikora Henriksen, Trezeşte-te). Odată ajunşi în locuri îndepărtate, poeţii s-au simţit „atât de acasă, încât am rămas” (Mandy Pentecost). Totuşi, sentimentul înstrăinării contrabalansează talgerul bucuriilor („dezrădăcinată din zona în care mă simţeam protejată/ acasă între ai mei”, Alexandra Balm, recunoaştere). Se prefiră unda unei nostalgii afunde, un bob de neîmplinire în aventura vieţii celor plecaţi din plaiul obârşiei lumeşti. Specializată în socio-psihologia imigraţiei, poeta Monica Săvulescu Voudouri (dr.), îşi surprinde dilematica stare existenţială în distihuri: „Umblu prin lume/ de la un capăt la altul,// peste tot sunt acasă,/ peste tot sunt străină”. Amărăciunea şi indignarea l-au copleşit chiar pe veteranul Tudor Opriş, rămas „acasă”, când a constatat că „De când gonirăm marele coşmar/ Nu-mi recunosc nici ţara, nici poporul./ Trecutul moare, plânge viitorul/…/ Prea mulţi români îşi iau din ţară zborul” (De când gonirăm…). Pentru antologia bilingvă română-engleză, Poetical bridges / Poduri lirice (Napier, New Zealand/ Iaşi, România), Valentina Teclici şi-a asumat rolul de traducător şi redactor echidistant în raport cu „alesăturile” lirice, aşezându-şi onest cele trei poezii la fel ca pe al celorlalţi. Ca poetă, a debutat din timpul liceului, după care a colaborat la revistele literare din ţară cu versuri, proză scurtă, reportaje… Cărţile i-au adus un premiu naţional acordat cărţii pentru copii – De la noi din grădiniţă (Bucureşti, Editura Ion Creangă, 1986) şi i-a facilitat acreditarea, în 1992, ca membru al Uniunii Scriitorilor din România. Unele volume sunt autonome (selectiv: Jocurile verii, 1991; L’Enfance en Poesie, 1993; The Dance Lesson, 2002; Gioconda nimănui, 2011; De la imposibil la posibil – From impossible to possible, 2013) câteva, prin congeneritate de idei, simţăminte, idealuri, în colaborare cu Cezarina Adamescu, Ana Anton, Violeta Ionescu ş.a. Meritul scriitoarei este implicit motivat de harul poetic şi de buna cunoaştere a subtilităţilor expresive din cele două limbi, română şi engleză. Şi totuşi pentru a transla un text poetic în alt limbaj poetic truda a fost complexă, fiindcă a trebuit să păstreze expresivitatea, tonul, vocea lirică, melodia interioară etc. Cu atât mai merituos acest proiect cultural. Îi accentuez importanţa, în final, printr-un citat dintr-un interviu iniţiat de Rodica Lăzărescu, redactor-şef al revistei „Pro Saeculum”, luat lui Leo Butnaru. Poetul insista asupra binomului autor-traducător şi opina printr-o „parabolă” că atunci „când apare în limba română traducerea unei opere importante din literatura engleză (germană, franceză, rusă…) sau invers, când apare în Anglia (Franţa, Germania, Spania…) o traducere din limba română a unei opere remarcabile, la lansările acestei cărţi/traduceri ar trebui să se intoneze imnurile celor două ţări, [ai căror cetăţeni creatori] generează astfel de evenimente comune memorabile. Ascultând imnul, să stăm cu mâna la inimă pentru literatură, pentru limba ţării, pentru ţară…” („Pro Saeculum”, nr. 3-4/2016). De netăgăduit!

Lina Codreanu



Bridging the Distances
It is amazing that after living her childhood and adolescence under the shaded edges of the forests of Dobrina’ s area from Husi, Valentina Teclici has settled on a sunny edge of the Pacific Ocean.
The global computer network allows me to find the air distance from Husi (Romania) to Napier (New Zealand); that is 17402 km and a time difference of 11 hours.
What a big miracle the Internet is! Tudor Arghezi’ s lyrical insights from his poem “He who thinks for himself” – “You talk to the other end of the World from your room/ the moment surpasses the century and time is conforming” – became the realities of our lives. The justification of this communication also comes through the literary project created by Valentina Teclici – Poetical Bridges/Poduri lirice, Romanian – English bilingual edition (Napier, New Zealand, Scripta manent Publishing House, 2016; printed by PIM Iaşi, România,2017).
In the Foreword, the initiator of this project justifies the issue of the book through the desire for sharing knowledge and interaction between the two cultures, within which, although well-known, New Zealand poets are not aware of the creations of Romanian poets and vice versa: “I thought that this was an opportunity to bridge the distance between the two countries and cultures located at opposite ends of the world”. Educated at the Romanian school of poetry, the author has found it easy to integrate into New Zealand culture, and be part of the literary circle within “Hawke’s Bay Live Poets”.
The bilingual collection consists of two parts: the work of twelve poets from each country and bibliography notes about each of them. The ordering criteria pertains to the poets age, from the Mentor of many adolescents, the Romanian Tudor Opris (1926-2015) / Dorothy Wharehoka (1933) and ending with Alexandra (Dumitrescu) Balm (n. 1974) /and the islander Mere Taito. Each one was allocated corresponding pages for a limited number of creations.
Beyond the technical aspects of the book, there are relevant themes of expressiveness, compositional technique, and the message of poems, all of which facilitate the aesthetic comparisons. Analysing the poets’ work, there is imaginative openness towards the universal themes and motifs: the inexorable passage of time, the condition of the artist and art, the landscape, lyrical dialogue, the myths of the world …
The spiritual arch, its path connecting the continents, becomes eloquent in the similarity of the lyrical areas. In the eternal aesthetic search, the creation remains the artist’s existential condition:
„I still have a joy: to write Pouring my whole being on the paper, When time is like a simple toy In scenery that’s destroyed and grey.” (Tudor Opris, „All I Have Left…”)

The artistic creed is striking in both Romanian and New Zealand poets. The work of crafting the word is arduous and takes time, bearing the signs of life and death into creation. The drama of the artist in relation to their own work involves the invasion of words (Mandy Pentecost: ”The words used to be waiting / hanging about so you could pluck one from the air” There’s a word for it,), paying attention to choose the right word (Paul Sân-Petru: ”Take care, woodman, leave room,/ For this swan wood of moonlight”, At the Edge of the Grove), moulding the speech into “the birth of a poem” (Violeta Ionescu: ”When all words are jumping out the window”, Poem în Morse), the aspiration towards the absolute (Valentina Teclici: “I felt the freedom of being/Willpower, deed and action/To touch the Absolute with my flight, I Dreamt I Was), tenacity in the pursuit of ideals (Monica Săvulescu Voudouri: “but gathering strength to start again”, I’m like in the Greek dance…).
The lyrics restlessness generate various perspectives, the poets bearing the burden of destiny (Maria Weishaupt Sarău: “The poets are always busy […] and sometimes they are dying to see how it feels/to take a handful of homeland earth/to the other side”, Sometimes). The art also is an expression of love and hate: (Mere Taito: “with these words/ I will take up arms against you/ scream a war cry […] with these words I will carefully wrap you”), could be healing love (Penelope Foster: “Love is where you choose it to be!”, Love Is; Ana Anton: “Isn’t it enough that I am the wound of my ego?/As a lost foal/Your soul sneaks in one evening/Into the hut of my silence/To heal me…”, Journey) or metaphor in Japanese shell (Vasilica Grigoraş:” indiscretion -/in the middle of the night, the Moon/amongst the naked trees”, haiku).
The landmarks of time confluence in the present moment, while scenery presents different things. The Europeans poets move in a living landscape rich in colour; New Zealanders re-charge themselves under the force of the waves and the breeze of the ocean. Some are influenced by mythology of Dionysus (Greek god of vegetation), others – of Poseidon (god of the sea). The forest (Paul San Peter, At the Edge of the Grove), the sea (Mandy Pentecost, No one owns the sea), and a specific chromatic – green (Ana Urma, Libretto florist) or blue (Mark Raffills, The Singer). These elements reveal in different lights the geographical areas where the poets belong.
Becoming familiar after 1990, the special theme is immigration, a motif recited in the in the biographical track: “we do well to remember/we are all from immigrant stock/which has also changed the face of this land.//We are the products of change. (Dorothy Wharehoka, Products of Change) or: “‘We’ are now the land of the have and have nots”; “And when I take my final breath/Lead me back from whence I came (Nikora Henriksen, Wake up and Sea People). Once arriving in faraway places, poets have felt “so at home here that I have stayed” (Mandy Pentecost).
However, the feeling of alienation outweighs the feeling of joy (“being taken from the easy zone of known comfort / reassuring growing”, Alexandra Balm, recognition). I notice a shade of deep nostalgia, a seed of incompleteness in the life adventure of those who left their home country. Specialized in social-psychology of immigration, the poet Monica Săvulescu Voudouri (PhD), expresses the dilemma of her existential condition: “I am walking through the world/from one end to the other,//I’m at home everywhere,/I’m a foreigner everywhere”.
Bitterness and indignation have overwhelmed even the veteran Tudor Opriş, who remained “home”, when he found that: “Since we drove away the big nightmare/I can’t recognize either my country or my people./ The past is dying, the future is crying/…/Too many Romanians leave their country” (Since We Drove Away..)
For the Romanian-English bilingual poetry, Poetical bridges/Poduri lirice (Napier, New Zealand / Iasi, Romania), Valentina Teclici assumed the role of translator and editor being equidistant in relation to the lyrical “choices”, and honestly placing her three poems in the book just like everyone else. As a poet, she made her debut during high school, and then she collaborated with poems, short prose, reports …with the national literary magazines. Her books brought her a national award for the children’s book – From Our Kindergarten (Bucharest, Ion Creangă Publishing House, 1986) and facilitated her accreditation as a member of the Writers’ Union of Romania in 1992. Some of her volumes are autonomous (selectively: Summer Games, 1991; L’ enfance en Poesie, 1993; The Dance Lesson, 2002; Nobody’s Gioconda, 2011; From Impossible to Possible, 2013) a few, by cogeneration of ideas, feelings, and creeds, in collaboration with Cezarina Adamescu, Ana Anton, Violeta Ionescu and others..

The writer’s merit is implicitly motivated by the poetic talent and by the good knowledge of the subtleties of the two languages, Romanian and English. And yet, to translate a poetic text into another poetic language, her hard work was complex, because she had to keep its expressiveness, tone, lyrical voice, inner melody, etc. For all these reasons, this cultural project is even more valuable. Finally, I emphasize its importance, through a quote from an interview initiated by Rodica Lăzărescu, editor in chief of the magazine “Pro Saeculum”, and taken to Leo Butnaru. The poet insisted on the binomial of author-translator and opined through a “parable” that “when the translation of an important work of English literature (German, French, Russian …) is issued in Romanian or vice versa, when a Romanian translation of a remarkable work is published in England (France, Germany, Spain …), the hymns of the two countries, [whose creator citizens] generate such memorable events, should be performed at the book launches.
By listening to the hymn, let’s hold our hearts for literature, for the language of the country, for the country … ” (” Pro Saeculum “, 3-4 / 2016). Undeniable!

(Translated into English by Valentina Teclici)

Dan Plăeșu, Un pod până-n Noua Zeelandă!

Dan Plăeșu, Un pod până-n Noua Zeelandă!

* Despre antologia bilingvă „Poduri lirice”/ „Poetical bridges”, editată la Napier, Noua Zeelandă, de scriitoarea gălățeană Valentina Teclici

Scriitoarea Valentina Teclici, stabilită de ceva vreme în Noua Zeelandă, a scos de curând o carte de suflet, „Poduri lirice”/ „Poetical bridges”, antologie bilingvă de a cărei traducere și editare s-a ocupat direct. Este un volum de poezie, nu doar interesant, ci de-a dreptul unicat, cred, pe piața cărții din țară și deopotrivă, bănuiesc, din Noua Zeelandă. Știm foarte puțin despre poeții de acolo, așa că pentru cititorul român cunoașterea liricii lor constituie cu siguranță un mare câștig. De asemenea, nu e puțin lucru ca poeți români să fie citiți în acea lume îndepărtată. Am ales să-i prezint mai jos doar pe autorii neo-zeelandezi, considerând că cei din țară, prezenți în carte, sunt în bună măsură de notorietate aici.

După lectura poemelor semnate de cei 12 autori de la Antipozi rămânem cu o imagine caleidoscopică, ce include viața în noua patrie,  marea, anotimpurile, ferma și cei apropiați, dansul și cântecul specific, încercarea altor imigranți de a păși pe insule. Și iubire! Multă iubire. Iar toată această imagine trece prin inima, prin simțirea oamenilor locului. Versurile oferite de Dorothy Wharehoka impresionează prin scene desenate amplu de către natură, semenii fiind vădit marcați de pășirea în noul univers ales de soartă pentru a-și continua viața. Iată „Rezultatele schimbării”: „De-a lungul mileniilor vânturile schimbării/ au împrăștiat semințele familiei noastre/ către aceste insule sudice./ Rădăcinile noastre s-au răspândit/ prin solul fertil căutând hrană –/ dezvoltând esența noastră/ asimilând, amestecând/ creând hibrizii ce suntem acum./ Înrădăcinați precar aici/ unde  pământul ne tremură sub picioare/ și mareele vorace ne ciugulesc țărmurile;/ unde frații rivali ai mitologiei/ continuă lupta lor pentru supremație/ supunându-ne la secetă și inundații/ ar fi bine să ne amintim/ noi toți suntem din stocul de imigranți/ care de asemenea a schimbat fața acestui pământ./ Noi suntem rezultatele schimbării.”  Marie Dunningham adaugă un element de peisaj sufletesc: „Pe vârful Te Mata, soarele suge culoarea/ din cer până totul deasupra este infinit cețos alb/ strălucitor și iarba pare aur palid. La umbră, albastrul/ cerului devine mov./ Acolo, deasupra, undeva nevăzute/ ciocârliile ciripesc neîncetat cântecul lor, cântec/ englezesc./ Pielea arde roz, apoi roșu, rocile de calcar/ odată pe fundul rece al mării, dureros/ reflectă albul./ Șopârle absorb soarele, dar dispar imediat ce umbrele/ noastre negre cad./ Trei băieți pe biciclete/ cu timp nelimitat într-o zi fierbinte, la mile distanță de/ casă, exploră sălbăticia. Sălbăticia lor./ Ar putea fi Africa deșertul australian./ O întreagă lume pentru ei înșiși să învingă și să/ stăpânească.” („Pe vârful Te Mata, vara”)    

Carole A. Stewart ne dezvăluie o taină din cultura locului prin „Mărae”: „Nu existau felinare/ nici străzi/ doar luminile Măraei/ lucind în întuneric/ prin noaptea geroasă.// Pământul/ era laminat cu gheață/ și-n interiorul casei/ oamenii dormeau.// Împărțind respirația./ Împărțind căldura.// Mărae.” Evident, aflăm și ce înseamnă cuvântul din titlu: „casă tradițională a maorilor pentru întâlniri”. Bill Sutton ne oferă, între altele, un poem dramatic: „Noaptea trecută am visat noua recoltă/ venind peste mare către Aotearoa/ nu de balene nici măcar ton/ ci de data asta, de oameni/ bărbați și familii înfometând disperate,/ plătind cu părți ale corpului încumetarea/ de a trece pe lângă cruda, puternica Australie/ spre un loc unde cândva li s-a spus/ că lumea părea mai bună// ca să fie salutați aici de către cine?/ Elicoptere și nave gri de război/ bărbați și femei cu difuzoare/ poruncindu-le să plece înapoi/ unde? Către devalorizata Fiji/ ruinată de decenii de dictatură?/ Ori spre alte insule, unele deja/ pe jumătate scufundate, iar altele/ devastate de supercicloane,/ generate de  încălzirea globală?// Nu există un alt refugiu/ și acum cuvintele au devenit mai aspre –/  Plecați înapoi! Nu puteți sta aici!/ Plecați înapoi sau vă distrugem!/ și apoi proiectilele.” („Noua recoltă”) Lui Penelope Foster îi place să scrie poezie erotică. De pildă, poemul intitulat „Dragostea este”: „Dragostea este purpuriul unui ametist lustruit/ auriul unui răsărit de soare iarna./ Mirosul picăturilor de ploaie/ lovind pământul uscat/ și marea luminată/ de creșterea unei luni portocalii.// Dragostea este patul tău după o lună când ai fost/ plecat/ o baie fierbinte la sfârșitul unei zile obositoare.// Dragostea este apa rece într-o zi toridă,/ focul din șemineu într-o zi geroasă. O îmbrățișare de consolare într-o zi tristă,/ și râsul împărtășit într-o zi fericită.// Dragostea este cel dintâi surâs al primului tău copil,/ Este zâmbetul unui străin într-un oraș străin.// Dragostea este unde tu alegi să fie!/ Dragostea ești tu, Dragostea sunt eu./ Dragostea este!”

Alți poeți de la Antipozi prezenți în carte: Ian McQuillan, Mark Raffills, Mandy Pentecost, Marty Smith, Sandi King, Nikora (Nik) Henriksen, Mere Taito.

La celălalt capăt al „podului” sunt poeți români, îndeobște cunoscuți: Iată-i: Tudor Opriș, Paul Sân-Petru, Violeta Ionescu, Vasilica Grigoraș, Ana Anton, Mariana Gurza, Ana Urma, Victor Cilincă, inclusiv Valentina Teclici și Alexandra Balm (Dumitrescu), ultimele două stabilite nu demult în NZ. O observație specială pentru Monica Săvulescu Vouduri (născută la Galați, așezată de ani buni în Grecia) și Maria Weishaupt Sarău, de asemenea, gălățeancă emigrată în Elveția.

Dan Plăeșu


Dan Plăeşu: A Bridge as far as New Zealand (Un pod până-n Noua Zeelandă)

The writer Valentina Teclici who has been settled in New Zealand for a while, has recently published a book of soul “Poetical Bridges – Poduri lirice”, a bilingual anthology that she translated and edited. The volume of poetry is not only interesting, but, I believe, really unique in the Romanian book market and, I suppose, in the New Zealand one.

We know very little about the poets from NZ, so for the Romanian public (reader) it is a great opportunity to learn about their poetry work (NZ lyric). Also, it is not a small thing that the work of Romanian poets be read in that distant world.

I chose to introduce below just the New Zealander authors, considering that the Romanian ones, published in this book, are largely well known here.

After reading the poems signed by the 12 authors from the antipodes, we gain a kaleidoscopic image, which includes the life in the new country, the sea, the seasons, the farm and loved ones, the traditional dance and song, and the struggle of other immigrants to get on the island. And love! Lots of love. And all this image vibrates through the heart and the feelings of the locals.

Dorothy Wharehoka’ s verses impress us with scenes largely created by nature, the people being touched by going into a new universe chosen by fate for them to continue their life.  Products of Change demonstrates this:Over millennia winds of change/have blown our family seeds/to these southern isles./Our roots have spread through/the fertile soil seeking sustenance –/ developing our essence/assimilating, mingling/creating the hybrids we now are./Precariously rooted here/where the earth tremors under our feet/and voracious tides nibble at our shores;/where the rival siblings of mythology/continue their battle for supremacy/subjecting us to drought and flood/we do well to remember/we are all from immigrant stock/which has also changed the face of this land./We are the products of change’.

Marie Dunningham adds an element of soul’s landscape:On Te Mata peak, the sun sucks the colour/from the sky till all above is infinite misty bright white/and the grass faded pale gold. In the shadows the sky’s blue turns mauve./Up there somewhere unseen/ skylarks warble their incessant, English song./Skin burns pink, then red, the limestone rocks/once on the cool sea floor/reflect white painfully./ Skinks soak up the sun but are gone as soon/as our black shadows fall./Three boys on bikes with/endless time in a hot day, miles from home,/ explore this wilderness. Their wilderness./It could be Africa, the Australian desert./A whole world to themselves to win and own’. (On Te Mata Peak in Summer)

Carole A. Stewart reveals a secret of the local culture through the poem “Marae”:There were no street lights/no streets/only Marae lights/ shone in the dark/throughout the frosty night/The land/ was laminated with ice/and inside Te Whare-nui/the people slept./Shared breath./Shared warmth./Marae’.

Obviously, we learn the meaning of the word from the title Marae: “Marae -traditional Maori gathering place”.

Bill Sutton gives us in “New Harvest”, among other poems, a dramatic one: ‘Last night I dreamed of the new harvest/coming across the sea/to Aotearoa not whales nor even/tuna this time but people – /men and families starving desperate/paying in body parts to venture/down past cruel powerful Australia/to a place that once they were told/projected a kinder face//to be greeted here by what?/Helicopters and grey warships/men and women with loudspeakers/ordering them to go back/to where? Tin-pot Fiji/ruined by decades of dictatorship?/Or those other islands some already/half-submerged and the others/ravaged by the super-cyclones/spawned from the great warming?//There is no other refuge/and now the words became harsher – /Go back! You cannot stay here!/Go back or we will destroy you!/and then the missiles’.

Penelope Foster likes to write love poems. For instance, the poem entitled “Love”: ‘Love is the purple of a polished amethyst/the gold of a winter sunset./It is the smell of raindrops/hitting dry earth/and the sea lit up by a/rising orange moon.//Love is your own bed after a month away/a hot bath at the end of a busy day.//Love is cool water on a sizzling day,/an open fire on a frosty day./It is a sympathetic hug on a sad day,/and shared laughter on a happy day.//Love is the first smile of your first-born,/It is a stranger’s smile in a strange town.//Love is where you choose it to be!/Love is you, Love is me./Love Is!’

Other poets from antipodes presented in the book are: Ian McQuillan, Mark Raffills, Mandy Pentecost, Marty Smith, Sandi King, Nikora (Nik) Henriksen, Mere Taito.

At the other end of the “bridge” there are Romanian poets, commonly known: Tudor Opriş, Paul Sân-Petru, Violeta Ionescu, Vasilica Grigoraş, Ana Anton, Mariana Gurza, Ana Urma, Victor Cilincă, including Valentina Teclici and Alexandra Balm (Dumitrescu), established in New Zealand for a while. A special observation about Monica Săvulescu Voudouri (born in Galaţi, and established in Greece many years ago) and Maria Weishaupt Sarău, from Galati area who emigrated to Switzerland.

 (Translated into English by Valentina Teclici)

Regal liric „În sălaș de liturghie” Vasilica Grigoraș

Vasilica Grigoras reading her work

Regal liric „În sălaș de liturghie” Vasilica Grigoraș

În a doua jumătate a lunii ianuarie, 2020 am primit un plic, în care  era o carte. Surprinsă de gestul expeditorului, poeta gălățeană, Maria Weishaupt Sarău, pe care am cunoscut-o în toamna anului 2018, în Galați, la lansarea Antologiei „Poetical bridges – Poduri lirice”, Editura Scripta manent, Napier (NZ), 2016, 2018, 2 vol, editor și traducător, poeta Valentina Teclici,  deschid plicul și descopăr volumul „În sălaș de liturghie”, Galați, Editura PAX AURA MUNDI, 2019. 

Pe prima copertă, câteva imagini, peisaje de poveste din țară și din lume, pe coperta a patra, fotografia autoarei și un scurt comentariu al scriitorului și jurnalistului Ion Manea. 

Am început să citesc Cuvântul înainte, intitulat „Maria de Galați”, semnat de Ion Manea, care ne spune despre poetă că:  „Era cel mai frenetic reporter de teren pe care l-am cunoscut vreodată… Avea un fel de a culege informații de pe teren care îi uimea pe toți.” Un patriotism local ingenuu, ambii fiind gălățeni au dorința expresă de a arăta lumii ce oameni minunați și ce personalități marcante are orașul și județul de la Dunăre.    

Din curiozitate citesc mai întâi pe „diagonală” textul cărții, îmi fac o primă impresie care mă convinge să deschid cartea la prima poezie și să citesc cu atenție poemele. Se înțelege limpede de la început că este vorba de o carte cu poezii de dragoste, cântând iubirea sub toate formele sale. Autoarea își exprimă acest sentiment nobil față de familie, părinți, copii, neamul românesc, țara noastră binecuvântată de Dumnezeu cu multe daruri, și nu în ultimul rând iubirea soțului elevețian.

Maria Sarău trăiește în același timp în două lumi, fiecare cu universul său mirific, dar și cu lipsuri și inadecvări. În anumite perioade petrecute în Elveția, se bucură de iubirea și ocrotirea helvețianului, de minunile unei țări cu un admirabil potențial turistic, dar sufletul său nu poate stăvili izvoarele din vatra satului, de pe malurile și din valurile Dunării, din briza mării și înălțimea Carpaților. Încă din prima poezie aflăm originea și locul natal al autoarei: „Din Garvăn, sat al Soarelui, sunt/ Și-s mândră de acel pământ,/ De mama, de tata, de frați,/ Aici, de la mare-n Carpați, / Cu Donaris șerpuind liniștit/ Pe lume când am venit.// De acolo sunt și vă zic,/ De n-ai rădăcini, n-ai nimic.”. (Din Garvăn sunt)

Cu o sensibilitate aparte și cu abilitate în mânuirea versului, poeta realizează portretul mamei în cuvinte simple, dar pline de iubire. Nu numai că i-a dat viață, a îngrijit-o și educat-o întru toate cele bune cât a trăit, însă și: „Din cer mi-ai dat putere de luptat,/ Mereu mi-ai fost exemplu de urmat,/ Ești îngerul meu cu suflet curat,/ Grație ție în viață am câștigat.// Mamă, icoana mea,/ M-ai călăuzit, sfântă stea…”. (Mama, icoana mea) Amintirile din copilărie sunt prezente permanent în sufletul Mariei Sarău, timp în care: „Eu mă visam adesea-n zbor,/ Pluteam deasupra tuturor,/ Cu păsări mii în jurul meu,/ Eu tot urcam spre curcubeu,// …Cu mâna-ntinsă către nori,/ Cu stele mii și mii de sori,// …Și tot urcam, și tot urcam/ Spre galaxii în devenire ,/ Spre Dumnezeu, spre nemurire”. Cu nostalgie și „Cu drag îmi regăsesc, uimită,/ Copilăria mea pierdută…”. (Copilăria mea pierdută)

Timpul se scurge, nisipul din clepsidră alunecă fără zăbavă, copilăria se pierde, tinerețea se îndepărtează, linia vieții, dată o singură dată, se subțiază continuu. Nimic nu se mai întoarce, ne rămân doar amintirile: „E tinerețea ca un vis frumos,/ Ce-a fost cândva și nu mai este,/ Cu Cosânzene și cu Făt-Frumos,/ Ce-și mână aprig calul din poveste.// Dar anii s-au crestat adânc în noi,/ Eșecuri și tristeți ne-au pus zăbale,/ Prea multe griji, necazuri și nevoi/ S-au așezat perfid în cale.// Departe-i tinerețea, nu mai vine,/ E toamnă-acum în viață și în gând,/ Dar primăvara-i încă-n mine/ Aroma ei n-o voi uita nicicând.” (Departe-i tinerețea)

Din copilărie, adolescență, tinerețe acumulăm, creștem, evoluăm, urcăm și ajungem pe-o culme stabilită de planul divin, sporind treptat  în credință și-n înțelepciune. Astfel, pe neobservate ajungem în inima toamnei: „La poale de Alpi pașii mei/ Străini și nesiguri și grei/ Spre colbul de-acasă visau,/ Spre casa din Garvăn trăgeau,/ Spre zarea cu norii înălțați,/ Din duh de Dunăre urcați”. Pentru autoare se deschide un nou drum parcurs alături de persoana iubită: „Cu el, de mână, în ceasul de-apoi,/ În România întorși amândoi,/ Am venit, el să urce la cer precum geții,/ Eu să cobor în toamna din urmă a vieții.” (Coborând în toamnă). Sinceră cu sine și corectă cu cititorul, cu dorința de a ne convinge că în existența sa: „Se-ascunde vara în gutui stelare,/ În struguri vinul cere izbăvirea,/ Mai iute curge Dunărea spre mare/ Se zgribulește-n sine firea.// E toamna vieții la fereastra mea/ Prin ramuri desfrunzite mă privește/ Se simte-n vântul aspru, vremea rea/ Și tot mai neagră noaptea crește.//E toamnă-n viața mea întreagă,/ Departe-i tinerețea, unde-o fi ?/ Iar sufletu-mi nu vrea să înțeleagă,/ Că iarna e la ușă, va veni…”. (Toamna vieții) 

Poeta baleiază decenii, între primăvara și toamna vieții, apoi între România și Elveția, cu popasuri care i-au electrizat sufletul cu frumuseți și atracții nenumărate. Viața i-a oferit și poetei șansa, asemenea multor români  de a cunoaște alte țări și alte lumi: „Prea mulți plecat-am din țară,/ Români cu gând de propășire-afară.”. N-a ratat șansa de a trăi experiențe în afara granițelor țării, însă pentru autoare, acolo, întotdeauna a fost străinătate: „Nu depărtarea mă făcea să sufăr,/ Ci despărțirea de pământul meu./ De verdele străbun, de albul nufăr,/ De grâul copt, de bobul greu…// Dar când era să vin la casa-adevărată,/ Din nou ca să trăiesc cu voi,/ Cu sete îmi luam, înfrigurată/ Din vamă sufletu-napoi…”. (Cu sufletul lăsat în vamă). S-a bucurat de lucrurile minunate întâlnite, însă ne mărturisește: „Plângeam adesea și-mi doream/ O altă soartă pentru neam,/ și-n vis mi se urzea-ndrăzneț/ Că va sosi un ceas măreț/ În care toți acasă vom veni/  Și-un nou destin ne vom clădi”.(Un nou destin)  În opinia poetei, împlinit doar prin „Iubire și iarăși iubire/ Șansa noastră la nemurire…” (Șansa noastră)

Dar să vedem cine și ce-i ținea captiv sufletul autoarei în România. Desaga cu care a călătorit prin viață și prin lume, întotdeauna a fost plină de mireasma românismului: ,,Plecată-n străini eu mereu/ Simțit-am duhul pământului meu/Și pot declara orișicui/ Ca mine româncă nu-i…// Cât voi trăi pe pământ,/ Rămân credincioasă locului sfânt/ În care cândva m-am născut.” (Duhul pământului meu) Plaiurile natale sunt conturate adânc, dar strălucitor pe catapeteasma inimii sale: ,,Bătrâne creste de Măcin în zare,/ Un cer albastru sprijinit pe mare,/ Și câmpul cu zbârcitele călcâie/ Spre Dunăre zburdând spre apa vie,/ În toate eu eram și toate-n mine,/ Plăpând vlăstar al nopților senine/ De ploi albastre mângâiator și de lumină,/ Prințesă mă visam și-apoi regină” (Și-alăturea o traistă cenușie…)

Dorul nestăvilit de întregul cuprins al României nu i-a dat pace poetei, oriunde se afla. Imagini vii, amintiri puternic înzidite în fiecare celulă a sufletului său: ,,Din Garvăn Marie, cu suflet stingher,/ Ridic în tăcere privirea spre cer,/ Oglindă să-mi fie, la ceasu-mi de dor,/ Să-mi văd eu Carpații intrând în pridvor,/ Cu Jiul, Cu Oltul, Cu Prutu-nspumat,/ Oaspeți de noapte sub ceru-nstelat,/ Cu Dunărea-n brațe, șoptindu-mi așa:// -Marie, primește-o, este a ta!/ Pune-o brățară, pune-ți o stea/ Și vino acasă odată cu ea…”. (Și vino acasă odată cu ea….) A înțeles și-a dat curs  aceastei chemări și datorită dragostei pentru: ,,Satul meu, un cuib de dor,/ Cerul liniștit și neamul,/ Râul limpede și ramul,/ Floarea-soarelui, pelinul,/ Pentru a-mi urma destinul.// Căci am rămas și voi rămâne/ Fiica nației române,/ Cu ochi de Dunăre, albaștri/ Și cu privirea către aștri…”.  (Cu privirea către aștri…”) Pentru Maria Sarău, Dunărea reprezintă mesagerul care-i poartă ruga către Dumnezeu: ,,Dunăre, sub valul tău,/ Umblă-n lume gândul meu,/ Du-l înfășurat în undă,/ În abisuri să pătrundă,/ Pân’la Dumnezeu s-ajungă.” (Viața mea de tine plină)  Își argumentează dragostea sa pentru Dunăre astfel: ,,Fluvii mari, oceane-adânci,/ Ape răstignite-n stânci/ Am văzut în lumea mare/ Și Niluri și Niagare,/ Dar ca tine nu-i niciuna,/ Tu în maluri, și-n cer Luna…”. (Dunăre, apă de dor)

Dacă dorul nu este suficient de convingător pentru sentimentele poetei față de țara mamă, cred că plânsul românește nu implică niciun dram de tăgadă a trăirilor sale. Elvețianul, alesul inimii  sale,  iubitul său soț a dorit să vină în România în ultima parte a vieții, cu dorința clar exprimată ca atunci când va pleca la Domnul să se odihnească în pământ românesc, ceea ce s-a și întâmplat, iar poeta îl jelește românește: ,,O floare la mormântu-i eu îi duc mereu/ Și ea sub trena vremii nicicând nu ofilește./ S-a-ndrăgostit de țara-mi etern iubitul meu/ Și-n veci helveta lui îl plânge românește….”. (Plâng românește)

Descoperim în poemele Mariei Sarău un lirism cu chipul unui naționalism chibzuit dozat și onest exprimat. Esența lirismului său atinge o stare virtuoasă.  Recurge la sacru, la acea mistică a trăirii binecuvântată cu nestematele neprihănirii, purității, candorii, serafismului imaginației plăsmuitoare. În exprimarea sentimentelor sale generoase folosește cu acuratețe limba strămoșească și mânuiește rima cu reală îndemânare pentru că indiferent ce a făcut și unde a fost, nu dezbracă ,,haina” profesoarei de limba și literatura română, o haină a tinereții, însă conștientă de misiunea nobilă se simte binecuvântată: <Am fost cândva și profesoară,/ În școala-n care-am învățat,/ Predam româna-întâia oară/ Copiilor, la mine-n sat.//  Poeții îi știam și buchiseam/ Gramatica rostirii românești,/ În sat la Garvăn toți știam: „A fost odată ca-n povești”…> (La mine-n sat, predând româna…).

„În sălaș de liturghie” este o carte sentimentală, o lirică duioasă și tandră. Poezia autoarei este trăirea blândă, dulce bucurie chiar și atunci când viața i-a oferit lecții de învățat. Uneori pare dusă de valul vieții, dar pune stavilă tăvălugului prin revenirea la credință și la rugăciune. 

„Maria de Galați” este copacul cu rădăcini adânc înfipte în ființa sa, dându-i totuși libertarea de a se manifesta, de a se exprima, a trăi liber. Nu întâmplător plasează ca motto al cărții: „Orice viață de om începe de mai multe ori” (Tudor Arghezi). Autoarea confirmă aceste celebre vorbe. A mers pe cărarea vieții, uneori asfaltată, alteori plină de denivelări, însă fiind o bună observatoare și optimistă incurabilă a „schimbat macazul” într-o altă direcție, astfel încât să găsească buna cale a vieții. 

Poezia i-a fost întotdeauna medicament pentru a trece prin încercări ori pentru a-și ostoi dorurile, însă s-a dovedit a fi doar un bun paliativ, de aceea doar iubirea și credința au fost trăirea substanțială cu efect terapeutic garantat. Ne sfătuiește să iubim și să avem credință, să ne păstrăm nădejdea vie, să credem în noi, indiferent ce ne oferă viața: „Să crezi în tine e-o povață bună,/ Ce din comoara mea străbună. / De bate vântul, de furtuni ridică/ În calea ta, nu-ți fie frică,/ Nu te-apleca de teamă, nu ceda,/ Nu oferi dușmanului, ce vrea.” (Să crezi în tine) Încrederea în sine este urmarea firească a credinței în Dumnezeu: „Dar cu puterea dată de credință/ Mereu am mers spre biruință”,  prin care  dobândim  (Un strop de fericire), și umblăm „Prin lumea mare pașii să-mi îndrept/ Alături de un prinț helvet/ Eu, dobrogeanca dintr-un sat/ La cot de Dunăre lăsat// S-ajung la Sfinxul din Egipt/ La Everestu-n cer înfipt, / Și până-n Asii depărtate,/ Atâtea țări, stătea state…// Dar spun la-ntoarcere acasă/ La noi e viața mai frumoasă…// Lui Dumnezeu, credință vie/ În ce a fost, în ce-o să fie…”.  (Credință vie)

Trăirea în comuniune cu Dumnezeu este un leitmotiv al cărții, mărturisindu-l astfel pe Creator. Și cum niciun muritor nu este perfect, să avem înțelepciunea ca atunci când greșim să ne cerem iertare: „Pe lume iubire s-aducem venim,/ Pace s-aducem pe cerul senin,/ Nu răul să-l facem, la disperare….// Iertare, Doamne, iertare!/ Și oprește-ne nouă răutatea/ Și seamănă peste tot bunătatea!” (Rugă) și să ne bucurăm: ,,De e soare, dacă plouă,/ Ziua e o floare nouă,/ Ce ne-o-ntinde Dumnezeu/ Și ne-o-ntinde tot mereu,// De ni-i bine, de ni-i greu,/ Să avem parfumul sfânt/ Ca speranță și avânt,/ Ca iubire și credință,/ Alinare-n suferință.” (E-o floare fiecare zi)

Încheie volumul cu poemul „Testament”, prin care îi  asigură  pe cei dragi inimii sale de iubire necondiționată și infinită: „Copiii, țara, neamul și credința,/ Iubirea ce-am țesut-o-n firul ei/ Cu ea am strâns în mine biruința,/ Cum roua-n florile câmpiei.// De-acum în urma mea surâd nepoții/ Cu chipul lor scăldat în soare,/ Pe mine mă așteaptă ceasul nopții,/ Ei zorii îi trăiesc plin de candoare…” .

Volumul Mariei Sarău este un regal de sorginte românească, în care prim solista poartă costumul popular al neamului său. Acest lucru n-o împiedică, ci chiar o ajută să-și întindă cu grație tentaculele elvețiene spre destinația finală, România. Poemele sunt tablouri veridice ale trăirilor și sentimentelor poetei. Înmiresmate de dorul mioritic care o însoțește aievea și pretutindeni sunt mesagerii care vorbesc într-un stil pur și cald românește. O poezie bine rostuită, cu ritm ce bate românește cu precizia ceasornicului elvețian. Stilul în care se exprimă poeta indică ora, minutul și secunda în care inima Mariei Sarău bate armonic, melodios, uneori vesel, alteori trist, dar întotdeauna cu sinceritate și devoțiune. 

Fiică a Galațiului, a Dunării, a mării, a țării, în opinia poetei  „Iubirea este pentru sufletele mari”; așadar și prin acest volum, Maria Weishaupt Sarău reușește să ne convingă de sufletul său mare. „Ca și în viață, în poezie, ea a rămas în clasicitate și ortodoxism, scriind simplu, curat, sincer și cu speranța mântuirii în suflet.” (Ion Manea)

Interview about creativity Valentina Teclici And Ken Sando


Deschiderea expoziţiei de artă „Rock On” a lui Ken Sandö a avut loc la Galeria de artă Boyd-Dunlop din Napier, joi seara, 13 aprilie 2017. În ciuda vremii furtunoase, provocată de ciclonul Cook, o mulţime de iubitori de artă au venit la lansare, au degustat vinul roşu, s-au perindat de câteva ori prin sala de expoziţie, au privit cu atenţie fiecare exponat, şi-au împărtăşit impresiile cu alţii şi cu autorul expoziţiei. Pentru mine, aceasta este o dovadă că Ken Sandö este un artist plastic bine cunoscut şi că oamenii sunt interesaţi de noutatea şi pasiunea pe care le aduce de obicei la aceste evenimente de artă.  


Valentina TECLICI: Ken, te-am întâlnit în circumstanţe diferite şi ştiu că eşti o persoană complexă, jucând mai multe roluri. Un exemplu ar fi cel de grafician. Cu amabilitate ai ilustrat coperta cărţii „Poetical Bridges” (Poduri lirice) pe care am tradus-o şi editat-o recent. Te invit, Ken, să te prezinţi şi să ne spui câte ceva despre rolul tău de artist plastic şi despre alte roluri, dacă doreşti.  

Ken SANDÖ: De fapt, Valentina, este doar un rol cu mai multe faţete; şi, dacă acel rol trebuie să aibă o etichetă, ar fi cea a creativităţii. Fiind creativă, îmi oferă libertatea de a-mi folosi îndemânarea la orice mă inspiră fără a fi nevoie să găsesc un alt motiv decât că este doar un alt aspect a ceea ce fac. A ceea ce sunt. Una dintre aceste faţete, după cum ai menţionat, este titlul de artist plastic. În ultimii 30 de ani am fost un artist practicant care a expus la nivel naţional în expoziţii individuale şi de grup. Am obţinut diploma în Arta vizuală şi design în 2002, în cadrul programului de artă de la EIT în asociere cu Universitatea Massey. Am fost un student mai în vârstă când am început studiile. Înainte, am lucrat ca decorator, artist vizual şi decorator calificat în comerţ, însă am fost implicat şi în alte meserii. După cum ştii, când nu fac artă, fac ceva creativ. În afara designului grafic şi ilustrării, de exemplu, în ultimele câteva săptămâni, am creat şi realizat elemente de recuzită pentru recitalul de dans al Studioului Rochelle Spence de la Teatrul Municipal din Napier, am fost technician şi consilier artistic pentru un alt coleg care îşi organizează expoziţia, am restaurat mobilier pentru un prieten, am construit un sistem de stocare pentru o colecţie de artă… Fiecare zi este diferită!  

Valentina TECLICI: Care rol îţi place cel mai mult?  

Ken SANDÖ: Cel al artistului spirit liber, Valentina! Admit că acest rol îţi aduce satisfacţie şi nu te prea recompensează financiar, dar oferă o libertate de exprimare şi independenţă pe care nu le găseşti prea des în alte vocaţii.  

Valentina TECLICI: Cum descrii stilul tău creativ?  

Ken SANDÖ: Stilul meu este în prezent condus de anumite întrebări pe care le am despre imagini şi percepţii ale realităţii; ceea ce este considerat ca adevăr. Asta înseamnă că lucrez dintr-un cadru filozofic atunci când creez arta mea, idee mereu esenţială în procesul meu, imaginea fiind un rezultat al acestuia. Asta se datorează faptului că îmi place să ştiu „cauza” lucrurilor. Examinând ceea ce este considerat normal sau cotidian, apoi întrebând de ce este, această căutare de răspunsuri conduce creativitatea mea. Aceste întrebări şi fragmente de răspunsuri sunt plasate în naraţiunile lucrărilor mele şi accentuează imaginile rezultate. În ceea ce priveşte stilul? Este un produs secundar al procesului. Voi folosi orice mijloc sau metodă care simt că se potriveşte cel mai bine sau este cea mai versatilă, în procesul de creaţie. Încerc să nu mă fixez pe un stil, deoarece acesta te poate prinde în capcana similitudinii repetitive.  

Valentina TECLICI: Am observat la această expoziţie diversitatea lucrărilor tale. Poţi să ne spui ceva mai mult despre temele, modelele creative şi materialele pe care le-ai folosit pentru acest eveniment artistic?  

Ken SANDÖ: Lucrările expoziţiei sunt o altă manifestare în cadrul proiectului la care am lucrat în ultimii cincisprezece ani; ca atare, toate fac parte din lexicul meu de artă, care evoluează şi se aprofundează prin acest proces exploratoriu. Înţelesul fiecărei lucrări individuale este atins de trasee ale ideilor de ansamblu care conduc la realizarea artei mele. Aşa cum ai observat, Valentina, exponatele ar putea părea diverse la suprafaţă dar, la o examinare mai atentă, tematica este constantă în cadrul expoziţiei. De exemplu, ai observat că majoritatea picturilor din expoziţie sunt pur şi simplu nuanţe de negru-gri pe un fond neutru. Aceasta este o tehnică deliberată pe care o folosesc pentru a indica faptul că între două stări ale unei dualităţi percepute există varietate şi diferenţă, sugerând includerea sau subversiunea. Acest lucru este ceva mai puţin evident în procesul meu de creare a imaginilor, însă pentru asta, utilizez tehnologia computerului (prezentul) pentru a construi iniţial imaginea, schiţată în vopsea pe tablou, apoi în cele din urmă desenată în cărbune (primitivul)… Tematica este reiterată în conţinutul distorsionat de reprezentare a picturilor şi lucrează împotriva artei figurative convenţionale care este răspândită în majoritatea galeriilor stradale importante.  

Valentina TECLICI: Care este cea mai importantă sursă de inspiratie pentru creaţia ta?  

Ken SANDÖ: Viaţa… Aceste întrebări fără sfârşit pe care le am despre imaginile şi percepţiile realităţii… Identitatea liminală şi identitatea construită. Întrebări de gen şi sexualitate. Ce defineşte normativul şi ce nu. Spaţiul dintre, dimprejur, de dincolo, din lateral, din dualitatea convenţională…  

Valentina TECLICI: Ce fel de cercetare faci pentru arta ta?  

Ken SANDÖ: În mod normal, dacă nu este ceva despre care am o conştiinţă intimă, mă voi întâlni cu o imagine sau cu un text care declanşează momentul „ce înseamnă asta?” şi, pur şi simplu, trebuie să ştiu de ce este invocat un astfel de răspuns. Deci, o mare parte din cercetarea mea iniţială este pur şi simplu explorare de sine, în timp ce aplic propriile mele teorii la motivul care m-a interesat. Acest lucru îmi dă de obicei esenţa ideii unei opere de artă. De asemenea petrec o perioadă de timp citind diferite puncte de vedere despre subiect pentru a vedea dacă ideea este durabilă sau este o fantezie fără valoare; apoi încep să lucrez prin sensuri şi simboluri mai profunde pentru a da contur lucrării. Din păcate, nu mai reuşesc să citesc mult pentru petrecerea timpului liber, deoarece tind să-mi pierd lectura prin prea multe materiale de referinţă.  

Valentina TECLICI: Care este opera de artă preferată pe care ai creat-o până acum? Ai păstrat-o sau ai vândut-o?  

Ken SANDÖ: Odată, la începutul verii, am petrecut ziua cu fetele mele, atunci preşcolare, şi cu bunica lor într-o dumbravă, lângă un lac şi, în timp ce fiica cea mare se distra singură, am petrecut ziua, desenând-o pe fiica cea mică într-o lumină difuză… Acest tablou rămâne un etalon al unei după-amiezi fericite şi o abordare total diferită de ceea ce desenez, pictez, creez în mod normal. O operă de artă care nu este de vânzare.  

Valentina TECLICI: Stilul tău artistic este, după părerea mea, original. Există însă vreun pictor cu care ţi-ar plăcea să fii comparat?  

Ken SANDÖ: Categoric sunt influenţat de alţi artişti, cum ar fi: Hannah Höch, Pierre Molinier, Man Ray, René Magritte, Marcel Duchamp… ca să numesc doar câţiva. Dar nu mi-ar plăcea să fiu comparat cu ei, fie individual, fie colectiv, deoarece cu toţii ne aflăm în diferite epoci, locuri, sisteme politice, vieţi personale şi profesionale etc.  

Valentina TECLICI: Crezi că arta ar trebui finanţată?  

Ken SANDÖ: Răspuns scurt: Da. În aceeaşi măsura sau mai mult, cum este sportul în prezent.  

Artele sunt gresajul oricărei civilizatii, necesarele înfrumuseţări care uşurează existenta noastră atât de plină.  

Valentina TECLICI: Care este proiectul de artă la care visezi?  

Ken SANDÖ: Să influentez pe alţii cu imaginile mele; când ele devin profund reflexive pentru ceilalţi (este cu siguranţă un drum lung de parcurs înainte ca asta să se întâmple). Să devin independent din punct de vedere financiar, astfel încât să pot continua activitatea de creaţie cu normă întreagă. În cele din urmă, parafrazând remarcabila cugetare a lui Picasso “Arta este o minciună care ne ajuta să înţelegem adevărul”, să reuşesc să găsesc mici adevăruri în marea minciună care este Arta…  

V.T.: Mulţumesc, Ken, pentru timpul acordat.  


Valentina TECLICI  


Ken Sandö’s opening, of his art exhibition “Rock On”, was held at the Boyd-Dunlop Gallery Napier on Thursday evening, 13 April 2017. Despite the stormy weather, caused by Cyclone Cook, a lot of art lovers came to the launch. They drank the red wine, moved around the exhibition several times, and looked attentively at every piece of work, all the while chatting with each other, as well as with the artist. For me, this is proof that Ken Sandö is a well-known artist and people are interested in the novelty and passion he brings to these events.  


Valentina TECLICI: Ken, I have met you in various circumstances and therefore I’m aware that you are a talented person who wears many hats. For example, one is that of a graphic designer. You kindly designed the cover of my recent book „Poetical Bridges-Poduri lirice”. I invite you, Ken, through the following questions, to introduce yourself and tell us about yourself, as an artist, as well as any of the other fields you are involved in, if you so wish.  

Ken SANDÖ: Really, Valentina, it’s just one multifaceted hat; And, if that hat had to have a label it would be that of creative. Being a creative gives the freedom to turn my hand to anything that takes my fancy without having to offer any other reason than it’s just another aspect of what I do… Who I am. One of those facets, as you’ve mentioned, is the title of Artist. For the last 30 years I have been a Practising Artist who has exhibited nationally in solo and group exhibitions. My Visual Art and Design Degree was obtained in 2002 through the EIT Arts programme in association with Massey University. I was an adult student when I sat for the degree as I had been working previously as a Decorative Artist/Fine Artist and Trade Qualified Decorator, as well as being involved in other vocations. As you are aware, when I am not making art I will bedoing something creative; aside from Graphic Design and Illustrating, in the last few weeks, for example: I have designed and made props and sets for Rochelle Spence’s Studio dance recital at the Napier Municipal Theatre, have been a Technician and Artistic Advisor for another Artist who is setting up their exhibition, restored some furniture for a friend, built a storage system for an art collection… Every day is different!  

Valentina TECLICI: What hat do you most enjoy wearing?  

Ken SANDÖ: That hat would have to be the maverick Artist’s hat Valentina! Its self-indulgent admittedly and not very fiscally rewarding but it does offer a freedom of expression and liberty not often found in other vocations.  

Valentina TECLICI: How do you describe your creative style?  

Ken SANDÖ: My art making presently is driven by certain questions that I have about imagery and perceptions of reality; what is considered to be truth/s. This means I work from a philosophical underpinning when creating my art, the idea always paramount in my process, the image a result of this. This is because I like to know the ‘why’ of things. Examining what is considered normal or everyday then questioning why it is; it is this pursuit for answers that drives my creativity. It is these questions and fragments of answers that are placed into my works narratives and which underscore the resulting pictures… As for style? It is a by-product of the process. I will use whatever medium or method I feel fits best, or is the most apt, when working through the making process. I try not to fixate on style as that can tie oneself to the tiresome treadmill of repetitive sameness.  

Valentina TECLICI: I noticed at your current exhibition the diversity of your work. Could you please tell us more about the themes, creative patterns and the materials that you used for this art event?  

Ken SANDÖ: The works in the exhibition are another manifestation within the project that I have been working through for the last fifteen years; as such they are all part of my art lexicon that is evolving and deepening through this exploratory process. Meaning each individual piece of work is touched with traces of the overarching ideas that drive my art making. As you’ve noted Valentina, on the surface the objects may seem diverse yet upon examination the thematics are constant across the exhibition. For example, you may have noticed that the majority of the painted works in the exhibition are simply shades of black/grey on a neutral ground. This is a deliberate device I use to imply/indicate that between two states of a perceived duality there lies variety and difference, hinting at inclusion or subversion. This is a little less obvious in my process of making the imagery, yet still there, in the use of computer technology (the Now) to construct the imagery initially, sketched out in paint on board, then finally drawn out in charcoal (the Primitive)… The thematics are reiterated in the distorted representational content of the works and play against the conventional figurative art that is prevalent in most main-street galleries.  

Valentina TECLICI: What is your main source of inspiration for your work?  

Ken SANDÖ: Life… Those never-ending questions I have about imagery and perceptions of reality… Liminal identity and constructed identity. Questions of gender and sexualities. What defines normative and what doesn’t. The space between, around, beyond, aside, from conventional dualities…  

Valentina TECLICI: What research do you do for your art?  

Ken SANDÖ: Normally, if it’s not something that I have intimate awareness of, I will stumble across some image or text that triggers the “whattya mean by that?” moment and I’ll simply need to know why it invokes such a response. So a lot of my research initially is simply belly-button gazing while I work through my own theories on why it interested me. This usually gives me the core of the idea for an artwork. I will then spend a period of time reading differing viewpoints about the subject to see if the idea is sustainable or is fanciful garbage; then start working through deeper meanings and symbology to flesh out the piece. Sadly, I don’t get to read much for leisure anymore as I tend to wear out my reading on far too much wordy reference material.  

Valentina TECLICI: What is your favourite piece of art that you have created so far. Did you keep it or sell it?  

Ken SANDÖ: Once in early summer I spent the day with my then preschool girls and their grandmother in a copse beside a lake, and as the eldest paddled about I whiled away the day by drawing my youngest daughter in the dappled light… It remains a touchstone of a happy afternoon and a massive departure to what I normally draw/paint/make. One piece that is not for sale.  

Valentina TECLICI: Your art style is, in my opinion, unique. However, is there any artist you would like to be compared to? If yes, please name the artist and explain why.  

Ken SANDÖ: I’ve certainly been influenced by other artists, such as; Hannah Höch, Pierre Molinier, Man Ray, René Magritte, Marcel Duchamp… To name a few. But I would not like to be compared to them, either individually or collectively, as we are all of differing times/place/politics/personal and professional lives/etcetera…  

Valentina TECLICI: Do you think that art should be funded?  

Ken SANDÖ: Short answer: Yes. To the same degree, or greater, as sport currently is.  

The Arts are the grease of any civilization, the much needed slippery fripperies that ease our sometimes fraught existence.  

Valentina TECLICI: What is your art project dream?  

Ken SANDÖ: To become an influencer with my images; where they become deeply reflective for others (there’s admittedly a long way to go yet before that occurs). To become financially self-supporting so I am able to pursue my art-making full-time. Finally, to paraphrase Picasso’s powerful line “Art is a lie that makes us realize the truth”, to be able to find some small truths in the great lie that is Art…  

Valentina TECLICI: Thank you, Ken, for your time.  


Valentina TECLICI  

Napier, New Zealand  

April 2017  

Vasilica Grigoras – Caruselul timpului Dorina Carp Nenici

Vasilica Grigoras – Caruselul timpului Dorina Carp Nenici

Caruselul timpului Dorina Carp Nenici

Dorina Carp Nenici debutează în poezie „Cu timpul de mână”, volum publicat la Editura Scripta manent, Napier (NZ), 2019, cu un material introductiv, intitulat „La Huși se naște poezie”, semnat de poeta Ana Anton, coperta și grafica de Cornelia Dinu și Ioniță Carmen Angheluș, editor Valentina Teclici. Printr-o colaborare fericită a mai multor hușeni sensibili și talentați nu putea să nu ajungă la tipar decât o carte deosebită, interesantă și plăcută.

De ce mi-am imaginat cartea asemenea unui „carusel al timpului”? Pentru că lirismul Dorinei se învârte cu grație în jurul timpului, mărturisire de început prin însuși titlul volumului. Și nu este vorba de orice fel de relație, ci de una amicală. Poți ține în mână sau de mână doar un obiect, element, entitate, o persoană apropiate sufletului tău. La prima vedere pare o joacă frumoasă, candidă și inocentă de copii. Poeziile înserate în carte sunt asemenea „căișorilor” care se învârt în jurul unui ax, acesta fiind TIMPUL. Firul timpului este tors de poetă cu abilă îndemânare și colorat într-o gamă largă de nuanțe, fiecare exprimând și transmițând o anume stare sufletească. De altfel, fiecare om are libertatea să-și țeasă din acest fir binecuvântat o haină pe măsură, care să-l reprezinte și să-l bucure.

Autoarea nu încearcă să dea o definiție timpului. Probabil că, dacă ar fi întrebată, ar răspunde asemenea Sfântului Augustin: „Ce este timpul? Dacă nu sunt întrebat, știu. Dacă sunt întrebat, nu știu.” (Confesiuni) Și, totuși încearcă prin poezie să dea o minimă explicație a ceea ce este timpul pentru sine. În această lume bulversantă, în care stresul este la ordinea zilei, cu înțelepciune, autoarea a identificat modalitatea prin care se simte confortabil cu sinele său interior, iar eul liric zburdă pe aripi de vers pe imașul timpului, printre obstacole de tot felul, îndrăznind să tindă și chiar reușește să ajungă la Adevăr și Lumină.

Putem afirma că în lirica Dorinei Carp există un „timp profan” – văzut ca durată, ireversibil, dinamic, care curge, devine și se transformă și un „timp sacru” – reversibil, static, rotund, ciclic și cosmic, variante ale timpului în accepțiunea lui Mircea Eliade. Dorina mărturisește: „… aceste cuvinte, scăpate printre degetele firii sunt aici și vă spun că o clipă poate deveni eternitatea pe care și eu o voi stăpâni cândva și vă voi privi, vă voi îmbrățișa cu aceeași dragoste.”

Din pură curiozitate, dar și cu admirație să-i urmărim pașii (citind poeziile) și să parcurgem împreună cele patru anotimpuri ale vieții, vehicule bine ticluite și încărcate de sensibilitate. Înșirate pe firul cărții cele patru capitole sunt inspirat și sugestiv intitulate: I. Cu timpul de mână, II. Cerneala de foc, III. Metamorfoze, IV. Lacrima Domnului.

Abordarea timpului ca motiv de inspirație în poezie și nu numai este o problemă destul de delicată. Este un gest oarecum de temut pentru că, în general se spune că timpul este dușmanul omului, dușmanul vieții, el ne poartă, fără să ne întrebe, acolo unde dorește, când, cum și cât dorește. Îndrăzneață și temerară, deși nu pare, poeta își ia „timpul de mână” și pornește pe o cale de ea aleasă într- un periplu interior, dezvăluind trăirile din universul liric al inimii sale. Dorina, pur și simplu sfidează discret tăișul și ascuțișul timpului, însă, așa cum am afirmat mai sus încearcă să și-l aproprie, să-l îmblânzească și să-i devină prieten. Procedează astfel cu multă diplomație. Nu-i reproșează nimic, nu-l privește cu dușmănie și se pare că a reușit acest lucru pentru că împreună călătoresc grațios pe filele volumului de poeme. Își lămurește sieși unele nedumeriri, neînțelegeri, dă răspunsuri la întrebări de mult înstăpânite în minte și inimă. În acest context, în perimetrul trăirilor personale ne aflăm fiecare dintre noi.

Autoarea, cu sinceritate și gentilețe împărtășește cititorilor și bucuriile și angoasele, neabătută de vânt și ploi, continuându-și parcursul indiferent de timp și anotimp, începând cu momentul inițial al existenței sale – nașterea: „M-am născut/ dintro mie de vieți/ pe-un cântar atârnat/ de-o crenguță uscată./ Câte ploi m-au udat/ și cât vânt ma bătut/ peacelași cântar/ am rămas/ nentrebată de timp,/ pe-aceeași crenguță uscată.” (Destin) Apoi, își creionează cu luciditate portretul: „Sunt/ un ciob de portret/ întro ramă/ roasă de cari./ Sunt o pasărefără menire,/ agațată de timp/ și mai sunt/ o umbră/ împrăștiată de vânt.” (Portret), și se caută continuu pe sine, dar nu în lume, ci în interiorul său„Eu în mine,/ care sunt?/ Care râd/ Sau care plâng?/ Care sper,/ care disper,/ cea care- a visat/ dormind/ sau cea trează și visând?!/ Peste tot sunt eu/ cea care …/ Peste tot mă văd în mine!/ Sunt eu./ Și eu…/ și eu…” (Eu în mine) Descoperindu-se pe sine, dar și bună observatoare a universului în care trăiește, ne spune că în viață există multă neputință, dar și speranță: „Din nou/ mafund/ până la gleznă-n cenușiu./ Și anevoie merg/ cu pasul meu rănit…/ doar mâinile/ mi le înalț/ spre cerul infinit.” (Neputință și speranță) Neputința se datorează păcatului lăuntric, înșelându-ne singuri ori ne lăsăm ispitiți de șerpi, iscoade ale păcatului. În atare situație se impune cumpănire și dreaptă judecată. Dacă nu reușim singuri, este

musai să cerem ajutor, să avem în preajma noastră o mână puternică întru toate cele bune și de folos care să ne sprijine să lepădăm sau să înfruntăm răul pentru a merge pe calea cea dreaptă „Dămi mâna/ lumină/ și umbră/ sămi acopăr ochii./ Cu degetele flăcărilor/ să dau foc pădurii/ din preajma clopotelor./ Să ardă!/Să ardă lemnul uscat/ din suflet,/ păcat conceput/ în lăuntrul haotic./ Dă– mi mâna/ lumină și umbră/ saprind lumânări/ în punctele cardinale,/ ale eu-lui meu/ cândva răvășit/ de amăgire.” (Dă-mi mâna) Și iubirea și amăgirea, și toate cele se manifestă cu întreruperi, sunt trecătoare: „Țiam sărutat/ privirea,/ în taină,/ în treacăt./ Din crisparea/ clipei,/ am smuls/ nemărginirea./ Și în aceeași clipă,/ tăcuți/ neam depărtat…/ ca doi străini/ necunoscuți!”. (În treacăt) Poeta insistă asupra amăgirii pentru că aceasta se manifestă în orice clipă a timpului fugar: „O rază deo secundă/ râden pustiul imens/ și clăi de idei se trezezc/ mărginite de ieri,/ de mâine, deacum,/ În liniște, târziu/ cad păsări din vagul înalt…/ Departe-i de mine, acel mâine/ care de ieri…/ demult… s-a topit.” (Amăgire)

Recunoaște că uneori, omul este „nimic”, n-are nicio importanță, nicio relevanță, este pradă ușoară și poate fi răpus de cele mai mici intemperii: „Sunt nevăzută,/ fără culoare,/ uneori, insipidă./ Și mai ales/ sunt singură devreme,/ Sunt un micrOM,/ unitate de măsură/ în facerea lumii/ învălmășită de vremuri/ și timp./ Sunt nevăzută,/ fără culoare/ și uneori, insipidă.” (Transparență) Acest lucru se întâmplă pentru că, în opinia poetei, viața e doar vânt: „Împătimită de cer/ și de cuvânt…/ mai scriu, să țineți minte/ doar atît: că viața/ e doar… vânt!” (Viața e vânt) Cu toate acestea, Dorina, asemenea nouă tuturor este și învingătoare, eroină atunci când trudește pe tărâmul binecuvântat al vieții, găsind pârghiile potrivite pentru a se depărta de păcat și de lucrul cel rău: „Încep să prind/ în mine rădăcini/ și caut trudind/ prin cerul de albastru,/ să întâlnesc minuni./ E greu./ Dar mă agăț de ancore/ târziu,/ ca o liană și mă-mpletesc/ cu viața, ieșind anevoios/ dintre genuni./ Și tai din mine ramul/ cu frunzele uscate/ lăsând lăstar cu muguri/ sămi împodobească/ cerul plin dealbastru…/ Și liniștea adoarme,/ pe patul cald al lunii,/ pe perna,/ cu flori de albastru.” (Rădăcini în cer) Prin liberul arbitru, putem alege și putem fi ceea ce ne dorim, putem trăi în lumină și pace doar păstrându-ne credința în Dumnezeu. Căutând și simțind intervenția divină, omul devine fericit.

Uneori singurătatea ne dă târcoale, izolându-ne de lume într-o carapace de gânduri, stăpânindu-ne propriile amintiri. Poeta analizează cu migală și conștientizează ceea ce se întâmplă cu ea, timpul de ieri s-a cuibărit în prezentul trăirii ținând-o ostatic, timp în care dorința de libertate devine și mai stringentă, mai vie: „Amintirile/ se joacă dea rândul/ printre zăbrele de ani./ Sunt singură/ și încuiată printre rânduri/ necitite,/ într-o carte,/ ce-ai scris-o cândva/ pentru mine./ De-atunci, au trecut/ timpuri/ și astăzi, nu-i nimeni,/ nu-i nimeni pe- aproape,/ să-mi dea libertatea-n lumină/ să plec din închisoarea/ de gânduri.” (Închisă în timp) Existența trăită prin constrângere îi sporește dorința și dorul de libertare, aceasta devenind adevărată ispită, însă de data aceasta este vorba de o

ispită măgulitorare, asemenea unei flori nobile (crinul, poate chiar unul imperial!), înmiresmate, atrăgătoare și cuceritoare: „Majunge câteodată/ dorul,/ de tot ce nici/ nu mi-am dorit./ Și știu căi doar/ ispita înflorită/ cu miros alb/ și cald de crin./ De unde vine-atâta dor, când ochii mei/ au adormit?/ E taină mare/ și ispita asta!/ Das fericită,/ fiindcă mam trezit!” (Ispita) Are și o explicație a ceea ce se întâmplă – adormise și dorul a trezit-o la fericire. Merge mai departe, cugetând asupra dorului: „Mămbăt cu dor,/ dorit/ la ceas târziu de clopot…/ Și ochii mi-i acopăr/ de fior,/ când inima, nesocotit/ de jucăușă,/ s-a încuiat cu lacătul / de dor,/ să nu pășească nimeni/ pragul de la ușă!” și reușește să deschidă acest „Lacăt de dor” pentru a se trezi în „Dimineața cu dor”, când: „…Și picurau lacrimi de sânge/ pe câmpul nins și-ntroienit/ cu flori de liliac și maci/ când bezna, de stele strivită,/ sapă adânc săși facă rădăcină/ în ceasul orelor ce ruginesc,/ când taci.” Descoperă că atunci când rădăcinile-i sunt puternice, încet, încet apare și: „O scânteie/ mi-a aprins/ lumina în suflet./ Și ochii, din vis/ mi-au trezit privirea/ care-și făcuse cărare/ spre zâmbetul tău./ Apoi/ scânteia/ mi-a smuls cuvântul/ ce-mi stătuse în umbră/ închis/ și rostirea se aprinse/ cu tot/ ce în mine fusese/ adormit./ A fost vis?/ M-am trezit?/ Spre cer mă înalț/ cu privirea/ și tângui iertare/ pentru tot ceam greșit.” (Scânteia) Poeta ne recomandă să fim mereu în stare de veghe și trezvie, cu atenție sporită la tot ceea ce facem și la tot ceea ce se întâmplă pentru a avea un comportament adecvat locului și timpului, dar mai ales plăcut Domnului. Și chiar dacă uneori mai greșim, poeta ne spune că vine și o vreme de „Trezire”: „Mă întorceam/ din legea firii,/ cu dragostea frântă/ de dor./ Îmi uitasem/ și zâmbetul/ pe oglinda lacului,/ undeși făcea loc/ o stea căzută,/ plictisită/ deatâta înalt.” Și astfel, zburăm asemenea pescărușului, fie el și eșuat pentru că nu contează rezultatul, ci zborul în sine, exercițiul prin care putem învăța o lecție: „Demult, teașteptam,/ rătăcind pe undeva/ între cer și pământ./ În mine e o mare/ de liniști./ Cânt/ și m-amestec cu zborul/ statornic/ al unui pescăruș/ eșuat.” (Revenire) Așadar, calea adevărată este să ne lăsăm în voia Domnului și să trăim în iubire, instanță majoră a planului divin. „Să fiu mereu/ un dor de anotimp,/ să fiu răspuns la orice întrebare/ să fiu blestem, ca-n rău/ să nu cuprind/ cea mai fierbintembrățișare./ Să fiu orice sub soare/ prin care să mă înalț/ și nu, să fiu un rest de mine,/ să umplu goluri sufletești/ și uneori singurătăți…/ Eu vreau/ pentruntuneric,/ să strălucesc mai tare.” (Să fiu)

Timpul își urmează cursul, ajungem în toamna vieții, și asemenea frunzei care-și pierde treptat verdele primăvăratic al sevei hrănitoare și se desprinde de ramura susținătoare și omul în: „În cântecul toamnei,/ amurgu-ntunecat, sângeriu/ a făcut ca frunza să tacă./ Resemnată,/ fără nicio adiere de vânt/ s-a desprins și sa rupt/ ca din mine…/ Șiamândouă am plîns/ și am curs/ pe sub ploi adunate de vânt,/ pe sub nori fără soare./ Sub ninsori, amândouă/ ne vom preface… pământ.” (Metamorfoză)

Timpul profan este finit. Oamenii, doar niște frunze sunt supuși unei metamorfoze prestabilite de timpul sacru, de providență. Dacă viața este un

zbucium continuu, poeta ne recomandă să căutăm în noi și dincolo de noi, în lumea de lângă noi și din depărtare; această căutare trebuie făcută din iubire, în iubire și pentru iubire pentru că nimic nu reușim fără iubire. Pe lângă iubirea familiei, a semenilor, pentru autoare: „Viața– Sclav/ mereu mi-a zdruncinat,/ sufletul, cristal curat/ și-n pulbere l-a transformat./ Viața – Împărat/ la loc l-a alcătuit/ din cioburi de liniște/ de granit./ Și totuși. EU,/ liniștea o caut/ și-o găsesc mereu/ șin bine, șin rău…/ Însă liniștea mea,/ am găsit-o/ la DUMNEZEU!” (Marea iubire) Și descoperind pe o anumită treaptă a vieții, Iubirea Infinită, i s-a revelat și forma de a I se adresa, de a O invoca, de a-I mulțumi și de a O slăvi: „Doamne,/ te rog să-mi vindeci/ sufletul,/ de boala mărginirii./ Copilul meu, din revărsarea/ firii,/ săl vindeci de păcat./ Și te mai rog,/ de teamă/ să mă vindeci, / când Ușa/ se va deschide/ spre Înalt!” (Rugăciune) Este și un mod de pregătire pentru a trece pragul timpului profanspre timpul sacru, spre eternitate cu nădejdea învierii.

Timpul, în viziunea Dorinei Carp Nenici are chip de: Neputință și speranță, Frate, Amăgire, Lacrimă, Joc, Nostalgie, Cuvinte tăcute, Veghe, Durerea tăcerii, Dor, Amprentă, Ispită, Scânteia, Trezire, Iubire amăgitoare, Revenire, Trădare, Melancolie, Bumerang, Secret, Stea cu noroc, Liniștea serii, Furie albă, Amurg, Înserare, Meditație, Furtună, Fulger, Vis, Ger, Lacrima Domnului, Marea iubire, Rugăciune, Mărturisire, Rugăminte, Doamne… Toate acestea sunt secvențe ale timpului profan, cu lumini și umbre, sub un cer cenușiu ori senin, urcând pe Cale spre Seninul Celest.

Sonul poeziilor din „Cu timpul de mână” se modulează după starea de spirit a autoarei, nu întâlnim nicio urmă de fantazare, ci doar „gânduri, emoții și sentimente”, după mărturisirea Dorinei; trările sale sunt simple adevăruri. Prin acest volum, se prefigurează un poet în înțelesul deplin și adânc al cuvântului, a cărui simțire este încărcată de lumini și umbre. Sentimentul poetic are o discreție și un farmec bine definit. Își pune mereu întrebări, vede primejdii, are presimțiri, simte „durerea tăcerii”, o bântuie necunoscutul cu „imagini cenușii” ale cuvintelor. Acceptarea nopții și durerii, a pierderii și scăderii este dovadă de înțelegere profundă, de înțelepciune. Dar nu rămâne imuabilă într-o stare, într-un tipar (timpul curge), astfel la un moment în viața sa se ivesc speranțe, țâșnesc nădejdi, se profilează lumina și seninul, se înfăptuiesc proiecte și se împlinesc vise.

Caruselul liric al Dorinei Carp Nenici ne antrenează cu eleganță și bunăvoire în jocul „Cu timpul de mână”, lăsându-și propria amprentă în sufletul cititorilor. O amprentă bine conturată, durabilă care te invită, cititorule să revii și să-i tot citești poemele, adevărată simfonie „o zbatere a gândului pur, eliberat pe cerul acestor pagini” ale cărții, care impresionează prin simplitatea și limpezimea stilului și prin claritatea mesajului.



Astăzi, e despre poeta Dorina Carp Nenici. Mi-a plăcut cartea sa de versuri „Cu timpul de mână”, ceea ce m-a făcut s-o şi recenzez. Cronica literară la această carte va apărea în revista Pro Saeculum (ce apare sub egida Uniunii Scriitorilor), în rubrica mea permanentă „Breviar editorial”. Felicitări, sensibilă şi talentată poetă Dorina Carp Nenici!
O relaţie idilică eu liric-timp
Dorina Carp Nenici se întoarce în lumea poeziei după publicarea, în anul 2005, a volumului de versuri „Poezii”, cu o nouă carte: „Cu timpul de mână” (Ed. Scripta Manent Publishing House Ltd. Napier, New Zeeland, 2019). Cu o prefaţă realizată de Ana Anton şi beneficiind de „metaforele grafice” ale Corneliei Dinu, noua carte a Dorinei Carp Nenici oferă cititorilor poezii în care temele principale sunt timpul, dragostea, Divinitatea, cuvântul, acestea interferând în cuprinsul celor patru cicluri:
Cu timpul de mână, Cerneala de foc, Metamorfoze şi Lacrima Domnului. După cum afirmă însăşi autoarea la începutul cărţii, poeziile sale sunt „gânduri, emoţii şi sentimente”, sunt o „zbatere a gândului pur”. Ceea ce se poate afirma cu siguranţă este faptul că acestea sunt irumperi lirice înalte, clocotitoare sau, dimpotrivă, curgeri lirice mai liniare, mai liniştite, în funcţie de meandrele sufletului şi de dispoziţia de a încheia pacte efemere cu timpul, cu iubitul, cu vocabula scrisă, cu instanţa divină. Unul dintre motivele literare cele mai folosite în acest volum – alături de ploaie, cer, pământ, viaţă, zăpadă ş. a. – este dorul. Pe un fond de melancolie, de nostalgie, de rememorări şi reverii, dorul ţese o pânză a Penelopei, luna, ca şi soarele ori elementele microcosmice precum pădurea, florile, frunzele, ploaia etc. construind diverse faţete ale clepsidrei.
Numeroasele elemente de autoportret completează tabloul unui eu liric lucid, direct şi frust în primul rând cu sine însuşi, în ciuda visului de iubire şi a aşteptării fără cunoaşterea marginilor acesteia. Acceptarea şi
resemnarea în privinţa efemerităţii sale şi a rostului avut pe pământ, accentuate din când în când de-a lungul volumului, sunt anulate însă în poezia care deschide cartea, cu timpul de mână. Relaţia dintre timp şi actantul liric este una idilică, părând că nimic şi nimeni n-ar putea s-o tulbure: „Am rupt ceasuri/ în două”, declară în incipit Dorina Carp Nenici. Preocuparea pentru continuitate – a sa ca om şi ca poet – este evidentă: „Şi-n fiecare secundă/ am pus rădăcina în mugur”. În aceste condiţii, trecerea timpului devine inofensivă, în vreme ce timpul însuşi, un fel de zeu cucerit de credincios/ supus şi nu invers, va fi înveşnicit prin dragoste: „voi pleca îndrăgostită/ de-un veşnic minut/ cu timpul de mână”. Există poezii care, dimpotrivă, subliniază disperarea eului liric în
faţa trecerii implacabile a timpului: „Unde să ascund clepsidra?/ În ce deşert îndepărtat/ să-i vărs nisipul, în nisip/ sau să o-ngheţ măcar o iarnă” (Unde să ascund clepsidra?); „Eu plec/ şi plec mereu./ Pe-altare- ntunecate/ voi asfinţi-n durere” (Degeaba); „Timpul Tău,/ cu-mprumut,/ dă-mi-l, Doamne,/ să-l sărut./ Nu lăsa atâtea toamne,/ barca vieţii să răstoarne” (Rugăminte); „ În cântecul toamnei,/ amurgu-ntunecat, sângeriu,/ a făcut ca frunza să tacă” (Metamorfoză). Toate aceste strigăte lirice împotriva condiţiei efemere a tot ceea ce este muritor par să dezintegreze iniţiala imagine a relaţiei eu liric-timp, dar salvarea vine tocmai din trăirea elevat-spirituală a vieţii, aşa cum se întâmplă în cazul autoarei care are o soluţie pentru sine, poeta, şi pentru toţi aceia care iubesc cuvântul, incluzându-l aici şi pe Dumnezeu: „Când/ te mai doare/ ziua de azi/ şi de mâine/ […]/ spune-ţi păsul/ înaintea Cuvântului” (Mărturisire).
Preocuparea autoarei pentru menirea sa pe pământ prilejuieşte numeroase meditaţii pe această temă, reflecţiile îmbinând imagini şi secvenţe lirice autoreferenţiale: „Sunt un ciob de portret/ într-o ramă/ roasă de cari/ […]/ umbră împrăştiată de vânt” (Portret); „Eu, în mine,/ care sunt?/ Care râd/ sau care plâng?/ Care sper/ care disper” (Eu, în mine); „Nu m-am născut/ să fiu poetă,/ din poezie însă m-am născut/ […]/ sunt un copil/ […]/ aştept în mine să mai cresc/ şi să mă joc/ şi să mă lupt cu gânduri!” (Din poezie m-am născut); „O fi din întâmplare/
cuvintele să inventez/ şi tot din întâmplare,/ pe rând să le aşez?/ Spun doar că-mi place/ când le citesc, să sune bine/ şi poezia lor, în pace,/ să se aşeze-n suflet/ şi la tine” (O fi din întâmplare). Dar Dorina Carp Nenici are o muză, transfigurată aici într-un pescăruş „născut din mamă de mare” şi din „tată de cer” (Pescăruşul), ceea ce denotă că nu are dubii în privinţa rostului său pe lume. Chiar are o perspectivă clară a veşniciei sale prin cuvânt-Dumnezeu: „şi eu mă voi retrage în cuvânt” (Cuvinte, cuvinte).
Dragostea, ca la orice Penelopă, este durabilă şi de nezdruncinat în ciuda prezentului deloc promiţător. „Din crisparea clipei,/ am smuls/ nemărginirea” (În treacăt), declară actantul liric. Îndelungata suferinţă şi dorul se topesc odată cu întoarcerea celui plecat. Re-împlinirea iubirii reconfigurează sufletul, echilibrează în balanţă fericirea de a fi iubită cu fericirea de a scrie: „Într-o zi însorită,/ plecarea ta/ s-a întors!/ […]/ În

mine e o mare de linişti./ Cânt şi m-amestec cu zborul/ statornic/ al unui pescăruş” (Revenire).
Relaţia cu instanţa divină este constantă şi fără aparente dificultăţi. Dar rugile, vorbind despre „viaţa-sclav”, trădează nemulţumiri şi neîmpliniri. Însăşi chemarea scrisului este uneori copleşitoare, ca şi visul înalt care nu poate fi compatibil cu condiţia de fiinţă trecătoare: „Doamne,/ te rog să- mi vindeci sufletul/ de boala nemărginirii” (Rugăminte).
Dorina Carp Nenici se află însă, în ciuda acestor invocaţii către Dumnezeu, între „credinţă şi tăgadă”, acceptându-l pe Dumnezeu din toată inima şi cu toate speranţele, dar în condiţiile ei, deşi n-o spune răspicat şi, poate, de care nici nu este pe deplin conştientă. Ca orice om cu „boala
nemărginirii”, ea urcă, are în sânge dorinţa de a accede continuu la o treaptă superioară. Acest fapt va deveni evident dacă nu se va opri din scris.
Diana Dobriţa Bîlea