În 2022, a apărut la Editura „Stef” din Iași cartea de poezie a talentatei poete VALENTINA TECLICI, stabilită în Noua Zeelandă, cunoscută în România pentru activitatea ei literară – întâi bibliotecară la Galați, apoi redactor la editurile Porto Franco din Galați și Oscar Print din București, cât și pentru cărțile publicate în țară, ca membră a Uniunii Scriitorilor din România. În Noua Zeelandă a continuat să scrie, să publice, să frecventeze un cenaclu literar activ și să încurajeze poeții – atât din România, cât și din Noua Zeelandă – prin volumele publicate de ea în colaborare, ca un pod de flori și de cuvinte între cele două lumi.
Cartea „păsării” Valentina Teclici este o poveste despre desprinderea ei de pământ,, despre zborul ei avântat spre înalturi, despre volutele zborului ei dintre noapte și zi, dintre o viață și alta, dintre o ființă și alta, dintre un continent și altul, dintre o emisferă și alta…
Valentina este o pasăre cu o aripă săgetată, așa cum mărturisește în „Zbor”, care n-a uitat totuși să zboare „albastru”: o pasăre închisă într-o „colivie cu ferestre deschise/ ca un colier la gâtul lunii”, care visează libertatea ca pe o stare de spirit, o pasăre închisă în trupul ei, dar cu spiritul liber, la fel de liber ca săgeata care i-a străpuns aripa…
Valentina scrie, căutându-se pe sine, lăsând lumii libertatea de a privi aceasta căutare. Și spune cu tărie că iubește albastrul, că se identifică cu el: „identitatea mea e albastru” („Identitate”). Albastru este culoarea cerului, a casei păsării, a drumului străbătut de ea, a căutărilor ei.
Valentina crează realitatea care o crează: „Și mă închin cu umilință/ evlavie și dragoste/ în fața transformării și trecerii” („Picătură sunt”). Pendulând între trecut, prezent și viitor, ea trăiește acum într-un univers exotic, de care se simte atrasă aproape fără să-și dea seama („Port în mine umbre multicolore”): „În altă viață am locuit/ într–o grotă umedă/ lăcaș săpat în stâncă/ într-un palat și o marae” (explicând că marae este „casa tradițională a maorilor pentru întâlniri”). În altă viață poate a fost „stejar, busuioc, panteră, cocor, libelulă” cu care dorind să revină la matcă, se contopește în zbor…
Singurătatea ei se înrudește în toate modurile posibile cu „singurătatea florii de colț”, ea însăși fiind „mister în mișcare” („Încă învăț”). Prietenă cu pădurea „…consilierul meu de încredere/ la care merg fără să bat la ușă” („Energia vieții”), acolo este locul unde ea se descoperă, descoperind „catifeaua umedă/ la tălpile ferigilor”.
Și totuși, spune ea, „Mă trag rădăcinile”… „copacului ce sunt/ crescut dintr-o sămânță daco– romană”. Cât de departe ar fi, ea simte „adierea doinei de dor” ca un leagăn în care a crescut și srisul ei se face punte între lumile de acolo și de aici.
Simte fantona orașului natal și declară răspicat: A plecat, dar nu definitiv”. Nimeni nu pleacă definitiv atâta timp cât are amintirile cu sine, „amprentele inimii, fantome în oglindă”.
Valentina scrie o poezie care o vindecă de angoase, o justifică și o întregește. Hora și sârba aduse cu ea în Mările Sudului, dansul lor, „Galben balsam de vindecare” sunt leac pentru sufletul ei. De fapt, în tot capitolul „Portativul dorului” se simte acest liant între o vârstă și alta, între trecut și viitor, între o lume și altă lume.
„Ora albastră, unică verigă” este o adresare către prietena iubită rămasă departe, printre primele ei amintiri, o încredințare că dincolo de distanțe există o „oră magică”, neapărat albastră, în care minunile se întâmplă, cei care se caută se regăsesc, se văd, se aud, se simt mai ales: „ora magică ne–a deschis caseta amintirilor/ plină de albastru de Huși, albastru de Vaslui,/ albastru de Napier/ binecuvântate de spațiul,/ timpul și iubirea fără limite”.
Și vine… „Mărțișor” ca o zi de primăvară românească în toamna sudului, o zi de sărbătoare care întregește amintirile ca niște talazuri care bat repetat malurile. Pentru cei de lângă ea, mărțișorul este o tradiție oarecare, iar ghioceii niște flori pe care le-au văzut doar în picturi. Dar Valentina, care știe cum arată ghioceii adevărați, îi vede… în spuma valurilor în care se scaldă: „spuma oceanului este un lan de ghiocei fremătând/ Mă scald în ei și-i prind franjuri în păr”… „Dansez în lanul cu ghiocei”… „înțeleasă doar de oceanul/ pe care–l iubesc până la durere/ și care nă renaște până la moarte”.
Frumoase sunt și călătoriile sale amintite aici: „Continuu ades să vâslesc prin Grecia/ în corabia muzicii și a amintirilor” („Mă las călătorită…”).
Fiecare poezie din „Prisma iubirii” este un poem al dragostei eterne, fără început și fără sfârșit, doar zbor înalt spre ce a fost și poate va mai fi: „M–am logodit în sfârșit/ cu tăcerea broaștei țestoase/ cu–nțelepciunea bufniței/ urmând frenetic pe cărările nopții/ umila candelă, perpetuă iubirea” („M-am logodit”). Sau în „Tagou argentinian” unde se sinte ritmul pasional al muzicii care apropie: „M–ai strâns la piept adânc și enigmatic/ în langurosul ritm sălbatic”…
Nimic nu dispare, nimic nu se pierde, căci „Doar moartea ne poate lua amintirile/ dacă nu le-am țesut pe geana nopții”. („Doar moartea”).
O picturală imagine despre culori și păsări ne dezvăluie ea, „pasărea” Valentina, în „Carusel”: „Pictorul a pictat păsări/ tot felul de păsări/ în primul stadiu al nebuniei”. Este vorba de un creator anume care picta „dând sens propriei sale vieți”.
Plină–ochi de albastru – până și coperta cărții este tot albastră – Valentina ar fi dispusă să-l pună și la vânzare („Troc”): „Hai, cumpără puțin albastru/ subtil precum cerneala îngerilor”… Deci vedeți că nu e un albastru oarecare, e chiar pană de înger…
Într-un ultim capitol, „Intersecții”, revine la tradiția maori, impresionată de felul cum se salută ei dimineața, „cu fruntea lipită de frunte” (Hongi, respitația vieții”).
Valentina nu răspunde numai inimii sale, ci și pune întrebări. O întrebare mare, cât planeta Pământ, care sună așa: „Cum arată pacea în timp de război?” este urmată de multe alte întrebări: „Ca un porumbel înroșit de sângele victimelor?/ Ca un copil confuz, obosit de plâns și fără adăpost?/ Ca o fiară sălbatică înfricoșată de focul exploziilor?…” și multe altele
precum: „Ce rol joacă pacea pe scena politică lumii/ în timp de război?/ Un rol mare, unul mic, sau nimic?” („Întrebări”). Cred că aceasta e cea mai implicată poezie în realitatea imediată, pe care „pasărea” Valentina o scrijelează aici ca pe un semnal de alarmă.
O poetă matură, profundă și responsabilă, așa cum mi-am dorit eu mereu în sinea mea să devină Valentina pe care am cunoscut-o în tinerețile noastre, a scris și poezia de încheiere „Eu, pasărea”, din care merită să redau aici câteva versuri memorabile: „Eu, aici, nemișcată, în cadrul ușii/ Ca un tablou de Rembrandt/ În care intru și ies/ În și din propria–mi viață”… „Nemișcată în cadrul ușii/ Cu valiza sufletului pregătită de drum/ Înăuntru sau afară?”…
Ar mai fi multe de spus, dar poezia Valentinei merită citită, nu povestită. Așa că… închideți toate ușile și ferestrele lumii dinafară, așezați-vă comod în hamacul visurilor voastre și citiți-o cu atenție… până prindeți aripi.
Interviu cu cineastul, jurnalistul şi scriitorul Benoni (Ben) Todică din Australia
„ADȂNC ÎN SUFLET AM RĂMAS ROMȂN” – Interviu cu cineastul, jurnalistul şi scriitorul Benoni (Ben) Todică din Australia
Valentina Teclici: În poezia „În două lumi – Arta de a fi” pe care ţi-am dedicat-o în cartea mea de versuri „De la imposibil la posibil – From Impossible to Possible”, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2013, spuneam: „Trăind în două lumi,/Timpul dintre cele două emisfere/Devine fereastra prin care/Energia amintirilor/E lumina hrănind clorofila./Spaţiul dintre emisfere/Se uneşte-n albastră arcadă/Sub care oamenii de spirit/Sorb cupa destăinuirilor/Şi eternitatea.// Trăind în două lumi /Dorul te poate seca încet/Precum vântul ciutura lunii,/Speranţa te poate rodi/La nesfârşit precum pomul creaţiei.”
Îţi mulţumesc, Ben, că acum, în pragul celor 70 de ani, pe care îi vei împlini pe 23 noiembrie, ai acceptat cu generozitatea care te caracterizează să împarţi din„cupa destăinuirilor” cu mine şi cu cei care vor citi acest interviu câte ceva despre viaţa ta plină de experienţe interesante, provocatoare şi binecuvântate. Aşadar, să începem cu primul capitol,
Ă
BenTodică:
COPIL
RIA, care este o etapă fundamentală a vieții noastre.
Ce amintiri ai despre primii ani ai copilăriei traiti pe plaiuri moldovene, în satul Iezer,
și care este cea mai prețioasă, revenind adesea pe scena memoriei tale?
Cățăratul pe coşarul cu porumb unde am rămas blocat de frica înălțimii.
Uitându-mă în jos și neștiind cum să cobor, am urcat până sub acoperiș și m-am rostogolit înăuntru pe știuleții de porumb, proaspăt culeși. Norocul meu a fost că era plin, că nu știu ce m-aș fi făcut. Oricum am rămas plângând acolo sus până a venit mama acasă și m-a salvat. Seara părinții făceau focul afară și puneau de mămăliguță în ceaunel, pe pirostrie. Țin minte că alergând m-am împiedecat și am căzut pe unul din ele și mi-am fript fundulețul și ouţele. Nu se uită. Odată mi-a spus mama că era să mă mănânce porcii dacă nu venea mai devreme de la plug că soru-sa, ocupată cu iubitul ei, a uitat de mine iar eu, scăpându-mă în pantaloni, am trezit pofta porcilor care începuseră să-mi dea târcoale. Mi-aduc aminte cum trecea fanfara pe stradă și anunța bâlciul din Puieşti. Ieșeam la poartă și împreună cu alți copii neluam după ea. Așa m-am îndrăgostit de muzică, iar mama, de câte ori căuta cleștele de scos cărbunii din sobă, nu-l găsea că era la mine. Eu îmi imaginam că era clarinet și umblam toată ziua prin curte după găini pretinzând că suntem fanfara. Mi-aduc aminte cum mama mă căra în brațe și treceam peste mici pârâiașe și băltoace. Îi vedeam cizmele de cauciuc din picioare care se scufundau în glod precum pumnii ei în aluat când făcea plăcinte cu brânză. Tare bune!
Apoi la o nuntă fusese o bătaie din care unul a fost spintecat. Era într-o căruță pe fân ca să fie dus la doctor. Avea tăieturi mari din care văd și acum ieșind aburi, iar el gemea. Era noapte,
liniște și mirosea a tămâie.
Valentina Teclici: În ce fel mutarea părinților tăi în Banat ți-a influențat viața? BenTodică:
De la copilul care umbla cu fundulețul gol prin colbul Iezerului și care căuta din
priviri biserica atunci când bătea clopotul ca să vadă de unde vine și ce era tunetul ăla, la copilașul din Bocșa Montană care a rupt mânerul de lemn de la ușa sobei bătrânei la care stăteam în/cu chirie, apoi Vasiova, Ocna de Fier, Amelia și Minele rusești ale Ciudanovitei… au trecut vreo doi ani. A fost un salt imens. De la curtea din Iezer unde eram lăsat în grija
unei surori mai tinere a mamei când pleca cu tata la munca câmpului (că venise colectivizarea, le luase totul şi trebuiau să muncească la stat, întorcându-se doar seara frânți de oboseală, când eu dormeam deja), m-am trezit dintr-odată pe un șantier plin de soldați, pușcăriași și civili care construiau blocuri, șoseaua din cuburi de granit, bascule, macarale, camioane, autobuze, fanfare militare, difuzoare pe stâlpii străzii care urlau slogane și cântece revoluționare. A fost ca o trecere de la o vară liniștită la un cer înfuriat plin de tunete, furtună și ploi. Mă jucam în grămezile de nisip fin pentru construcții, alergam după patrulele militare care schimbau zilnic santinelele la punctele strategice, depozite de muniție, pușcărie, cazărmi, tunele, intrări și ieșiri din zonă. Toți copiii eram fascinați de soldați și de armamentul lor. Pentru mine, erau eroii de pe ecranul filmelor rusești de propagandă. Filmele văzute de noi erau aduse direct din Uniunea Sovietică. Șantierul era exploatat de ruși, iar conducerea și personalul vorbeau rusește. Vecinii noștri intelectuali pe care, copil fiind îi vizitam, aveau reviste în limba rusă pe masă. Câţiva ani mai târziu, acești oameni mi-au fost de mare ajutor cu serviciul și prietenia lor. Ciudanovița, cu cei zece mii de oameni veniți/aduși din toate
colțurile României, mi-a conturat și decis traiectoria și destinul vieții. Sunt onorat.
Valentina Teclici BenTodică
: De unde și când s-a aprins scânteia pasiunii pentru realizarea
filmelor? Ce sentimente ai avut la finalizarea primului film?
: Am văzut un film rusesc în care un grup de tineri de vârsta mea, 8-9 ani, se
pregăteau să facă un film cu un aparat de 16 mm, roșu. Atunci am realizat că filmele pe care le urmăream de copil la cinema se fac așa, în acest mod și că nu trebuie decât să fac rost de un aparat de filmat. Am început să fac cercetări cum și de unde aș putea obține unul. Sigur că
m-aș fi rugat de părinți să mi-l cumpere. În România nu se găsea așa ceva, așa că am renunțat până la 12 ani când ajungând în vacanță, la Arad, am văzut un proiector de 8 mm de vânzare și două bobine mari pline cu film alb/negru. Inima mi-a tresărit. Era un aparat foarte vechi. L- am cumpărat imediat. Avea lângă el un film din al doilea război mondial al unor familii de nemți care muriseră de mult, iar urmașii le-au dus în consignație. Se întâmpla prin 1964. Eram foarte entuziasmat proiectând filmul acasă. Aveam acum cinematograful meu. L-am arătat prietenilor iar nenea Watzzi de la cinema mi-a spus că prietenul său, un inginer neamț de la Uzinele UTA din Sânicolau Mic are aparat de filmat pe 8 mm pe care îl folosește de câte ori merge în concediu la rudele din Germania și că mai are un aparat de filmat Meopta Cehoslovac mai vechi și este dispus să mi-l vândă, însă cerea pe el 1100 de lei. Erau bani mulți, așa că m-am dus acasă și m-am angajat pe durata vacanței de vară ca și culegător de probe de apă pentru laboratorul geofizic al minelor. Aveam datoria să merg zilnic cu bicicleta cu niște sticluțe de plastic să colectez ape din toate râurile și izvoarele din împrejurimile minelor și localității. Plecam de la șapte dimineața și terminam pe la vreo două după amiază şi aşa am adunat banii pentru primul meu aparat de filmat. În acea toamnă realizam primul
meu film de 3 minute intitulat „Copilărie”, un film cu cowboys, călărind pe crengi şi care luptau pentru o față frumoasă. Mai târziu, cu acest film am luat o mențiune la un festival al cineamatorilor din Anina. Filmul mi l-a developat nenea care-mi vânduse aparatul. Mai târziu am reușit să-mi cumpăr un tanc de developat și am învățat să îmi developez filmele singur. Devenisem un fel de Zeu al șantierului după proiectarea filmului în zona blocurilor pentru copiii artiști și familiile lor. Am impresionat toți vecinii. Apoi, de-a lungul anilor au urmat alte proiecte care au atras atenția celor de la exploatarea minieră și a sindicatului care au văzut în mine un potențial pentru promovarea în media, la București, a invențiilor și a noii tehnologii din subteranul uranifer secret. Ei au investit în primul nostru Cineclub pe care l-ambotezat APOLLO, pentru că erau la modă rachetele cu acelaşi nume. Și așa a rămas până am
plecat. Lucram de acum în paralel. Filme pentru ei și filme pentru mine.
Valentina Teclici: Talentul, pasiunea și timpul investit în crearea filmelor s-au reflectat în calitatea filmelor pe care le-ai creat în România: „Cheile din Nera” (1976), „Meditare” (1976), „Oxigen” (1976) „Lanţul” (1976), „Primii paşi” (1979) şi în obtinerea unor premii judeţene şi naţionale pentru filmele „Perseverenţa” (1978), care a câştigat marele premiu la Festivalul Naţional de Producători de Filme în 1979 si „Visul” (1975), care a fost nominalizat si a câstigat al treilea premiu la Festivalul de stat al producătorilor de film (1979) de la Timişoara. Deși ai început să culegi lauri ai succesului în domeliul filmului, domeniu atât de important pentru ține, în 1979 ai decis să pleci din România. Ce te-a determinat să faci acel pas atât de condamnat de regimul comunist, care stigmatiza atât pe cel care a ales calea emigrării și a pribegiei, cât și pe familia rămasă în urmă?
BenTodică
: Aici e un roman întreg care m-a adus la această decizie, însă o pun pe seama
destinului care a fost blând cu mine, că puteam ușor să fiu împușcat pe frontieră sau şi mai rău, să fiu prins și umilit restul vieții prin pușcării, eu fiind și sub jurământul de grănicer făcând armata pe frontiera cu Iugoslavia – pasibil de condamnare pentru trădare pentru următorii 10 ani de la lăsarea la vatră. Faptul că am cunoscut foarte bine regula jocului m-a ajutat să reușesc. Eu nu am știut că voi fugi până în ziua plecării, dar e interesant că subconștientul meu știa. De câteva săptămâni mă tot visam pe niște străzi cu firme scrise în limba slavonă. Am concluzionat pe urmă când am ajuns acolo că era Belgradul. Tata ieşise la pensie, eu divorţasem de soție și tăiasem toate legăturile ombilicale cu familia. Locuiam într- o cameră la părinți dar mai mult în laboratorul cineclubului Apollo al exploatării miniere
Oravița. Unul din prietenii tinereții bătuse un militian pentru o față și urma să fie arestat. A venit la mine și mi-a spus că nu are o altă alternativă decât să fugă din țară și dacă pot să-i dau vreun sfat. I-am spus că nu cunosc frontierele din zona Oraviței, însă pot să-i dau o direcție. „Vezi vârful acela din zare care se conturează pe cerul întunecat al nopții? Orice ai face nu te abate de la el că acolo ești în Serbia”, l-am sfătuit. Eu încercasem de multe ori să aplic pentru un permis pentru micul trafic și mi s-a spus că e imposibil să-l obţin pentru că lucrez în locuri de importanţă strategică națională, adică laboratoarele minelor de uraniu și am făcut filme documentare despre activitatea nucleară din zonă și de la Uzinele R de lângă Feldioara, despre introducerea de noi tehnologii, invenții și inovații în subteran. Mi-a spus că nu am șanse: „că tu eşti şi tânăr și singur şi nu te mai întorci.” Și avea poate dreptate. Nu știu, că nu am încercat. Prietenul a eșuat, s-a întors seara la mine și m-a rugat să-l ajut. Atunci a fost momentul când am hotărât să plec. A doua zi am fost la poștă, l-am trecut pe tata pe carnetul de CEC unde aveam toată averea, am scos ce era mai personal de la cineclub, cum ar fi filme de familie și fotografii și le-am ascuns sub saltea, acasă. Mi-aduc aminte că era parcă o zi de sâmbătă, mama pregătea sarmale, chiftele și șnițele, mâncarea mea preferată din care
nu am mai apucat să gust. Era toamnă, o zi de octombrie, orele 16.00. Împreună cu prietenul și alți trei amici am pornit-o prin arătură cu o sticlă de coniac și sucuri de lămâie să pretindem că mergem la o nuntă și ne-am rătăcit și chiar am fost opriți de un IMS grăniceresc și am scăpat. Am traversat văi și ape și în jurul orei 7 dimineața eram în Iugoslavia. Am făcut-o mai mult din curiozitate și spirit de aventură. Eu o duceam foarte bine în România anului 1979 –
asta din punctul de vedere al omului sărac material însă foarte bogat spiritual.
Valentina Teclici
BenTodică
: Experiențele tale profesionale au fost diverse, de la sudor, instalator
de conducte de linii electrice şi de apă, mecanic pentru mașini de extracție, zilier… la cineast, producător TV, jurnalist, inginer de sunet, scriitor, ca să enumăr doar o parte dintre ele. Dintre toate aceste meserii, de care ești legat sufletește cel mai puternic? Ce
semnificație a avut și are acestă legătură pentru viața ta și pentru vieţile altora.
: Acum, la pensie, realizez că în orice meserie, ca şi-n orice faci, cel mai
important element e creativitatea. Dacă suntem creați după chipul și asemănarea Sa, atunci aici e esența vieții. Fiecare formă de viață fie umană, animală, naturală, materială există creând, condusă de forța creatoare. Întregul univers CREEAZĂ, e într-o permanentă schimbare. Orice meserie e binevenită dacă o faci cu pasiune şi creativitate. Am concluzionat că nu e atât de important numărul de beneficiari ai creației tale. Starea e a ta și numai a ta. Personală. Azi este o crimă faptul că prin globalizare/monopol ți se ia dreptul individual de a trăi experiența creativității. Școala e folosită de interese și dacă nu-i educi pe oameni să înțeleagă lumea și rolul lor în ea, ne trezim cu o fermă de vietăți. Răsplata succesului personal nu se manifestă prin numărul de beneficiari/ admiratori. Asta e altceva, e beneficiul orgoliului din tine nu trăirea stării în actul creativ. Dacă mă nășteam în Occident nu aș fi avut șansa, ca om sărac, să trăiesc experiența de a face film. În Occident, forța care te trage înainte e supraviețuirea. Faptul că a trebuit să execut tot felul de meserii câte 8, 12 și câteodată 16 ore pe zi ca să răzbat m-a ajutat să înțeleg valoarea creativității ca element existențial. Acum simt că secătuiesc dacă nu creez și dacă mă opresc, mor sigur. Este important să trăiești (ca verb).
TRĂIREA. Omul dacă învață să trăiască e fericit.
Valentina Teclici: Ai transformat pasiunea pentru realizarea filmelor dintr-un hobby într-o actvitate constantă, evidentă și apreciată și acum. Pentru a atinge nivelul profesionist cu care realizezi filmele și clipurile, la creativitatea cu care ai fost înzestrat de Dumnezeu, ai adăugat încă din tinerețe cursuri de specialitate făcute în România, apoi în Australia. Ai putea să enumeri câteva pe care le consideri cele mai importante?
BenTodică
: Sărăcia, Imaginația și Curiozitatea. De când am deschis ochii am învățat să
citesc lumea prin cuvintele mamei. Am crescut fără jucării dar mi le-am făcut singur din pietre cu forme care mă invitau zicând: „Uite ce mășinuță sau ce locomotivă fac dacă îmi agăți după mine câteva conserve goale de scrumbii din lada de gunoi.” Tata aducea lănteţi și butuci pentru foc iarna de la minele de uraniu, lănteți care te tentau să-i transformi în săbii și paloșe să devii Făt-Frumos sau voievod. Locul cel mai atrăgător pentru mine a fost cinematograful unde eram prezent în primul rând din față la fiecare film, fascinat de Eisenstein, Fellini, Chaplin, Ford, Capra, Godard, Visconti, Kubrick, Hitchkock, Bergman, Bunuel, Truffaut, Kurosawa, etc. Am descoperit limbajul filmului și condiția umană, mi-am descoperit emoțiile și am cunoscut pe marii cineaști ai lumii și am învățat să visez în imagini. Am construit din lemn un trepied și aparat de filmat și făceam filme documentare filmând prin păduri cu aparatul meu din lemn desenat cu tot felul de butoane și lentile. Cursurile de cineamatori organizate de UGSR avându-l profesor pe maestru Ion Popescu Gopo mi-au dat
șansa să intru în lumea cineamatorilor din țară, să particip la festivaluri, să câștig premii. În Melbourne am urmat mai multe cursuri de regie de film, scenariu, cinematografie, actorie cu profesori eminenți din America, Rusia și Australia. Am urmat Institutul de Ingineri de sunet și apoi un Curs de 5 ani în literatură, în coproductie cu Universitatea Monash la colegiul din Berwick cu acelaşi scop de a-mi perfecționa engleza și tehnica scrierii. Am obţinut vreo 20 de diplome și certificate doar ca să mă asigur că nu sunt secrete în modalitatea de a dialoga în
artă, ca în final să realizez că trebuia să uit totul și să caut adevărul în mine.
Valentina Teclici: Din unele mărturisiri am aflat că eşti deosebit de talentat la desen. Te rog spune-ne ceva și despre cum ai valorificat darul tău de a cânta?
BenTodică: Probabil că desenul/pictura va rămâne ultimul meu instrument de comunicare cu viața. Asta e concluzia confirmată de toți marii oameni din lumea artei și a politicii care la bătrânețe au practicat-o. Cred că aș fi fost excelent în orice domeniu dacă aș fi avut un îndrumător personal. Părinții mei au fost amândoi forțați de împrejurări să devină firi tăcute și fără exteriorizare emoțională și ca atare blocați cumva în a-mi a da sfaturi. Mama, rămasă orfană de unul din părinți a participat la creșterea celor sapte frati, iar tata, orfan de amândoi părinți, de la naștere, a fost crescut si chiar înfiat de o soră mai mare. Pe atunci erau vremuri grele, război și foamete. Dar aș fi putut fi un bun preot din punct de vedere al talentului vocal. Să cânt în strană. Cum am valorificat darul? De câte ori mă năvălea dorul de acasă sau când călătoream în jurul Australiei cântam în mașină toate melodiile populare româneșți auzite de mine de-a lungul celor 26 de ani trăiți în șantierul minier Ciudanovita în care toate regiunile țării aveau reprezentanți cu pick-upuri să le cânte prin fereastra balcoanelor duminica sau în difuzoarele de radioficare de pe stâlpii străzii. În Australia, ca să perfecționez și să îmbogăţesc limba engleză, am hotărât să mă înscriu la un institut tehnic să devin inginer de sunet. Condiția să fiu acceptat la un astfel de institut esențial era să cunosc și muzică. Să cânt la vreun instrument sau voce. Eu având experiență cu trupele tinerilor chitariști din Ciudanovita unde mă ocupasem de sonorizare și mai cântam și câte o melodie, m-am înscris să iau lecții de pian și concomitent de canto cu o profesoară austriacă, Mevis Krugar, carepregătea și cântăreți de operă, eu clasându-mă ca tenor. Pentru practica în faţa audienței, dădeam spectacole prin bisericile locale la toate sărbătorile și duminicile, prin casele de bătrâni și persoane cu dizabilități. Această experiență a închis cercul şi călătoria cunoașterii națiunii australiene din care făceam parte acum. Călătorie lungă, începută cu lagărul de emigranți, continuată cu școli de integrare și învățare a limbii, instituții tehnice și universitare, locuri de muncă pentru emigranți prin fabrici și uzine, prin radio și televiziune, film, casele de bătrâni și apoi literatură. După toate astea încă mă întreb: Oare ce caut eu aici? Oamenii sunt extraordinari, țara e primitoare și confortantă însă nu ne tragem din aceleași izvoare, deci nu simțim la fel. Tot respectul și recunoștința mea, însă adânc în suflet am rămas român.
Și când cânt prin casă este doar să-mi confirm că iubesc.
Valentina Teclici: Dacă ar fi în puterea ta să retuşezi măcar o secvență din filmul vieții tale, care ar fi?
BenTodică
: Nu pot să retusez nici una în special la vârsta mea când știu că destinul îmi este
croit special. Nici nu aș dori să am viața altcuiva. Eu am avut în viață toate experiențele din care să pot conchide cine sunt, cu lipsuri și calități. Viața fiecăruia e ca un tren care circulă pe o cale ferată. Un tren sărit de pe şine o ia prin arătură și se împotmoleste, se dezintegrează, ruginește și moare ca o epavă. Prefer să nu schimb nimic. Ca să-ți răspund totuși la frumoasa
întrebare cheie: AȘ DESCHIDE OCHII PE ÎNTREAGA DURATĂ A VIEȚII. Că sunt lungimi/segmente pe care le parcurgi anesteziat. Și ca să fiu și mai radical: aș dori ca cele două blocuri, Vest și Est să evolueze încă vreo sută de ani așa cum erau în 1979, când am fugit din ţară, Aș fi curios să văd unde s-ar fi ajuns. Că după 30 de ani sunt GRĂMADĂ
amândouă părțile.
Valentina Teclici: Ce sfat ai pentru românii din țară care contemplează calea pribegiei? BenTodică
: Urmați-vă instinctul. Viața vă aparține iar scopul ei e ca să vă surprindă, să vă
instaureze. Viața e UNICĂ. E o aventură a cunoașterii. Tu ești SĂGEATA iar cei dragi sunt forțele după care îți ghidezi LANSAREA – ECHILIBRUL ÎMPLINIRII. Fii curajos și curios. Nu ezita să răspunzi CHEMĂRII. Chemarea e dorința/motorul destinului. Pleacă și nu vei
regreta. ÎNSĂ, dacă instinctul îți spune să rămâi, atunci destinul tău e să te împletești cu sufletele de-acasă. Să pleci într-o călătorie interioară. Creștinii au o vorbă: Dacă nu ai curajul să te urci pe cruce lângă Hristos, nu vei reuși. Rămâi acasă lângă cei dragi și veți reuși în grup. Destin de grup. Ca FAMILIE. Mulți vor avea nevoie de ține. Dar să știi că pribegia te va aduce cel mai aproape de Dumnezeu. E riscantă. Poate fi și scurtă. Era să mor de mai multe ori. Nu trebuie uitat că nu este loc mai frumos și fericit ca acel al copilăriei. Vestul se ascunde după propaganda libertății iar Estul după propaganda sclaviei. Adevărata libertate a
fost în sânul sărăciei noastre comuniste. Atunci l-am cunoscut pe Dumnezeu.
Valentina Teclici
BenTodică
fost nominalizat „Australian of the Year 2007”, ceea ce este o mare onoare. Te rog să menționezi câteva dintre contribuțiile tale care au atras acestă recunoaștere la nivel
național.
: Nu știu cine m-a recomandat sau câți, sau câte organizații. Puteau să mă
nominalizeze de oriunde, datorită activității mele în media: radio televiziune, literatură sau jurnalism, ori activității comunitare și de caritate prin biserici sau casele de bătrâni și handicapați din Victoria. Nu poți ști ce suflete atingi cu darul tău și acestea te pot recomanda. E ca și povestea cu peștișorul aruncat înapoi în mare. A fost un cadou neașteptat. Dar știu că după nominalizare, guvernul australian mi-a cerut să numesc pe cineva pentru următorii ani prin descrierea meritelor lor. Și cu bucurie pot susține că unul dintre ei a fost nominalizat în
anii următori. ELEMENTUL PRINCIPAL, CHEIE al meu este: SĂ DĂRUIEŞTI.
Valentina Teclici: Regretatul George Anca a scris: „Şi eu te-am perceput, de la prima veste despre existenţa ta, drept un unicat, nu atât Ben Românul – Zorba Grecul, nici omul
anului în Australia, dar un mister nemaidiasporean, de revenire la toate rădăcinile lumii prin rădăcinile româneşti”. Ce-a însemnat pentru tine relația culturală şi de prietenie cu George Anca? Dar întâlnirile cu alți oameni de cultură?
: George Anca a fost primul om care a citit interiorul mecanismului care mă
conduce, ca suflet și spirit de român. Mai discret a făcut-o și Artur Silvestri sau poeta Mariana Gurza, scriitoarea Vasilica Grigoraș, jurnalista Veronica Balaj și mulți alții. Așa l- am cunoscut pe fostul președinte Emil Constantinescu cât și pe cosmonautul Dumitru Prunaru, pe Dan Puric, Tamara Buciuceanu, Stela Popescu, Alexandru Arșinel, Vasile Andru, Nae Georgescu și toate feţele Bisericești din România, IPS Părintele Galeriu și din Diaspora nu mai vorbesc și mulți alții… Că în 35 de ani, în media comunității române din Australia și internațională au fost mulți. Mulți oameni de artă, scriitori, politicieni și conducători din instituții comunitare care au trecut prin aripa mea de influență nu m-au semnalat, nu m-au văzut și apreciat din/prin lucrările mele ca George Anca. Prin Anca am găsit o vână comună
BenTodică
: Pentru contribuțiile deosebite în comunitatea româno/australiană ai
de comunicare cu neamul și cultura mea de acasă. Un Om care era interesat în ESENȚA NEAMULUI. Întâlnirea cu cei mai mulți oameni de cultură a fost mai mult mecanică/ conformistă. Eu, în PRIBEGIE, confruntând CREAȚIA că asta a fost și este la urma urmei, am rămas întotdeauna copilul mândru ieșit pe scenă, să spună prima poezie la serbare.Această sclipire intensă cred că a văzut-o Anca în mine. Copiii se nasc din SFINȚENIE care pe măsură ce crește, se Împământeneşte. La unii se mocirleşte, la alții rămâne. Majoritatea uită cine sunt și de unde vin. Două întâlniri IZBITOARE doar pentru mine au fost EMIL CIORAN și PETRE ȚUȚEA. Pe primul l-am întâlnit în cantina lagărului de refugiați din Latina. Căuta pe cineva. Eu habar nu aveam cine era și abia după doisprezece ani când am dat de cărțile lui într-o librărie din Melbourne și le-am citit (prima fiind UTOPIA), am fost șocat de măreția textului și am lăcrimat văzându-i în imaginație, în amintirea momentului părul vâlvoi și balonzaidul verde posomorât al sărăntocului conturat din ușa cantinei. Iar pe Țuțea
l-am descoperit mai târziu pe You Tube când niște tineri curioși, amatori îi luau un interviu acestui bătrânel în haine sărăcăcioase dar care plesnea de înțelepciune. Scotea pe gură perle pe care le savuram cu nesaț gândindu-mă cum se face când existau oameni ca acesta, țara era condusă de caricaturi de jale. CUM NE BATEM JOC DE NOI ÎNȘINE CA ȚARĂ, mi-am
zis. Cum se face că amândoi au fost lipsiți de ucenici. Le-aș fi lustruit pantofii la amândoi.
Valentina Teclici
BenTodică
: Ești o persoană binecuvântată de Domnul cu multe haruri, dintre
care nu lipsește nici cel literar. Am citit în ultimii 5-6 ani eseuri, articole, recenzii, interviuri, aprecieri și referințe critice semnate de tine și publicate în diferite reviste on- line în România, SUA, Canada, pe blogul tău etc. Spune-ne ceva despre debutul tău
literar, despre mesajele și ecoul articolelor tale.
: Datorită sincerității copilărești și a conștiinței mele PE CRUCE, multora le e
frică să se expună prin publicarea lor. Îi înțeleg și nu le reproșez. Multora le place stilul meu și o recunosc în particular. Mulți nu acceptă nesupunerea mea canoanelor stăpânirii, ca libertate de expresie în apărarea libertății cuvântului și a conștiinței umane și… se desprind de mine. Doar ca să-și apare scăunelul pentru moment deoarece societatea se prăbuşeşte etic, moral și creștinește nici nu mai vorbesc. Dar dacă nu stăm drepți și nu impunem reprezentanţilor Justiției să-și facă rolul de apărători ai civilizației, ne adâncim în evul mediu și coborâm în zona animalică a ființei. Ne vom mânca între noi de vii. Asta-i ce simt și scriu ca martor a peste șaptezeci de ani de trăire a istoriei omului pe pământ. Debutul meu literar a fost încă de pe „băncile școlii”, în Australia, când am participat cu câteva povestiri scurte la un concurs organizat de Penguin Publishing Company şi am câștigat locul întâi, cărți în
valoare de 500 de dolari. Apoi, în încercarea mea de a sprijini și încuraja comunitatea română din Australia şi de a-l sprijini pe scriitorul și redactorul revistei „Iosif Vulcan” din NSW de la Biblioteca „Mihai Eminescu” din Cringila, am scris niște povestioare într-o revistă care a ajuns la Artur Silvestri în România. Acesta m-a contactat și m-a încurajat să scriu ceva pentru revistele lui din România. Zis și făcut și după o colecție de câteva duzine de eseuri, mi-a propus să-mi publice prima carte intitulată ÎNTRE DOUĂ LUMI – fapt împlinit mai târziu de
poeta Mariana Gurza, Silvestri decedând subit într-un spital din Viena.
Valentina Teclici
„Ben este o altă pasăre care s-a desprins de cuib să străbată nemărginirea, o solie care să dea de veste despre starea existenţială a neamului românesc care şi-a realizat identitatea printre şi în furtunile istorice. Frumoasa lui lucrare este o lacrimă aşternută duios pe covorul de amintiri al copilăriei, dar şi un strigăt răscolitor pentru salvarea acestui
: În anul 2009, cartea ta de debut „Între două lumi”, a fost publicată la
Editura Atticea, Timişoara și reprezintă o mărturie a iubirii tale profunde pentru România, neamul și graiul românesc. Cartea s-a bucurat de mai multe lansări și de
aprecieri pozitive și măgulitoare. De exemplu, prof. dr. Petre Iosub a spus:
neam de la iremediabila prăbuşire.” Ce valoare crezi că aduce cartea ta de debut în literatura Diasporei?
Ben Todică
: Povestirile mele sunt reflecţii reale din experiența mea de refugiat. Adevărurile
erau extraordinare atunci când țara era închisă, însă azi, în democrație, nu știu dacă mai există audiență/cititori pentru a investiga și înțelege cu sete aceste trăiri, acest curaj nebun. Este exact ce spuneam mai înainte despre investigarea destinului. Cartea rămâne un document pentru înțelegerea perioadei comuniste și a efectelor sale asupra celor fugiți, un subiect psihologic lângă cel al evreilor exilați. De când cu Internetul, lumea a pierdut răbdarea și gustul cititului analitic. Au trecut peste treizeci de ani de la eliberare. Noua generație nu mai poate compara și înțelege experiența noastră. Nu mai are răbdare. E antrenată să se hrănească din Net. Nu mai are o librărie interioară. O memorie din care să trăiască. Acum își pun pe
chip tot felul de modificări digitale încât nu se mai recunosc în oglindă. Se rup de natură, se desprind de divin. Verdele de pe sticlă e cel dorit. Ei își crează și aleg realitatea în care vor să existe și atunci cum crezi că vor dori să trăiască/treacă citind prin experiența mea. În
simplitate încerc să trezesc, să atrag atenția omului de rând spre câmpul din fața lui.
Valentina Teclici: În Prefaţa la volumul „Între două lumi”, Ioan Miclău a prezis: „Îmi place să cred că odată intrat, botezat în breasla adevăraţilor scriitori, prietenul meu Ben prin această carte ne dezvăluie dorinţa, gândurile şi planurile sale din care vor răsări noi cărţi, noi idei luminătoare a unui om dăruit cu multe calităţi artistice.” Ce alte cărți au răsărit din spiritul tău creator?
BenTodică: Pe nesimțite au mai apărut: „În două lumi”, „Ambasador Onorific al Românismului”, „Căutând după mere”, „Mere pădurețe, vol. I și II”, „Cu brațele aripi” etc. Toată viața am traversat un râu pășind cu grijă pe bolovani, țăruși, rădăcini, trunchiuri de copaci rătăciți, de frică să nu alunec în apa tulbure și mâloasă, să nu cad în abis. Trecem printr-o perioadă foarte grea a cărții. Este distrusă lumea cititorilor ca educație în consum livresc, plus invazia tehnologiei digitale, a internetului și a telefonului mobil. Viteza de livrare și de consum a informației va duce chiar la schimbarea scrierii așa cum o știm și se va trece la o formă de livrare prin simboluri și secvențe vizuale și chiar unde de radio direcționate pe creier. Cărțile vor fi folosite ca sursă de foc sau material de construcții. Școala va dispărea. Unele predicţii sunt foarte sumbre. Omul va fi instalat și programat în laborator pentru o bună funcționare a sistemului. Iar mai târziu se urmărește desprinderea creierului uman de trup, spunea într-un interviu Yuval Harari pe You Tube. Evoluția tehnologică e atât de mare încât omului obișnuit îi vine foarte greu să țină pasul cu ea. La un moment dat va
trebui să hotărâm ce vrem să fim ca specie. Cai de curse sau oameni? Dacă dispare Cuvântul, dispare și Dumnezeu. Și cu DUMNEZEU, OMUL! Cărțile răsar din nevoia de a se exprima, de a comunica precum colecțiile mele de până acum, însă cinstit să fiu nu am scris încă nici o carte precum un Tolstoi sau Dostoievski, un Hemingway, Kafka sau Eliot, Cehov, un Gabriel Garcia Marquez sau Mihail Sadoveanu ca să mă simt împlinit.
: Acum când ai experiențe de viață din ambele lumi și ai fost privilegiat
să urmăreșți evoluția fiecăreia, dacă ar fi să alegi să–ti trăiești viața de la început, în
care lume ai dori să se întâmple realitatea vieții tale?
Valentina Teclici BenTodică
: Cred că aș dori să mă întorc în Grădina Raiului. Raiul a fost leagănul copilăriei
mele în mijlocul naturii ca să cresc împreună cu animalele și florile câmpului. Să sper, să vibrez cu zumzetul albinelor, izvoarelor, șuieratul vântului. tunetul ploii, înghețul iernii și focul cu lemne stând lângă mama seara în lectura poveștilor ei de acasă. E foarte important să însemni ceva, să fii recunoscut, certificat de cei pentru care trăiești. Pe care dorești să-i faci
mândri. Mai precis, comunitatea, FAMILIA, NEAMUL. Acum, că știu sfârșitul vremurilor, aș alege aceeași perioadă dulce pe care am trăit-o. Nu cred că este o perioadă mai sigură și mai frumoasă pentru o copilărie decât aceea a anilor 1950-1990 în România. În rest…, îmi
iese din vizor.
Valentina Teclici: Ce planuri ai pentru viitor? BenTodică
: Planuri? Cineva spunea că dacă vrei să-l faci pe Dumnezeu să zâmbească
vorbește-i despre planurile tale… Am două cărți în pregătire pentru publicare intitulate: „Țara Morgană” și „Țara nu e pierdută”. Sunt titluri provizorii. Eu cred în destin. Nu voi fi dezamăgit de ceea ce urmează, oricare ar fi viitorul, crunt sau liniştit pentru că știu că Dumnezeu e în control. Aștept ca Europa să se trezească. Societatea ne-a introdus în
ȚARCUL prezent. SCHIMONOSIT. Nu mai vrem să știm de istorie și nici de viitor. Dar vă amintesc: Nu suntem chiar de capul nostru. Vom plăti pentru lipsa de respect și ignoranță dacă nu învățăm din ele. Cea mai înălțătoare parte a vieții e ÎNVĂȚĂTURA. Au mai fost conflicte pe pământ, Sodoma şi Gomora, potop și viscol și vor mai fi. Dar Dumnezeu nu
doarme. Vom supraviețui!
Valentina Teclici: Multumesc pentru sinceritatea şi generozitatea răspunsurilor. La
mulţi ani binecuvântaţi cu sănătate, iubire şi împliniri alături de cei dragi!
A consemnat Valentina Teclici, Noua Zeelandă 8 noiembrie 2022
Mulţumim revistelor şi blogurilor care au publicat interviul cu cineastul, jurnalistul şi scriitorul Ben Todica din Australia:
Interviu realizat de Valentina Teclici cu Nicoleta Marinescu
Pe Nicoleta Marinescu am cunoscut-o pe la mijlocul anilor ’80, la cursurile de perfecționare pentru bibliotecari care erau coordonate la Bușteni, de prof. Gheorghe Popescu și colaboratorii săi.
După Revoluția din1989, Nicoleta și-a continuat cariera de biliotecar în mod ascendent și fructuos, înnobilând-o cu dorința de a se perfecționa profesional, de a dărui celorlați din experiența sa, fie sub forma cărților și articolelor de specialitate publicate, fie ca formator, inițiator de proiecte, fie ca manager și evaluator european în I&D.
Valentina Teclici: Din însemnările tale, “Nu ştiu alţii cum sunt”, reiese că eşti mândră că te-ai născut “în târguşorul de provincie Dorohoi, înființat pe la 1407 de către Alexandru cel Bun” şi că ai stat acolo doar câţiva ani.
Privind înapoi cu ochii memoriei, cum a fost crâmpeiul de copilărie pe care l-ai trăit în Dorohoi?
Nicoleta Marinescu: Corect ar fi… Mulțumesc lui Dumnezeu că m-am născut în această zonă geografică, pământul locului mi-a dat puteri și forțe nebănuite să depășesc provocările vieții. Un orășel, ca multe altele din sudul Țării de Sus (Bucovina de sud), localitate cu o vechime de peste șase secole, târg așezat la confluența marilor imperii. Viața la răscruce de imperii are nu numai influență economică asupra locuitorilor, poate cel mai important este relația interumană care se stabilește între aceștia, între reprezentanți ai diferitelor naționalitățile. Aici, în puținii ani ai copilăriei petrecute în Dorohoi am învățat ce este ordinea, disciplina, demnitatea, rigurozitatea, corectitudinea, bunul simţ, altruismul şi modestia. Aici lumea se respecta, se bucura de realizările unora și se întrista de neîmplinirile altora, se ajuta necondiționat, nu se ținea cont de religie, de naționalitate sau de etnie. Anii petrecuţi la Dorohoi, importanţi pentru formarea mea ca om, este perioada în care s- a pus temelia pe care se va ţese sistemul meu de valori şi evaluări. Am primit o
educaţie pentru oameni puternici care ştiu să rămână mereu cu fruntea sus! Dacă vrei, aici am învățat pentru prima oară ce înseamnă comunicarea, colaborare, întrajutoarea!
VT: Ce fel de valori au început să se contureze în constiința ta de copil?
NM: Părinții erau profesori și erau ocupați cu responsabilitățile impuse de profesie. Bunicii tineri (49 ani ; 55 ani) aveau răbdare și știau cum să educe un copil. Aici am învățat că există cărți care se citesc și recitesc, apoi se povestesc cele citite, că o bibliotecă personală se formează cumpărând mereu și adunând cărțile chiar și într-o cutie de carton (să fie ordine!), am învățat să-mi cunosc orașul cu străzile și imobilele importante -după puterea mea de înțelegere-, am învățat cum trebuie să te comporți în societate, în familie, am învățat că trebuie să respecți trecutul, pe cei plecați în lumea umbrelor, am primit scurte lecții de istorie, în special cele legate de Ștefan cel Mare, care ridicase în urbea noastră o biserică frumoasă în care am fost creștinată. De mică pictam cu acuarele pe pânză albă: o floarea soarelui, un cer albastru cu câteva păsări care zboară și nelipsitul început de gard. Am învățat să iubesc și să îngrijesc florile, să culeg fructe din grădina casei, să dau o mână de ajutor bunicii la pregătitul prăjiturilor, să fiu ordonată și organizată. Am învățat să iubesc și să respect natura.
VT: De la cine din familie moștenești dragostea pentru carte și talentul de a scrie?
NM: În familie se citea, se scria, așa îi vedeam eu pe părinți și bunici petrecându-și timpul liber. Bibliotecile prezente în casă erau o sursă permanentă de invitație la lectură. Mama, profesoară de chimie a fost printre primii profesori care au obținut titlul de ”Profesor gr. I”, a fost autor de manuale și referent științific. A fost formator pentru profesorii de chimie, un diriginte foarte apropiat de elevi, o persoană altruistă care a contribuit la formarea pentru viață a multor tinere, nu s-a oprit doar la transferul de cunoștințe din domeniul chimiei. A urmat de la 11 ani la Iași cursurile în cadrul Institutului de Educațiune <<Regina Maria”>>. Aici, un grup de 40 de eleve de diferite vârste, eleve ale Liceului <<Oltea Doamna>> primeau o educație aleasă.Institutul pregătea tinerele pentru diplomație și Curtea Regală.Toate elevele erau fiice de ofițer. A avut profesori renumiți. Mama a ținut ca tot ce a avut șansa să învețe, să împărtășească și altora. Tata a urmat la Cernăuți Liceul Comercial dobândind cunoștințe practice ce îl vor ajuta în activitatea sa de economist. Apoi a urmat Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale din București, având ca profesori pe istoricul Nicolae Iorga, economistul Virgil Madgearu, economistul Victor Slăvescu, juristul Andrei Rădulescu cel ce i-a propus să urmeze și facultatea de Drept. Urmându-i sfatul a urmat-o la Iași la Universitatea <<Al.I. Cuza>>. În timp ce mama avea un stil științific, tata a cochetat și cu poezia, având o înclinare spre scris. Era un fin observator, psiholog, dădea dovadă de o excepțională intuiție. Probabil pe el l-am moștenit în ale scrisului.
VT: Spune-mi câte ceva despre studiile universitare? Ce au însemnat pentru tine și cum te-au influențat pe plan profesional?
NM: Referitor la perioada universitară, generația mea era ca un burete absorbant de cât mai multe informații și participa la cât mai multe evenimente culturale. Revistele
literare ieșene ale vremii erau lecturate cu creionul în mână. Cunoșteam scriitori, criticii literari, marii profesori din universitățile ieșene, formați în perioada interbelică. Erau modele pentru noi. Îi vedeam și îi audiam în amfiteatre sau săli de conferințe.Teatrele, muzeele, instituțiile de cultură erau locurile în care puteai întâlni studenții. Era un respect deosebit pentru actul de cultură. Era și dorință și tenacitate, ambiție de a ști cât mai mult în diferite domenii, de a te pregăti să devii un viitor intelectual. Noi, studenții de la Facultatea de Filologie, secția franceză-română aveam posibilitatea să frecventăm Biblioteca <<Gh. Asachi>>, Biblioteca Centrală Universitară <<Mihai Eminescu>>, sediul central, Biblioteca Facultății de Filologie, Biblioteca Facultății de Limbi clasice și Biblioteca Lectoratului de limbă și literatură franceză, unde o dată pe săptămână lectorul francez ne oferea spre lectură cărți – ultimile apariții din Franța-, reviste, lunar se organizau vizionări de filme franțuzești în aula I/1, la care puteau participa studenții Iașiului. Sonorul nu ne era prieten, dar dorința de a ști cât mai multe îl ”eclipsa”. Am beneficiat de o deschidere largă și benefică spre o altă lume. Personal am avut șansa ca în familie să particip la discuțiile despre personalitățile țării, intervenții frecvente și fascinante. De la ei am cunoscut istoria țării, și mi-am însușit spiritul patriotic Am învățat ce e iubirea de țară, adevărata istorie, respectul pentru trecut, ce este democrația, ce înseamnă să respecți drepturile omului, să nu faci diferență de naționalitate, rasă, sex, condiție socială, să apreciezi omul, cu ideile și opțiunile sale. După cum observi formarea copilului din Dorohoi se continuă întreaga sa viață.
VT: Făcând cercetări pe Internet și citind și documentele pe care mi le-ai trimis, am aflat, dragă Nicoleta, că ai slujit cărțile, colegii și cititorii timp de aproape 40 de ani, timp în care ai scris 10 cărți de specialitate, ai publicat 58 articole în presa de specialitate din țară și străinătate, ai ținut 41 comunicări în țară și străinătate în sistemul info-documentar, ai participat la 10 seminarii și conferințe internaționale, ai fost implicată în 3 proiecte comunitare (Tempus și Leonardo da Vinci), 6 proiecte pentru formatori, ai participat ca evaluator la concursurile de intrare în biblioteca universitară și publică… și nu numai.
Ce te-a motivat să ai un palmares atât de bogat și divers, o moștenire atât de consistentă și valoroasă lăsată slujitorilor cărții?
NM: Pentru generația noastră-văzută prin ochii cititorului de atunci, într-adevăr biblioteca era o atracție, un paradis, un refugiu, o școală, însemna lumină, multă, multă lumină.Un rol important l-a avut pentru mine întâlnirea la Bușteni cu coordonatorul cursului Gheorghe Popescu, formator cu solide cunoştinţe despecialitate. Mi-a insuflat dragostea pentru catalogare, pentru organizarea informației în așa fel încât cititorul să o găsească. Cei 12 ani petrecuți în această structură info- documentară, dispărută după 1990, au fost anii de adevărată formare profesională. În această bibliotecă am învățat că, fără colaborare, cooperare, comunicare nu poți fi eficient într-o structură info-documentară.Pentru a fi la curent cu producția editorială, informare utilă în activitatea de achiziții, participam la întâlnirile profesionale ţinute în sala <<Henri Coandă>> a Palatului Culturii, organizate de Centrul de librării Iaşi. Unul sau cel mult doi librari prezentau detaliat un scriitor cu lucrările sale, apoi erau menţionate noutăţile săptămânii. Era perioada în care majoritatea librarilor erau absolvenţi de învăţământ superior. Am multe, foarte multe amintiri frumoase din
ucenicia mea în ale bibliotecii. După 1990, am avut șansa să intru la primul concurs organizat de către Biblioteca Centrală Universitară <<Mihai Eminescu>>. Eram convinsă că informatizarea va schimba mult modul nostru de lucru. De aceea participam cu multă implicare la toate activitățile de formare, acumulând competențe și un nou mod de abordare al problemelor ivite. Trebuia să fim informați, pregătiți, pentru a greși cât mai puțin. Nu mi-a fost niciodată frică de inerentele greșeli ale adaptării la nou. Nu am acceptat să rămân cu aceleași cunoștințe de la intrarea în bibliotecă până la pensionare, cu orice risc. Misiunile bibliotecii au rămas aceleași, noi, bibliotecarii, trebuia să ne schimbăm gândirea. Sufletul îmi este plin de bucuria de a fi contribuit și eu la dezvoltarea biblioteconomiei și științele informării, împărtășind din acumulările anilor. În paginile revistei Biblioteca am publicat articole, prezentări de cărți, interviuri cu personalități ale info-documentării, după pensionare am făcut parte din Colectivul consultativ al revistei.
VT: Dintre cele 10 cărți de specialitate pe care le-ai scris, care crezi că este cea mai utilă biliotecarilor și îți este cea mai apropiată de suflet. Cum argumentezi această alegere?
NM: Cum să nu te bucuri constatând că lucrarea privind Biblioteconomia și Știința Informării în întrebări și răspunsuri se găsește în foarte, foarte multe biblioteci, chiar și personale, făcând parte din bibliografia pentru concursuri și azi, după 10 ani de la apariție?!
VT: Felicitări! Este într-adevăr o mare realizare.Te-aș ruga să enumeri alte trei realizări de excepție din munca ta în domeniul cărții și să le prezinți pe scurt.
NM: Am participat în proiecte europene: TEMPUS 9596-95, în calitate de coordonator pentru Biblioteca Centrală Universitară <<Mihai Eminescu>> Iași (BCU) și Biblioteca Universității Tehnice <<Gh. Asachi>> Iași (BUT), proiect privind Reorganizarea structurii info-documentare după informatizare. BCU Iași a fost prima bibliotecă din țară cablată cu fibră optică (unitatea centrală și filialele), BUT Iași a fost prima bibliotecă din țară cu site propriu.
Am participat vreo 10 ani voluntar la proiectul de formare profesională europeană LEONARDO DA VINCI inițiat de Asociația Documentariștilor Francezi (ADBS Franța), privind fișa noilor posturi din structurile info-documentare informatizate (DECIDOC) și certificarea europeană, după o analiză foarte documentată a competențelor și aptitudinilor specialiștilor (CERTIDOC), obținând titlul de manager în I/D și evaluator european în I/D . Proiectul CERTIDOC dădea posibilitatea mobilității profesionale în țările Uniunii Europene, beneficiind de o salarizare europeană, unică, în funcție de titlul obținut.
VT: Munca de voluntariat spune foarte mult despre caracterul şi valoarea persoanelor care dăruiesc altora din timpul lor şi din experienţa acumulată de-a lungul anilor. Mă bucur să aflu şi acest aspect al personalităţii tale. Ce altceva de care te mândrești ai mai realizat în prodigioasa ta activitate profesională?
NM: Am colaborat cu specialiști de marcă: Jean Michel (http://michel.jean.free.fr/), Jean-Francois Bonnin (ENSSIB-L’École Nationale Supérieure des Sciences de , regretatul Bertrand Calenge schimbând impresii,
l’information et des Bibliothèques)
opinii profesionale. Datorită colaborării cu Biblioteca Județeană, Jean Michel a conferențiat în sala <<Henri Coandă>> a Palatului Culturii din Iași despre Bibliopolis. Am fost felicitată în plenul adunării întâlnirii CERTIDOC de la Paris, cu responsabili europeni de asociații profesionale, de către Jean Michel-coordonatorul celor două proiecte lansate de către ADBS, pentru aportul meu la demararea eurocertificării în România, exprimându-şi regretul că nu am putut participa (?!) la aceste lucrări: ”Victorie totală. România a fost admisă cu drepturi depline. Au fost admise Belgia şi Ungaria, ultima în pofida Elveţiei. Ai muncit din greu şi ştiu că soarta întrunirii a depins în mare măsură de organizarea ta excepţională şi de efortul tău profesional susţinut!” Anunțându-mi pensionarea, Jean Michel îmi scria: «…multe persoane ştiu şi recunosc ce ai făcut tu pentru Iaşi, pentru BCU, pentru profesie în România şi nu numai. Cinstit vorbind, implicarea ta în numeroase acţiuni de progres m-a mirat întotdeauna, viziunea ta privind evoluţia era una dintre cele mai profunde. Ai ştiut să te angajezi acolo unde a trebuit pentru a reuşi cu ideile tale. Dacă ar fi să se acorde o medalie de aur pentru merite profesionale, cred că tu ai fi una dintre primele persoane care ar trebui să o primească (…) Norocul ţi-a lipsit. Contextul românesc nu te-a ajutat; dacă ai fi fost în Franţa, de exemplu, ai fi putut să beneficiezi cu certitudine de o susţinere profesională şi instituţională.»
Am lansat cărți și conferențiat despre certificarea europeană la Chișinău. La Biblioteca Națională a Republicii Moldova am lansat prima mea carte: Biblioteca de la tradiție la modernitate (Iași: Astel Design, 1999), lucrare prefațată de Jean Michel cu care am mai scris cărți în colaborare. Este prima lucrare de specialitate din țară care abordează noul: trecerea de la biblioteca tradițională la cea informatizată. Colegii au creat un sistem național de certificare în Republica Moldova după modelul european la care am lucrat.
Prof. Daniela Argatu a scris: Ghidul bibliotecarului școlar: eurocompetențe profesionale, lucrare la care am fost referent științific, fiind apreciată de inițiatorii francezi ai proiectului european CERTIDOC.
Am pus bazele a două biblioteci în satele Gârbești, jud. Iași și Parpanița, jud. Vaslui, împreună cu preotul Mihai Vasile Paraschiv, inițiatorul acțiunii, sate în care locuitorii au venituri modeste.
În întreaga activitate am primit diplome și scrisori de mulțumire, dar nu am avut recunoaștere instituțională.
VT: Sigur că ai meritat şi recunoaştere instituţională. Dar cum spunea Jean Michel Contextul românesc nu te-a ajutat. La urma urmei, important este că ceea ce ai făcut în domeniul biblioteconomiei a rămas şi va rămâne în timp, că este folosit de generaţia actuală de bibliotecari şi va fi recunoscut şi folosit de generaţiile viitoare de bibliotecari. Munca ta este ca aurul, care nu-şi pierde nici valoarea, nici strălucirea, chiar dacă este ascuns sau închis într-un seif.
Fiecare călătorie, fie că este personală sau profesională are provocările și lecțiile ei. Poți să ne împărtășești care au fost cele mai mari provocări ale tale?
N.M.: Prin educația solidă primită și formată de-a lungul anilor, prin lecturi pe care acum am timp să le parcurg și să le înțeleg, prin credința care implică un anumit
nivel de instruire, cultură, dobândită în ani; toate acestea vin după anumite acumulări și experiențe. Mi-am propus să vizitez, să revăd biserici și mănăstiri din țară, și nu numai, locuri cu o înaltă încărcătură spirituală care îți înalță sufletul, dându-ți o forță interioară și o lumină nebănuită.Cea mai mare reușită a vieții mele este aceea de a fi călcat pe urmele pașilor lui Iisus și de a mă fi împărtășit la Mormântul Sfânt. În orice țară eram, vizitam muzee și expoziții, prima mea dragoste fiind pictura. Am admirat la Barcelona picturile lui Picasso din prima sa perioadă, lucrările lui Gaudi, în Franța am vizitat muzeele Louvre, Orsay, Fabre, Atger. Am admirat la Montpeliier paleta plină de culori ale lui Delacroix, am admirat picturi și sculpturi, la Paris am vizitat o expoziție egipteană, mi-am umplut sufletul de frumos. La Chișinău, la Orhei, am vizitat muzee și mănăstiri specifice zonei geografice. De fapt în fiecare excursie învățasem de mică să vizitez muzee etnografice, pinacoteci pentru a înțelege mai bine spiritul, specificul locului.
VT: Spune-ne, te rog, câte ceva și de celelalte cărți, care nu sunt de specialitate, pe care le-ai scris și publicat?
NM: Sunt cărți scrise în urma pelerinajelor făcute în țară sau în Țara Sfântă, unele publicate, alte sunt încă în calculator. Cu toată biblioteca gastronomică tradiţională, dar şi virtuală, un caiet cu reţete este nelipsit. De aceea mi-am propus să retranscriu reţetele familiei, la care am adăugat dulciuri care mi-au făcut plăcere să le gust, adaptând din mers caietul zilelor noastre. Culegerea de reţete are un specific moldovenesc cu influenţe basarabene, dar şi cosmopolite aşa cum este şi familia noastră. Gastronomia a interesat dintotdeauna pe istorici, antropologi, sociologi în analizele lor asupra diferitelor perioade, preparatele reprezentând potenţialul economic şi organizatoric al gazdelor, dar şi respectul, atitudinea faţă de oaspeţi. Așa a apărut lucrarea: Reţete de dulciuri de ieri şi de azi
Am publicat acum 12 ani o carte intitulată Șuetă de familie, o cronică de familie. Pot spune că în familie este o tradiție ca la un anumit moment al vieții să lași urmașilor însemnări din viața trăită. Pensionar fiind, străbunicul meu, fost învățător-născut în 1862 – ne-a lăsat un document important intitulat Descrierea Vieții sau Biografia Întru D-zeu Credinciosului Neculai Gh. Ionescu. Lucrarea prezintă informații deosebit de importante pentru antropologi, istorici, geografi, cercetători, economiști. Circulau la acea vreme, pe acele meleaguri, tot felul de monede, pentru că abia în 1870 a fost scoasă prima emisie de bani românești. Circulau monede rusești, turcești, nemțești își amintește de conversiile unor monede în lei ”garboava rusească prețuia 4 franci, sorocovețul 75 bani, kopeica 1 para. Erau din argint și aramă. Monedele turcești erau: ermelicul de argint curat mare prețuia cam 5 franci, moneda de argint de 42 parale, egal 1 leu și 2 parale. Mai circula galbănul austriac de aur ce valora 37 de lei vechi sau 12 franci, sfanțul de argint valora 1 franc”. Și mama a lăsat un Caiet cu amintiri din anii de școală, document depus la Arhivele Naționale Iași, în afara Manualului de chimie pentru clasa a IX-a, pentru prima serie de liceu de 12 clase. Tata nu și-a scris amintirile, dar a lăsat în mape diferite documente importante și trei cărți scrise după pensionare : Un proces al abuzurilor de funcţii: istoricul procesului AIloaie-Simionescu, Studiu comparativ privind doctrinele politice între două lucrări ale lui Mihai Teodosia şi Ivanciu Nicolae-Văleanu, Om contra om – o lucrare cu conținut filosofic.
VT: Ai intrat în “vacanța mare”, cum îți place ție să spui ieșirii la pensie, la sfârșitul anului 2008. La doar 8 ani de când pretindeai că erai doar în vacanţă, ai publicat cartea Provocări în zodia cărții, Editura PIM, Iași, 2016. Spune-ne câte ceva despre acestă carte.
NM : Cartea prezintă parcursul profesional, bogat în realizări, dar şi în zbateri, de la tinereţea plină de acumulări intelectuale până la vârsta la care amintirile se aşează, pe liniile ferme ale evoluţiei bibliotecii româneşti în ultimii 40 de ani, văzute, desigur, prin prisma experienţei personale. Debutul îl fac într-o structură info-documentară mică -Biblioteca Cooperației Meșteșugărești-, despre care multă lume nu știe de existența acesteia. După 1990 am participat la primul concurs organizat în Biblioteca Centrală Universitară <<Mihai Eminescu>> Iași, intrând după acumulări dobândite în cei 12 ani petrecuți în mica bibliotecă, într-o structură info-documentară universitară, într-o lume care obligă profesional. M-am implicat activ în activitatea instituției: organizarea de conferințe, schimburi de bune practici, participarea la multele, foarte multele cursuri de formare propuse de noua etapă în care intram: biblioteca informatizată. Participarea în calitate de coordonator pentru bibliotecile universitare din Iași – Biblioteca Centrală Universitară<< Mihai Eminescu>> și Biblioteca Universității Tehnice <<Gh. Asachi>> – în proiectul TEMPUS-Jep 9596, implicarea în proiectele de formare profesională LEONARDO DA VINCI -DECIDOC și CERTIDOC, participarea mea la Conferința organizată la Caen-Franța Bibliothèques sans frontières – cu participanții membrilor listei de discuții Biblio-Fr. La masa rotundă a seminarului, în încheiere (3-5 aprilie 1998), alături de delegatul Canadei, Jean-Claude Guédon, consilierul Ministrului Culturii şi Comunicaţiilor, Olivier Sagna- cadru didactic al Universităţii de profil din Dakar, Senegal, am fost invitată să prezint situaţia informatizării şi a accesului la Internet, România fiind un model de dezvoltare pentru Europa de Est. Acolo, l-am audiat pe Jean Michel discutând despre importanța formării profesionale în societatea informației și a cunoașterii. A fost momentul decisiv în care am hotărât să pun pe hârtie noutățile și cerințele profesiei în articole și cărți de specialitate, sau să le fac cunoscute în schimburile de bune practici. Am avut în permanenţă proiecte ştiind că viitorul se conturează cu noi cerinţe. Am deranjat prin altruismul meu, prin dorinţa de a munci în echipă, de a întreba fără jenă, dacă nu am ştiut ceva: tânăr sau coleg cu experienţă, român sau străin, din biblioteca judeţeană sau universitară. Am întrebat pentru a putea merge mai departe. Am fost unul dintre pionierii informatizării, un specialist care prin activitatea sa de zi cu zi a contribuit la formarea unei noi societăţi, la transferul de cunoştinţe. Greşelile sunt omeneşti şi nu mi-a fost niciodată frică de ele! Dacă doreşti să faci un lucru bun pentru cei mulţi, dezinteresat, indiferent de piedici poţi lucra contribuind la dezvoltarea profesiei, făcând transferul de cunoştinţe şi prin scrieri. Trebuie să fii tenace, puternic şi să ai încredere în tine. Pentru mine, proiectul TEMPUS a fost un moment de răscruce, din punct de vedere profesional… La încheierea activității, am trimis pe lista de discuție a bibliotecarilor români BIBLOS un mesaj de rămas bun, colegilor virtuali, primind multe mesaje de felicitare și apreciere asupra activității mele. Profesia de bibliotecar făcută cu pasiune devine o dependenţă frumoasă care înnobilează, îţi deschide mereu noi orizonturi, te face să relaţionezi şi să comunici mereu. Einstein spunea: „ce faci pentru tine piere odată cu tine, ce faci pentru alţii, va dăinui”. Mult adevăr cuprind aceste vorbe. Am scris
această carte din dorinţa de a împărtăşi din experienţa mea şi de a demonstra că pasiunea şi tenacitatea într-un anumit domeniu nu pot fi sufocate de dorinţele unora. Dacă ar fi să o iau de la început, aceeaşi profesie mi-aş alege. Contează mulţumirea pentru cărămida pusă în edificarea unei clădiri vechi, frumoase şi de mare viitor, cum îmi place să definesc profesia căreia i-am dăruit tot ce am putut de-a lungul a pestetrei decenii; profesie care stă la baza dezvoltării unei societăţi. Citatul cărții extras din opera scriitorului francez Saint Exupery sintetizează activitatea mea, așa cum fiecare citat al capitolului oglindește în esență etapa profesională parcursă.
VT: Ce s-a mai întâmplat în “vacanța mare” ?
NM: Pensionarea mi-a adus mai mult timp şi am continuat unele proiecte profesionale începute cândva, dar neterminate. Ocupându-mă mai mult de formarea profesională, susținută la Vaslui, activitatea editorială căpăta noi forme pentru mine. Aveam mult material în calculator, material ce trebuia finalizat, așa au apărut la editura ieșeană PIM: Biblioteconomie în întrebări și răspunsuri (2009), Issismarc: ghid de prelucrare a resurselor informaţionale(2010); Agenda bibliotecarului (2011); Biblioteconomie şi ştiinţa informării în întrebări şi răspunsuri: 2 vol.(2012), dar și lucrări, note, memorii, schiţe, amintiri grupate în paginile unor cărţi: Şuetă de familie (2009); 5 zile în Ţara Sfântă: note de călătorie (2011); Pelerinaje la mănăstirile țării 2 volume (2017, 2018); M-am ocupat în calitate de referent științific de lucrarea Danielei Argatu: Ghidul bibliotecarului școlar. Eurocompetențe profesionale: Editura Ștef, 2014, apreciată de specialiștii din Franța.Consider că este o primă lucrare care valorifică proiectul CERTIDOC, Am contribuit prin traduceri din franceză în română, în cadrul Asociației <<Charlotte Sibi>> la elaborarea unor lucrări dedicate celebrei profesoare de franceză din Iași, adevărat model european cu mult înainte de 1990, fiica fostului consul francez la Iași, fosta mea profesoară de franceză în particular… Lansarea unor cărți la Iași și Chișinău, conferințe despre formare și eurocompetențe, participarea la unele emisiuni ale posturilor locale de televiziune (TeleMoldova, Digi24, TeleM), intervenții în presa locală sau de specialitate sunt câteva din activitățile din agenda mea din această perioadă. Particip în cadrul Centrului Cultural Multifuncțional pentru Vârsta a Treia Iași, care are misiunea de a readucerea în viața socială și culturală activă a persoanelor de vârsta a treia prin participarea la diferite activități de petrecerea timpului liber. Aici a fost lansată cartea Provocări în zodia cărții cu prilejul Zilei internaționale a persoanelor vârstnice (1 octombrie). Aici se face -prin activitățile organizate-legătura dintre generații prin prezența tinerilor. Am contribuit și la apariția unor cărți omagiale dedicate unor colege, bibliotecare care au împlinit o vârstă frumoasă contribuind nu numai la evoluția profesiei prin activitățile desfășurate, ci și prin activitatea lor editorială.
VT: Ce alte proiecte ai pentru “vacanța mare”?
NM : Cel mai important proiect este cartea la care lucrez având titlul provizoriu: La răscruce de milenii: roman autobiografic, o lucrare la care folosesc mult material documentar nu numai din arhiva familiei, recurg la informații și evenimente din toate sferele societății, comentate și văzute de mine.
VT: Anul acesta, cu vreo 5-6 săptămâni înainte de Paște, te-ai documentat și ai petrecut timp adunând informații și imagini prețioase despre această sfântă sărbătoare, pe care le-ai atașat în documente și le-ai trimis via-email prietenilor, familiei. Ce te-a inspirat și ce a însemnat pentru tine să faci aceste daruri celor pe care îi simți aproape de sufletul tău?
NM: Lucrez la calculator din 1995. În acești 27 de ani am adunat multe informații din diferite domenii pe care le-am arhivat pe diferite teme și subiecte. Adepta faptului că informația trebuie să circule și a faptului că sărbătorile sunt momente pregătite din timp din toate punctele de vedere, am încercat să împărtășesc apropiaților virtuali informații legate de aceste sărbători. Paștele, așa cum este oglindit de creștini prinexponate în expoziții și muzee, prin versuri, prin pregătiri estetice, dar și gastronomice, neuitând de tradiții și obiceiuri. Mi-a făcut o mare plăcere să pregătim împreună marea sărbătoare a creștinătății. Fiecare a dorit să vină cu ceva nou în pregătirea zilei sau… recunosc i-am incitat la… schimbare, la nou !
VT : Pot spune că ştiu şi mai multe despre tine acum, după ce mi-ai răspuns la întrebări. Şi totuşi, cine eşti tu, Nicoleta Marinescu? Cum te-ai descrie pentru o persoană care ar vrea să-ţi vadă portretul interior şi ar dori să te cunoască cu adevărat?
NM : Sensibilă, dar puternică, tenace, dar răbdătoare, altruistă, dar rațională, cu o memorie de invidiat, cu afinități pentru frumos, pentru arte, pentru cuvântul scris, păstrătoare de tradiții și obiceiuri pe care doresc să le transmit, pentru unitate, demnitate, adevăr, respect, dar… cu o viteză prea mare de a adapta noul, devenind obositoare uneori. La aniversarea mea de 71 ani am primit urările următoare : ”Mata ești ca un buncăr, pe care nimic nu îl poate doborî ! Nici rachetele, nici bomba atomică ! Cu o putere extraordinară și o voință de titan ! Să fii la fel de puternică și să treci peste orice în viață !”. O caracterizare amuzantă la prima vedere, dar exprimă un adevăr pe care problemele de viață cu care m-am confruntat m-au transformat. Mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot ce mi-a dat și îmi va da, mulțumesc pentru că m-am născut pe aceste meleaguri binecuvântate. Înălțarea spirituală este un bun care nu poate fi descris și nici furat. Este acel ceva ce te schimbă în bine, acel ceva constatat de cei din jur în comportamentul tău.
VT: Mulţumesc mult pentru răspunsurile tale care m-au invitat să călătoresc în istoria familiei tale şi a activităţii tale profesionale. Mă simt binecuvântată să am prieteni ca tine, generoşi, plini de spirit, de viziune, iniţiativă, tenacitate, pasiune. Eşti un model de inspiraţie pentru toţi cei care doresc să înveţe de la tine şi să aplice în propria viaţă idei şi valori ale succesului.
Dan Plăeșu este unul dintre prietenii mei de la Dunăre cu care am fost binecuvântată în cei 18 ani cât am locuit în Galaţi.
Era pe la începutul anilor ’80, după ce Dan publicase volumul de fantezii satirice „Colecţionarul de excepţii” (1983, Editura Junimea, Iaşi) când eu lucram la Biblioteca UJCM şi eram foarte dornică să aduc diferite evenimente, cărţi şi scriitori în secţiile unde lucrau meşteşugarii gălăţeni. Dan Plăesu a acceptat cu bucurie să-şi prezinte cartea şi să citească câteva din schiţele sale într-o secţie de nevăzători. Era o sală mare în care vreo 20-25 de lucrători mulau din cartoane cutii de diferite mărimi. Le mergeau mâinile repede, de parcă erau robotizate. Îmi amintesc că l-am prezentat pe Dan Plăeșu, care le-a oferit unele informaţii despre el, despre carte, a citit câteva proze şi, la cererea audienţei, vreo două în plus. La final, a răspuns întrebărilor, surprinzător de multe, dovadă că oamenii au ascultat cu atenţie, au fost interesaţi de tematică, au vizualizat cu ochii sufletului şi-ai minţii scenele picante şi erau curioşi să afle cât mai multe din secretele scrisului. Pentru lucrătorii din acea secţie a fost un eveniment cu totul deosebit, despre care au tot vorbit în săptămânile ce au urmat. Dacă nu mă înşeală memoria, cred că am fost împreună cu autorul şi la o secţie de croitorie, unde prezentarea cărţii a fost de asemenea un succes.
Din când în când, îi dădeam lui Dan să citescă din poeziile sau scenetele de teatru pe care le aveam în lucru și luam în serios orice sugestie ori feedback, pentru că el era Maestru. Dan mi-a dat să citesc vreo două piese de teatru. „Sfârşitul lumii începe azi” mi-a produs o impresie puternică.
A fost o mare bucurie să fiu în sală, la premiera piesei lui, „Octombrie cu ghiocei”, pe scena Teatrului Dramatic Galaţi, în 1989. A fost un spectacol cu o sală arhiplină, cu aplauze frenetice nu numai la sfârşitul piesei ci şi în timpul prezentării.
După ce m-am mutat în Noua Zeelandă, în toamna anului 2002, tot cărţile au fost liantul prieteniei noastre. Din când în când primeam prin intermediul cuscrilor mei din Oneşti care veneau în vizită câte o carte semnată de Dan Plăeşu, proaspăt publicată.
Aşa au ajuns la mine „Consulting and Love”, „Vinovatele meandre”, „Ce mai fac sisifii”…
În 2013, am publicat împreună cu Violeta Ionescu, o altă bună prietenă de la Dunăre, volumul de poezii „Oglinzi” la editura Oscar Print, București. Dan a acceptat cu bucurie să fie redactorul cărţii. A scris o prezentare scurtă şi plină de esenţă pentru coperta a patra şi, de asemenea, a prezentat cartea la Festivalul cărţii „Axis libri”, ediția a V-a, eveniment la care am fost prezente amândouă, dar şi alţi prieteni dragi.
Ne-am întâlnit de câteva ori în 2013 la o terasă şi un pahar de poveşti împreună cu Violeta Ionescu şi Victor Cilincă sau la o plimbare pe faleză împreună cu Lili Ciubotaru şi Toni Ciubotaru (rude şi prieteni dragi din Oneşti, care au plecat de curând dintre noi, ca victime ale covid-19), Vasilica Grigoraş şi Mioara Antip.
Dan Plăeşu cu generozitatea şi expertiza care-l caracterizează a scris cronici de carte la ambele volume ale antologiei bilingve „Poetical Bridges – Poduri lirice”, pe care am tradus-o şi editat-o. Cronicile lui au fost extrem de apreciate atât de colaboratorii din Noua Zeelandă, cât şi de cei din România, Grecia, Elveţia.
În 2018, Dan a fost unul dintre prietenii scriitori prezenţi la lansarea acestor antologii organizată de prietenul nostru comun, actorul, dramaturgul și poetul Vlad Vasiliu la Centrul Cultural „Dunărea de Jos”.
Dan Plăeşu, prietenul meu de la Dunăre, împlinește 80 de ani și, de asemenea, sărbătorește 55 de ani de la debutul literar cu poezie publicată în revista „Ateneu” Bacău (1966).
Din CV-ul publicat la sfârşitul cărţilor pe care mi le-a oferit în ultimii ani, am făcut o selecţie, ce va vorbi de la sine despre un scriitor complex, care a abordat genuri literare diferite şi a publicat lucrări diverse: poezii, fabule, proze, inclusiv romane, piese de teatru, scenete, cronici literare şi dramatice la diferite edituri sau publicaţii din ţară sau reviste on-line din străinătate
Dan Plăeşu s-a născut la Galați, 25 octombrie 1941: filolog, ziarist în presa locală și centrală, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 1994), în prezent la Filiala Sud-Est a U.S.R. (2006)
Debutează în teatru în 1979 cu piesa „Semnat indescifrabil: Mitică”, Teatrul Dramatic Galaţi; debut în volum: 1983, „Colecţionarul de excepţii”, fantezii satirice, Editura Junimea Iaşi.
A obţinut importante premii pentru creaţia sa, dintre care menţionez: Premiul al doilea (fabule), Festivalul Umorului „Constantin Tănase” Vaslui, 1980; premiul pentru proză al Filialei Sud-Est a U.S.R., 2012 pentru romanul „Vinovatele meandre”, Editura Junimea, Iaşi, 2011; Ordinul Ziariștilor, clasa I, acordat de Uniunea Ziariștilor Profesionişti, 2001.
A fost director al Teatrului Dramatic Galaţi (1971-1972). Membru fondator al Cenaclului literar de umor „Verva” (1977). Membru fondator al Cenaclului Galaţi al Uniunii Scriitorilor din România (1986) şi al Filialei locale a U.S. R. (2006)
Cărti:
Colecţionarul de excepţii, fantezii satirice, 1983, Editura Junimea, Iaşi;
Veghea, roman, 1985, Editura Junimea, Iaşi;
Lucrare de control la istorie, roman, 1989, Editura Cartea Românească, Bucureşti;
Gând de arici liber, fabule, 1995, Editura Hypatia, Galaţi;
Muntele personal, comedii, 2005, Editura Pax Aura Mundi, Galaţi;
Crocodil-show, fabule, 2007, Editura Pax Aura Mundi, Galaţi;
Consulting and Love, proze despre dragoste, 2009, Editura Pax Aura Mundi, Galaţi;
Vinovatele meandre, roman, 2011, Editura Junimea, Iaşi;
Adevărul despre Adam, proză scurtă, 2013, Editura Tipo Moldova, Iaşi;
Ce mai fac sisifii, comedii, 2016, Editura Sinteze, Galaţi;
Răspântiile, șapte romane insolite, 2017, Editura Sinteze, Galaţi;
și abia aparută, Garsoniera lu’ Ăl Bătrân, proză scurtă, 2021, Editura InfoRapArt, Galați.
Lucrări dramatice pe scene profesioniste:
Semnat indescifrabil: Mitică, 1979, Teatrul Dramatic Galaţi;
Pământul după ora zece şi cinci, 1981, Teatrul Dramatic „Maria Filotti” Brăila;
La început a fost peştele, 1982, Cenaclul de dramaturgie al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti şi revistei Teatru (în lectura unui colectiv al Teatrului Giuleşti);
Octombrie cu ghiocei, 1989, Teatrul Dramatic Galaţi;
Puncte cardinale, 1981, Radio Bucureşti.
Piese pe scene de amatori:
Dreptul cel sacru al luptătorului, 1983, formaţia de teatru a Uzinei Furnale-Aglomerare, Combinatul Siderurgic Galaţi;
Jocul sau Războiul nevestelor, 1985, formaţia de teatru a Institutului de Cercetări şi Proiectări pentru Produse Plate şi Acoperiri Metalice, ICPPAM Galaţi;
Muntele personal, 2005, formaţia de teatru a Grupului şcolar „Radu Negru” Galaţi.
Piese publicate în reviste și antologii (selecție)
Sfârşitul lumii începe azi, comedie, fragment, revista Dominus, 2002;
Măscăriciul în alb-negru și oranj, comedie, fragment, revista Dominus, 2006;
Fericirea conjugală a cucului, comedie în doi, integral, în foileton, revista „Dunărea de Jos”, 2007-2008;
La început a fost peştele, comedie cu vieţuitoare, integral, Antologia literaturii gālāţene contemporane, vol. 3, teatru, editatā de Centrul Cultural „Dunărea de Jos”, 2008;
Cealaltă viaţă a bărbatului haios, comedie, fragment, revista „Antares”, 2009
Garsoniera lui Dumnezeu, comedie, fragment, revista Porto Franco, 2012;
Telenovele cu milionari, comedie, fragment, antologia Verva -35.2012.
Lista creaţiilor lui Dan Plăeşu este lungă, dar şi mai lungă este lista criticilor dramatici şi a scriitorilor care au scris cronici şi i-au apreciat opera autentică, plină de har, în care adevărul râde şi plânge şi ne invită să-l vedem fără mască.
Dan Plăeşu şi-a luat talentul în serios şi-a trudit în faţa foii de hârtie, maşinii de scris şi a computerului să scoată la lumină filosofia, ideile lui profunde bazate pe fina observaţie a mediului cotidian şi a contemporanilor jucându-şi la modul autentic momentele tragice ori comice pe scena vieţii.
Numărul pieselor de teatru publicate, majoritatea şi jucate ne indică faptul că genul preferat al scriitorului gălăţean este dramaturgia, comediile potrivindu-se cel mai bine personalităţii autorului. Comediile sale presărate cu ironie, umor amar ori picant sunt oglinzi fidele ale comportamentului şi atitudinii semenilor, ale vieţii de zi cu zi.
Regretatul scriitor Laurențiu Ulici spunea despre Dan Plăeşu că se dovedeşte a fi un discipol al lui Tudor Popescu, situându-se pe o atrăgătoare linie de mijloc între Baranga şi Mazilu. O extraordinară companie, de care sunt sigură că Dan este mândru.
Acum, la ceas aniversar, în „octombrie cu ghiocei”, îi doresc prietenului meu de la Dunăre, sănătate multă şi cât mai multe primăveri pline de inspiraţie şi încărcate cu bucurii de la cititori, prieteni şi familie.
<<Dacă aș fi „Calif de o zi”… aș face o planetă mai bună…>>
(Violeta Ionescu)
Violeta Ionescu
De Violeta Ionescu mă leagă poezia, teatrul, gazetaria, Galaţiul, dragostea pentru pisici… şi o prietenie care s-a înfiripat la începutul anilor ’80 și care a crescut de-a lungul anilor ca un stejar falnic cu amintiri dăinuind în fiecare ramură, în fiecare frunză, în fiecare inel încrustat în sufletele noastre.
Locul primei noastre întâlniri a fost o sală destinată şedințelor cenaclului „Ştefan Petică”, condus atunci de George Bîrligea, soţul Violetei. Chiar de la prima mea participare la cenaclu, am simţit că vibram pe aceeaşi lungime de undă cu Violeta şi, cred că şi ea a simţit la fel, pentru că a doua zi mi-a făcut o vizită la biblioteca unde lucram. Ne-am simţit incredibil de apropriate mental şi spiritual şi tot ce discutam curgea ca un râu.Vorbeam despre poezie şi despre provocările vieţii cotidiene şi de familie cu încrederea oamenilor care se cunosc de-o viaţă. Cât am locuit în Galaţi, până la plecarea mea în Bucureşti, în 1993, ne-am văzut foarte de des şi ne-am ajutat reciproc, necondiţionat, cât am putut de mult. Am continuat să ne întâlnim şi după ce m-am mutat în Capitală, ori de câte ori aveam o ocazie sau o cream.
O să încerc să călătoresc prin multele noastre amintiri şi să împărtăşesc câteva. O noapte albă petrecută la ea acasă, în 1983 sau 1984 înaintea sărbătorilor de Paşte, când Violeta m-a învăţat să fac cozonac şi s-a oferit ca tot procesul să se petreacă la ea în bucătărie. Am vorbit câte-n lună şi în stele. Am râs şi-am plâns.
O altă noapte albă, petrecută la mine acasă, împreună cu Violeta, George, Paul Sân-Petru, soţia lui, Liliana, Maricica Stanciu, o fostă colegă de-a mea de facultate. A fost o noapte în care am recitat poezii, am cântat, povestit, probabil am spus şi bancuri, am râs pe rupte, o noapte când Violeta ne-a învăţat două cântecele mai deocheate. Mi-amintesc doar refrenul unuia dintre ele „Doi bani, zece bani”…
Am vizionat împreună câteva spectacole jucate pe scena Teatrului Dramatic și pe cea a Casei de Cultură, am admirat picturile ei expuse la câteva expozitii de grup, am schimbat multe vizite de familie. Uneori o vizitam doar eu cu fetele mele şi Violeta adesea ne cânta la pian, de obicei piesele muzicale compuse de ea.
În 1983, am participat împreună cu ea şi George Bîrligea la un festival de poezie ce-a avut loc la Piteşti. Timp de calitate călătorind ore întregi cu trenul, împărţind cu alte poete un dormitor comun, recitând poeziile noastre, ascultând creaţiile altora şi… revenind cu premii.
Ne-am pus cap la cap inspiraţia, talentul, timpul şi am scris împreună, prin 1986, piesa de teatru „Calif de-o zi”, publicată în „O antologie a literaturii gălăţene contemporane: eseu, dramaturgie”, vol. III la Editura Centrului Cultural Dunărea de Jos, Galaţi, 2008.
Am amintiri preţioase şi fotografii (ce tinere şi frumoase eram!) de la întâlnirile cu cititorii sau scriitorii, organizate de biblioteca V.A. Urechia şi de biblioteca UJCM.
După Revoluţie, am fost redactorul cărţii ei de proză scurtă „Vulnerabila uitare”, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1991, şi a fost o adevărată bucurie să-i citesc prozele pline de esenţă.
În acelaşi an, Violeta m-a invitat să colaborez împreună cu Cezarina Adamescu şi Ene Stanciu la cărticica „Caseta cu video-poveşti: Daruri de la Moş Crăciun”, pe care a publicat-o la Editura Galateea, înfiinţată de George Bîrligea şi la care lucra ca redactor de carte.
După plecarea mea la Bucureşti, în 1993, amândouă lucram în presă, şi uneori, când veneam la Galaţi, făceam documentare împreună pentru articolele noastre. Îmi amintesc de orele petrecute la Grădina Zoologică din Galaţi, care au fost diferite faţă de experienţa de vizitator, pentru că directoarea de atunci ne-a explicat deschis toate greutăţile prin care trecea să procure hrană pentru animalele care aproape că mureau de foame.
Îmi amintesc de o altă zi petrecută împreună, prin 1996, când am venit la Galaţi, să fac documentare pentru teza de doctorat la care lucram. Violeta m-a însoţit la Centrul de primire minori din Galaţi, unde am avut o discuţie onestă şi interesantă cu directoarea Constantina Matei. Apoi am mers la o casă de bătrâni, după care am luat prânzul la un restaurant, desert la o cofetarie, si-am încheiat ziua cu o vizită la ziarul „Viaţa liberă”, bucurându-mă să revăd foşti colegi de gazetărie.
Violeta a fost foarte interesată de progresul făcut de mine la teza de doctorat, deoarece copiii străzii erau şi pentru ea un subiect sensibil. Şi chiar se apropiase sufleteşte de „Micul Prinţ al Casei de Copii” un băiat inteligent care avea nevoie de îndrumare şi o inimă bună care să-i ajute să-şi vindece rana făcută în inimă de „pumnalul dragostei de mamă”. Citatele sunt din versurile unei poezii pe care Violeta i-a dedicat-o în 2013. Pe tema copiilor străzii, Violeta mi-a luat o serie de interviuri pe care le-a publicat în ziarul „Viaţa liberă” în 1988.
Am găzduit-o pe Violeta de câteva ori la Bucureşti. De două-trei ori când a fost invitată la emisiunile de radio pe care ulterior le-a adunat şi editat într-o carte intitulată „Du-mă cu tine la capătul lumii. Jurnal de bord cu Ana Maria Zaharescu şi Mihai Cosmin Popescu”; altădată, când a plecat în Germania să viziteze un prieten şi să facă și documentare pentru una din cărţile sale.
În una din vizitele sale, prin 1996 ori ‘97, Violeta m-a vizitat la editura Oscar Print, unde lucram, şi a avut o discutie lungă cu Angelica Moldovan, directoarea de-atunci şi de acum a editurii (pentru că, da, această editură a reuşit să depăşească toate provocările şi obstacolele puse în față de concurenţă, de covid-19, şi nu numai). Angelica Moldovan a fost impresionată de profunzimea şi varietatea subiectelor discutate.
În toamna anului 2002, am emigrat în NZ, dar depărtarea nu a rupt nici firul prieteniei, nici pe cel al comunicării. Traiască Doamna Tehnologie!
M-am îngrijorat pentru ea, de la distanţă, când prietenul nostru comun, Victor Cilincă, mi-a spus că Violeta era in spital după ce suferise un infarct. Bucuria revederii a fost genuină şi intensă în 2009, vara, când am revenit în ţară şi am reuşit să ajung şi la Galaţi. Ne-am plimbat pe faleza Dunării, am petrecut timp doar noi două sau şi cu alti prieteni.
În 2012, am invitat-o să scriem împreună o carte de poezii și am reușit să și ducem proiectul la capăt, prin publicarea în 2013 a volumului de versuri „Oglinzi” la editura Oscar Print, București. Lansarea a avut loc la Galaţi, în mai 2013, la Festivalul cărţii „Axis libri”, editia a V-a, eveniment la care am fost prezente amândouă, dar şi alţi prieteni care au sporit valoarea momentului. Îi amintesc pe scriitorul și dramaturgul Dan Plăeşu, care a prezentat cartea noastră, actorul și dramaturgul Vlad Vasiliu care a citit din poeziile noastre, Victor Cilincă şi Valeriu Valegvi, care ulterior au scris câte o cronică de carte la „Oglinzile” noastre, Paul Sân-Petru, Vasilica Grigoraş, Lina Codreanu, Theodor Codreanu…
În 2013, am stat la Galaţi câteva săptămâni şi m-am întâlnit cu Violeta foarte des. Îmi plăcea s-o vizitez la ea acasă, discutam, îmi verificam e-mail-urile, şi îmi alinam dorul de pisicile mele (două), mângâindu-i pisoii ei (patru) şi jucându-mă cu ei. Dar nu ne-au lipsit nici plimbările pe faleză sau pe străzile din vechiul şi noul centru al urbei, ori o vizită la Biblioteca V.A. Urechia, taifasurile la o terasă…
Într-o duminică, am călătorit împreună la Hanu-Conachi, unde Olguţa si Viorel Onuţă, părinţii finuţei mele Oana-Valentina, ne-au aşteptat cu bucate alese, vin făcut din propria producţie de struguri, dar mai ales cu bucuria de-a petrece câteva ore împreună.
În 2015, am invitat-o pe Violeta să colaboreze la antologia bilingvă Poetical Bridges – Poduri lirice şi m-am bucurat că a acceptat imediat, pentru că poezia ei este vibrantă, metaforică, plină de căldură şi substanţă. Este de fapt o reflectare a crezului ei poetic, mărturisit de ea astfel: „Poezia pentru mine este… ca o rugăciune. Mă rog la cer să-mi dea soare, la flori să-mi dea frumuseţe, la pământ să-mi dea roade, la pisicile mele să-mi dea căldură şi dragoste, ca să am la rândul meu ce oferi celorlalţi.”
Două dintre poeziile Violetei, publicate iniţial în antologia bilingvă menţionată mai sus, au fost publicate în mai 2017 în revista a fine line a Societăţii de Poezie din Noua Zeelandă (New Zealand Poetry Society). Este vorba de Septembrie de frunză şi de Eşti tu ori sunt eu (o poezie pe care Violeta mi-a dedicat-o într-un moment în care a simţit că am fost binecuvântate cu suflete-pereche).
În 2018, am revenit în România şi am stat şi în Galaţi o săptămână, timp în care am vizitat-o pe Violeta de câteva ori şi am îmbogăţit prietenia noastră cu alte momente şi amintiri de aur. Violeta a participat la lansarea de carte a volumelor I și II ale antologiei bilingve „Poetical Bridges – Poduri lirice”, organizată de prietenul nostru Vlad Vasiliu la Centrul Cultural Dunărea de Jos. Printre cei prezenţi amintesc pe Victoria Milescu din Bucureşti, Vasilica Grigoras (Vaslui) Dorina Stoica (Bârlad), şi gălăţenii Vlad Vasiliu, care a avut şi rolul de MC, Dan Plăeșu, regretatul Costin Frosin, Cezarina Adamescu, Maria Sarău, Luminiţa Potîrniche, Doina Radu…
Violeta este o persoană profundă, meticuloasă, cu o coloană vertebrală de oţel. În căutările vieţii nu s-a mulţumit cu jumătăți de măsură, ci a trăit totul la cote maxime, indiferent că a fost vorba de viaţa personală, profesională (în domeniul sănătății, jurnalistică, editorială), spirituală, activitatea de cercetare și de creaţie, prietenie.
Paleta creaţiei ei este variată, de la literatură pentru copii (debut), proză scurtă, romane istorice, istoria Galațiului (istoria aerodromului, ca și a evreilor din Galați), la teatru, memorii, monografii, poezie – toate trecute printr-o documentare temeinică.
Cărți publicate
Volume de autor:
1.„Legendele nu se scufundă”, roman, Editura „Ion Creangă”, Bucureşti, 1990;
2.„Vulnerabila uitare”, proză scurtă, Editura „Porto Franco”, Galaţi, 1991;
3.„Diocleţian, Fiul lui Jupiter”, roman istoric, Editura Phoebus, Galaţi, 2006;
4.„Un pilot subtil – pictorul Ion Ţarălungă, in memoriam”, memorial, Editura „Phoebus” Galaţi, 2006;
5.„Sărbătorile antichității”, studiu enciclopedic, Editura Axis Libri, 2009;
6.„Perpetuum nobile”, poezii, Editura Axis Libri, 2013;
7. „Misterele Galaților. Povestiri aproape adevărate”, Editura Centrului Cultural „Dunărea de Jos”, 2017.
Colaborări:
1.„Du-mă cu tine la capătul lumii. Jurnal de bord cu Ana Maria Zaharescu şi Mihai Cosmin Popescu”, cartea emisiunii radiofonice omonime (co-autor şi redactor), Editura „Alma”, Galaţi, 1999;
2.„Biserica Vovidenia Galaţi”, monografie (cu presbitera Dorina Pelin), Editura Episcopiei Dunării de Jos, 2002;
3.„Și eu am fost în Icaria – mărturii ale aviatorilor care au fost cândva… un punct pe cer”, memorial, Editura Phoebus, 2009 (cu Dan Antoniu și George Cicoș);
4.„Oglinzi” (cu Valentina Teclici), poezii, Editura Oscar Print, București, 2013;
5.„Galați – o poveste cu aviatori”, monografia aviației gălățene (cu Dan Antoniu), Editura Muzeului de Istorie Galați, 2015.
6. „O istorie a evreilor din Galați. File de cronică de la începuturi până la marea emigrare”, 2 volume (cu istoricul dr. Lucian Zeev Herșcovici, Ierusalim), Editura Hașefer, 2018.
Am rugat-o pe Violeta să-mi acorde un mini-interviu şi ea a acceptat cu bucurie.
Valentina Teclici:
-Dacă ai putea lua viata de la capăt, ce-ai păstra şi ce-ai schimba?
Violeta Ionescu:
-Viața mi-a arătat că alegerile pe care le-am făcut au fost de moment. Unele s-au dovedit bune, altele pripite. Poate că aș sta mai mult pe gânduri înainte de a întreprinde ceva. Dacă aș da timpul înapoi, cred că mi-aș asculta părinții și nu m-aș grăbi la măritiș, așa cum am făcut eu. Aș persevera să urmez o facultate, să-mi fac o carieră solidă și apoi să mă gândesc la viața personală. Acum e, din păcate, prea târziu…
Valentina Teclici:
-Dacă ai fi „Calif de-o zi” ce ai dori să se întâmple în acea zi magică, deschisă la modul imaginar tuturor posibilităţilor?
Violeta Ionescu:
-Dacă aș fi „Calif de o zi”… aș face o planetă mai bună…
Valentina Teclici:
-Dintre cărţile pe care le-ai scris, te rog enumeră trei care îţi sunt cele mai apropriate de suflet şi spune pe scurt şi de ce.
Violeta Ionescu:
-În primul rând DIOCLEȚIAN ÎNTRE APOTEOZĂ ȘI BLESTEM – este un roman istoric (care încă își așteaptă editorul), la care am lucrat cel mai mult vreo 20 de ani de strâns material, de fișat de sedimentat și de prelucrat) pentru că a necesitat o documentare amplă și m-am apropiat de lumea antică, în care, probabil, am trăit și eu cândva…
În al doilea rând cartea mea de debut, LEGENDELE NU SE SCUFUNDĂ – la care am lucrat cu mare plăcere și cu personajele căreia m-am împrietenit…
În al treilea rând, MISTERELE GALAȚILOR – o carte de proze scurte din Galațiul interbelic, inspirate din întâmplări adevărate reflectate în presa vremii. Mă simt atrasă de acea lume, fiindcă este lumea tinereții părinților mei, pe care aș fi vrut să-i cunosc când erau tineri și frumoși, înainte ca nașterea mea să se întâmple.
Valentina Teclici:
-Ce proiecte ai acum pe masa de lucru?
Violeta Ionescu:
-Acum, din lipsă de mijloace materiale (tipografiile costă cel mai mult), prefer să scriu proze scurte pe diferite teme și să le public în revistele locale. Dacă se va ivi cândva ocazia, le voi publica în volum.
Valentina Teclici:
-Ce mesaj ai pentru tine când împlinești 75 de ani? Dar pentru cei dragi ţie?
-La 75 de ani nu-ți dorești prea multe. Cred că ceea ce trebuia să mi se întâmple în această viață mi s-a întâmplat. Am avut suișuri și coborâșuri, dar, vorba cuiva, „viața e făcută din munți și văi”… Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate și mă rog să mă ierte pentru ce nu am făcut, nu am vrut, nu am putut, nu am știut… Pentru cei mai apropiați, băieții și nurorile mele și, bineînțeles, scumpa mea nepoată Cristina, am numai dragoste de dat. Nu le dau sfaturi, fiindcă nici eu nu le-am urmat de la părinții mei, chiar dacă am regretat. Le dau doar nădejdea că, prin înțelepciune, dragoste, voință și credință, vor reuși!
Mai multe despre activitatea de creaţie a prietenei mele Violeta Ionescu, despre lansările cărţilor ei spune internetul. Iată doar câteva linkuri:
În 2019, i-am dedicat de ziua ei o poezie, pe care am postat-o pe Facebook. În acea poezie întrebam dacă „Există oare oglinda perfectă/ care să reflecte adâncimea/ şi complexitatea legăturii noastre?” Dar cine are nevoie de o oglindă perfectă, când sufletele noastre sunt oglinzile adevărului despre o prietenie care durează de 40 de ani şi nu se lasă ştirbite de depărtare, de uitare, de încercările vieţii de zi cu zi.
Vio dragă, la mulţi ani binecuvântaţi, cu sănătate, iubire şi inspiraţie.
Mulţumesc Domnului că exişti! Valiusha.
Napier, New Zealand
29 Septembrie 2021
1988 Întâlnire cu scriitorii la Biblioteca U.J.C.M. (Valentina Teclici, George Bîrligea, Violeta Ionescu, Ion Chiric)1990 Întâlnire cu cititorii la Biblioteca V.A. Urechia (Maria Lovin, Valentina Teclici, Vasile Răşcanu, Violeta Ionescu, Constantin Frosin, Jeana Lungu)
Hawke’s Bay Art Guide describes the artist Ken Sando as “A multidisciplinary creative whose work is easily recognizable by its quirkiness and unconventional subject matters.” I believe this is a correct description in a nutshell that stimulates the curiosity of the art lovers to learn more about Ken Sando’s work. I am privileged to be one of Ken Sando’s family friends and also to collaborate with Ken in different projects.
Valentina TECLICI: Three years ago, you gave me very interesting answers to the Interview about creativity that I also translated into Romanian. It was published, in English and Romanian on different on-line magazines, personal blogs and websites in Romania, Australia and New Zealand. I am aware that, in the last couple of years, you have had a couple of personal exhibitions and you also contributed to collective exhibitions.
Could you please share with me and the readers of this interview the main art events that happened in your creative work after your personal art exhibition “Rock’ n roll” that was held at Boyd-Dunlop Gallery Napier on April 2017.
Ken SANDÖ: I’ve been in a few more solo and group shows. Noticeable ones were; Whorse-Sense, a solo show at Napier Contemporary Art Gallery in 2019. Looking Good, a solo show at the Taupō Museum and Art Gallery in 2020 (which was disrupted by the Covid-19 lockdown). As well as the Hawkes Bay Art Trail Exhibition at the Hastings Community Art Gallery.
Memories of Olympia. 2020. Acrylic and Charcoal on Board. HB Arts Trail Exhibition.
A number of works have sold over this period, with the most memorable one being of “Memories of Olympia” which sold prior to the opening of the exhibition it was exhibited in. I have also produced more sculptural pieces, mainly in the continuation of the skulls’ series, as I’m getting great enjoyment from making them.
Valentina TECLICI: I was able to come with my husband Robert Anderson to the launch of your personal art exhibition Whorse-Sense held at Boyd-Dunlop Gallery on 27th September 2019.
Your work “Power and Control” is for me an example of “unconventional matter” that gives me freedom to think of different ideas and meanings. My mind could make several assumptions of what was hidden behind it. In fact, what did you try to express and communicate through this interesting piece of art?
Power and Control. 2019. Acrylic and Charcoal on Board. Whorse Sense Exhibition.
Ken SANDÖ: There are certainly many different readings one can take from this imagery Valentina. Some of the core ideas I was contemplating when I produced Power and Control are as follows:
Truth is oftentimes considered or depicted as naked; I consider truth as formidable and confronting to those that foster alternate narratives. So truth is a paradox, for me, in the sense that it is both vulnerable and almost invincible. Truth, also, just exists as an entity in its own right beyond the control of external forces but exerts its own presence sometimes, and sometimes forcefully. It is what it is…
The powerful tend to be oblivious to all but themselves. Powerful people/organisations/concepts/etcetera frequently have no realisation that their actions present endangerment or outright dismissal of weaker people/systems/groupings/etcetera… Power brings with it its own ignorance; as “you only know what you know” and power can find it almost impossible to look beyond its own privilege.
The closed doorway, guarded by the suited and masked figures, is the present Municipal Library entrance in Napier. This representation references control or denial of access to information and knowledge, which is apparently a constant in relationships of unbalanced power. If the way to knowledge is blocked it implies that
It’s nearly impossible to step out of the gutter if that’s the only vision you’ve been given.
Valentina TECLICI: Could you please tell us more about your philosophy and vision of “looking good” that was reflected in your personal exhibition Looking good that was held at Taupo Museum in April 2020.
Ken SANDÖ: This exhibition was centered on the pun of looking good; meaning to look at something well, to examine. Also to have an aesthetically pleasing appearance according to popular taste or social mores. So it meant, for me, to have the viewer look beyond the conventional or the surface to gain an awareness of what may lay beyond the superficial. I utilised images in separate works that referenced others in the show so that there was a thread of narrative within each piece linked to the overarching thematics.
Looking Good. 2020. Acrylic and Charcoal on Board. Looking Good Exhibition.
Valentina TECLICI: I know that you would love to have more time for your art, doing it full-time and not as a side-hustle. Lockdown kept us in our bubbles for nine weeks. How did this isolation influence and affect your creativity and art work?
Ken SANDÖ: Honestly, the lockdown sucked. Really big-time sucked!
My show at the Museum was mothballed, so I took a financial and emotional hit on it. No show – no sale… Every other solo exhibition I’ve held has been able to cover the considerable costs of holding them; I also feel my art making is truly acknowledged when someone has the bravery to pay good money for one of my works. So a loss.
As you know, part of my symbolism utilises masks and skulls; suddenly it seemed everybody else started using this as a device within their art (understandably so). I felt that I’d have to reinvent a large part of my artistic lexicon because it suddenly seemed to be swallowed up in a greater story. This was also a draining experience that I’m still trying to work through.
The lockdown also revealed to me, Valentina, that I enjoy making artworks in solitude and uninterrupted and having my family at home over that period didn’t help my productivity at all.
I did though get to spend plenty of time cleaning out my studio/workshop which was cathartic.
Valentina TECLICI: It sounds that the Lockdown was a big challenge for you and also an opportunity to learn more about what you need to strive in your creativity and productivity. Did you contemplate/ creating a work of art named “Lockdown”?
Ken SANDÖ: No. Not at all. Perhaps in the future I may examine the experience a little more and produce a work that is Lockdown specific. At the moment though there is no desire to do so…
My work is quite self-referential, so it holds these experiences and references within it already without specifically highlighting them. Valentina, I feel somewhere along the line the Lockdown may present itself in my work, either specifically and/or obliquely.
Valentina TECLICI: A few weeks ago, your work “Moaner Lisa”, a replica to Leonardo da Vinci’s famous Mona Lisa, was presented in a group show at Community Arts Napier. Instead the enigmatic smile, a moan. I felt goosebumps and I was not sure if the strong emotion was positive. What did you intend to communicate through this work of art?
Moaner Lisa. 2019. Acrylic and Charcoal on Board. Looking Good Exhibition.
Ken SANDÖ: Well it seems I got what I wanted with this work in regards to your response; An emotional response generated by an artwork (whether elation, repulsion, or any other strong emotion) is what I believe should be at the core of any good art piece. It signifies, to me, that It reaches beyond the apathetic consumer/viewer and touches their mind. It means something more to the viewer than a simply forgettable visual representation. And I’m not dictating what sort of response – as long as there is one – because it hopefully triggers a train of thought within the viewer as to why they responded to the image the way they did.
Valentina TECLICI: Our collaboration has continued. You designed the cover for Poetical Bridges – Poduri lirice, my second bilingual collection and also involved in the New Zealand National Poetry Day, last year as artist for the Painted Poem event and this year as a photographer for Lens on Poetry event. How was it for you to collaborate in these poetry projects?
The Spirit of Napier. 2020. Print on Glossy Photo-Paper. Lense on Poetry Exhibition
Ken SANDÖ: I quite like to be pushed beyond the known and mentally stretched so doing collaborative work outside my normal stylistic and creative intellectual content can be a refreshing experience. Although I do not actively seek out these collaborative projects it is quite flattering when someone is willing to trust me and share with me their work and then allow the freedom of layering my ideas over theirs.
Working with you Valentina on these collaborations has been another way for me to broaden my skillset and contribute to something greater than myself. Thank you.
Poetry in Motion. 2019. Acrylic and Charcoal on Board. Painted Poem Exhibition.
Valentina TECLICI: Thank you, Ken, for your time and your interesting answers.
October 2020
Whorse-Head. 2020. Acrylic and Charcoal on Board. Looking Good Exhibition.
Nicoleta MARINESCU: UN JURNAL sau ȘANSA UNEI REGĂSIRI
Oda prieteniei
Prin anii `80, nefiind un învățământ de specialitate în România, în biblioteci lucrau foarte mulți absolvenți cu studii superioare, care beneficiau de cursuri de perfecționare, dobândind competențe noi, necesare practicii în noua profesie. La cursurile organizate în cadrul Ministerului Culturii prin Centrul de Perfecționare la Bușteni am cunoscut mulți colegi din țară. Chiar de la prima întâlnire cu colegele, am remarcat o tânără blondă, cu ochi ciocolatii, modestă, dar impunătoare prin prezență, cultură, comportament și prin discurs. Era Valentina Teclici, bibliotecară la Galați. Discuțiile prelungite până noaptea târziu, purtate și în vila în care locuiam au făcut să ne apropiem mai mult. Moldovence amândouă, ea născută în Hușii lui Ralea, iar eu în Dorohoiul lui Enescu. Ea, trăitoare în Galații lui Camil Ressu, eu în Iașii lui Eminescu.
Ne-am amintit, inerent, studenția petrecută în Iași, parfumul teilor intrat „fraudulos” în plină sesiune, în sălile de lectură ale Bibliotecii Centrale Universitare <<Mihai Eminescu>> … Ne mândream, mi-amintesc, cu numărul impresionant al academicienilor care s-au format sau au activat la Iași!
Anii au trecut, cu evenimentele cunoscute, auzisem după 1990 că Valentina lucra la Editura Porto-Franco, așa cum spunea că își dorea. Eu, părăsisem vechea bibliotecă, în care am făcut ucenicia, dând concurs la Biblioteca Centrală Universitară <<Mihai Eminescu>>, cum visam încă de la absolvirea Facultății de Litere, secția franceză-română. Ținând cursuri de formare la Vaslui în ultimii 10-15 ani, întrebam mereu de Valentina, dar bibliotecarele din Huși, Bârlad sau Vaslui erau foarte tinere. Nu o cunoșteau. Numele ei era prezent în colecțiile bibliotecilor prin lucrările semnate.
Zilele trecute, citeam, înainte de a fi dată la tipar, lucrarea, Siaj pe marea vieții – Valentina Lupu – competență, pasiune și dăruire. Găsesc în paginile cărții o poezie și câteva rânduri semnate de… Valentina Teclici. Așa am ajuns să fiu în posesia lucrării – Odă prieteniei: jurnal de călătorie în Noua Zeelandă, având posibilitatea să aflu mai multe despre Valentina, grație Vasilicăi Grigoraș, bună prietenă a fostei mele colege.
Am lecturat dintr-o suflare paginile jurnalului, aflând noutăți despre Valentina. Stilul cărții, informațiile oferite, descrierile locurilor și evenimentelor dintr-o altă civilizație, organizate după o agendă riguroasă, dar surprinzând și prin diversitatea preocupărilor cu întâmplări fericite și nefericite trăite, m-au făcut să mă gândesc că, într-adevăr, Vasilica s-a simțit în elementul său în Noua Zeelandă. O căldură, un calm, o înțelepciune, o mulțumire sufletească emană din întreaga sa ființă. Am citit și recitit de câteva ori însemnările. De fapt, un mixaj între jurnal, publicistică, memorialistică. Prima lectură îmi oferea vești despre Valentina, apoi am vrut să am câteva informații despre Noua Zeelandă, despre geografia, istoria, administrația, politica acestui colț de lume din Pacific. Vroiam să aprofundez descrierile locurilor vizitate, a vieții de zi cu zi din familia și comunitatea în care Valentina se integrase; imagini fulgurante despre obiceiuri și tabieturi ale locuitorilor, floră… La fiecare lectură realizam ceea ce transmitea autoarea: că nimic nu e întâmplător și că, indiferent de vârstă și, oricât de ciudat ar părea, fiecare dintre noi își găsește locul în care să se simtă bine. Impresionante sunt descrierile revenirii Valentinei pe pământul în care s-a născut și a viețuit jumătate de secol. Autoarea jurnalului, cu mult talent și finețe descrie familii în care a petrecut cele trei luni, regăsind ospitalitatea românească. Nu sunt lipsite de emoții momentele în care cele două prietene fac destăinuiri, deapănă amintiri, scriu poezii: Valentina – sonete, Vasilica – haiku, se regăsesc.
Credința, educația, dorința de a continua tradițiile și obiceiurile moștenite de veacuri și transmise mai departe, din generație în generație, fac ca o veche și frumoasă prietenie să continue indiferent de distanța geografică. Și nu în orice moment se revăd, ci în acela în care nepoțelul Valentinei, Alex, era creștinat, de o familie de tineri din România.
Un jurnal bine scris, organizat și gândit sincer m-a făcut să-mi regăsesc o prietenă, îndrăznesc să spun, la care am gândit de foarte multe ori. Finețe, putere, corectitudine, educație regăsești în paginile cărții, citită cu o reală plăcere. Un model de prietenie, un adevărat exemplu pentru cei tineri. O invitație de a redescoperi plăcerea lecturii jurnalelor și notelor de călătorie, a reconstituirii prin poveste a unui spațiu cultural și a unei civilizații. Fascinante unele descrieri și trăiri personale!
Prefața celei de-a doua ediții a Jurnalului, semnată de Tudor Cicu se intitulează: O invitație (cuceritoare) la călătorie. Remarcă filmul documentar al notelor de călătorie semnate de Vasilica Grigoraș, impresionat fiind de modul în care sunt descrise orașele vizitate, oprindu-se la latura psihologică a evenimentului, a trăirilor autoarei. Departe de țară, comparațiile apar: clocotul apelor termale îi amintesc de vulcanii noroioși vizitați cândva în zona Buzăului. Este fascinată de păsări, păsările în zbor simbolizând libertatea şi fericirea fiinţei care nu suportă nici o îngrădire, a legăturii dintre cer și pământ. E starea Vasilicăi, acolo, în Noua Zeelandă, alături de Valentina și familia sa, prietenii săi.
În Cuvânt înainte, Elena Ciubotaru remarcă arcul în timp al evenimentelor trăite de cele două prietene, de la prima întâlnire din Iași (1972), la revederea în Noua Zeelandă, „Țara Norului Alb și Lung” (AOTEAROA) (2013). Trăirile, peisajele sunt văzute de autoarea jurnalului cu uimire și emoție. Frisoanele pregătirii călătoriei spre prietena sa dragă și a altor întâlniri sunt descrise sincer, intens.
Geografie sentimentală își intitulează Georgeta Petre gândurile după lectura jurnalului. Impresionant pare faptul că autoarea lucrării se interesează de bibliotecile din Noua Zeelandă. Cred că este o caracteristică a bibliotecarilor, oriunde s-ar afla sunt preocupați să vadă cum arată bibliotecile. Din păcate, numai noi suntem preocupați, nu și factorii decizionali în deplasările în străinătate, în schimburile de experiență pe meridianele și paralele lumii…
Este Vasilica Grigoraș un nou Phileas Fogg, personajul romanului Ocolul pământului în 80 de zile? Se pare că da, pentru că, datorită schimbării fusului orar, ajunge în țară cu o zi mai devreme de data la care fusese anunțată familia despre revenirea sa pe plaiurile mioritice.
Prin lectură, Vasilica mi-a oferit șansa de a cunoaște Noua Zeelandă, de a redescoperi calitățile Valentinei Teclici, inclusiv pe cea a cultului prieteniei, care, iată, ea demonstrează, dăinuie peste ani, la distanțe geografice atât de mari! Prezentarea obiectivelor turistice, a festivalului, a concursului, a muzeului, a parcurilor, a grădinii de trandafiri, a vieții de zi de zi, a trăirilor într-o civilizație puțin cunoscută este redată cu exactitate, pictată cu un penel fin, gingaș, luminos, alături de emoțiile inerente unei astfel de călătorii. Vecinătatea unor cuvinte simple, dar atent alese („vreme năbădăioasă”, „registrul gândurilor”, „motoarele zumzăie”, „iarba mătăsoasă”) dau naturalețe scrisului.
Autoarea jurnalului citește din biblioteca Valentinei cartea lui Dan Plăeșu, scriitor cunoscut, trăitor în Galați: Vinovatele meandre, prilej bun de discuții până târziu în noapte și de creionare a ideilor unei recenzii. Girul prefeței unui fost editor, Elena Leonte (Firescul despre care merită povestit) este confirmat de premiul Uniunii Scriitorilor, Filiala Sud-Est (Galați) pentru anul 2011. Recenzia inserată în jurnal prezintă activitatea autorului „romanului de sertar” și comentează conținutul cărții. În biblioteca Valentinei se găsește și: Cum să te iubeşti pe tine pentru a te înţelege mai bine cu ceilalţi, de Francois Lelord şi Christophe Andre, o lucrare interesantă, care o face să mărturisească apropierea sa de psihologie încă din facultate, dorința neîmplinită de a deveni psihoterapeut, psiholog. O altă lectură Diavolul şi domnişoara Prym de Paulo Coelho, o carte despre căutarea binelui şi răului. „Este prezentată lupta dintre lumină şi întuneric din adâncul fiecărui suflet, iar lecţia de învăţat pentru viaţa noastră de zi cu zi este să îndrăznim să ne urmăm visele, să avem curajul de a fi altfel şi să ne stăpânim teama care ne împiedică să trăim cu adevărat.” Departe de casă, Vasilica semnează recenzia cărții Valentinei Teclici, din care spicui: „Cu căldură şi altruism, poeziile incluse în volumul bilingv – De la imposibil la posibil – sunt dedicate părinţilor, prietenilor scriitori, poeţi, editori, ilustratori, mentori, oameni de litere şi de cultură din ţara mamă, din cea adoptivă şi din alte locuri din lume unde trăiesc oameni minunaţi. Da, pentru că Valentina are prieteni peste tot în lume. Fină observatoare a realităţilor mondiale contemporane, îngrijorată pentru toate relele care se întâmplă în lume, de la individ, familie, comunitate, naţie, planetă, dar şi optimistă în posibilitatea de schimbare a lumii într-una mai bună şi mai frumoasă, îşi deschide volumul de poeme cu o „Rugăciune”: „Pentru toţi cei care împuşcă porumbeii planetei / Mă rog la Tine, Doamne, să le dai pace-n suflet / Şi săgeţile din arcul lui Cupidon”.
Recenzia a fost trimisă publicației Onyx, a Centrului Cultural Român din Dublin, alături de alte recenzii, după ce a devenit colaboratoarea acestei reviste, în urma unui CV cerut de redactorul șef.
Poeta Valentina Teclici având un doctorat în sociologie: „este angajata organizaţiei neguvernamentale Care NZ, care oferă diverse servicii în comunitate sau penitenciare persoanelor care consumă droguri sau sunt dependente de ele. Valentina lucrează în închisoarea Hawke’s Bay, unde s-a creat în urmă cu şase ani o comunitate terapeutică numită Drug Treatment Unit. A avut şi are un rol cheie în dezvoltarea programelor, experimentarea şi implementarea lor. Aceste programe au ca scop să schimbe gândirea, atitudinea şi comportamentul deţinuţilor şi să reducă rata celor care comit crime după ce au fost eliberaţi din închisoare. Programele dezvoltate de Valentina au fost prealuate în alte comunităţi terapeutice din alte închisori care au, de asemenea, contracte cu Care NZ.”
La finalul lecturii rămâi cu o mulțumire sufletească, un calm, o stare de bine oferite de autoare (Grigoraș, Vasilica. Odă prieteniei : jurnal de călătorie în Noua Zeelandă. București: Oscar Print, 2019).
O româncă, o femeie sensibilă, inteligentă, rațională, puternică la 50 de ani, reușește perfect să se adapteze unei noi civilizații, datorită temeliei serioase construită prin credință și tenacitate pe pământul strămoșesc.
Prin anii `80, nefiind un învățământ de specialitate în România, în biblioteci lucrau foarte mulți absolvenți cu studii superioare, care beneficiau de cursuri de perfecționare, dobândind competențe noi, necesare practicii în noua profesie. La cursurile organizate în cadrul Ministerului Culturii prin Centrul de Perfecționare la Bușteni am cunoscut mulți colegi din țară. Chiar de la prima întâlnire cu colegele, am remarcat o tânără blondă, cu ochi ciocolatii, modestă, dar impunătoare prin prezență, cultură, comportament și prin discurs. Era Valentina Teclici, bibliotecară la Galați. Discuțiile prelungite până noaptea târziu, purtate și în vila în care locuiam au făcut să ne apropiem mai mult. Moldovence amândouă, ea născută în Hușii lui Ralea, iar eu în Dorohoiul lui Enescu. Ea, trăitoare în Galații lui Camil Ressu, eu în Iașii lui Eminescu.
Ne-am amintit, inerent, studenția petrecută în Iași, parfumul teilor intrat „fraudulos” în plină sesiune, în sălile de lectură ale Bibliotecii Centrale Universitare <<Mihai Eminescu>> … Ne mândream, mi-amintesc, cu numărul impresionant al academicienilor care s-au format sau au activat la Iași!
Anii au trecut, cu evenimentele cunoscute, auzisem după 1990 că Valentina lucra la Editura Porto-Franco, așa cum spunea că își dorea. Eu, părăsisem vechea bibliotecă, în care am făcut ucenicia, dând concurs la Biblioteca Centrală Universitară <<Mihai Eminescu>>, cum visam încă de la absolvirea Facultății de Litere, secția franceză-română. Ținând cursuri de formare la Vaslui în ultimii 10-15 ani, întrebam mereu de Valentina, dar bibliotecarele din Huși, Bârlad sau Vaslui erau foarte tinere. Nu o cunoșteau. Numele ei era prezent în colecțiile bibliotecilor prin lucrările semnate.
Zilele trecute, citeam, înainte de a fi dată la tipar, lucrarea, Siaj pe marea vieții – Valentina Lupu – competență, pasiune și dăruire. Găsesc în paginile cărții o poezie și câteva rânduri semnate de… Valentina Teclici. Așa am ajuns să fiu în posesia lucrării – Odă prieteniei: jurnal de călătorie în Noua Zeelandă, având posibilitatea să aflu mai multe despre Valentina, grație Vasilicăi Grigoraș, bună prietenă a fostei mele colege.
Am lecturat dintr-o suflare paginile jurnalului, aflând noutăți despre Valentina. Stilul cărții, informațiile oferite, descrierile locurilor și evenimentelor dintr-o altă civilizație, organizate după o agendă riguroasă, dar surprinzând și prin diversitatea preocupărilor cu întâmplări fericite și nefericite trăite, m-au făcut să mă gândesc că, într-adevăr, Vasilica s-a simțit în elementul său în Noua Zeelandă. O căldură, un calm, o înțelepciune, o mulțumire sufletească emană din întreaga sa ființă. Am citit și recitit de câteva ori însemnările. De fapt, un mixaj între jurnal, publicistică, memorialistică. Prima lectură îmi oferea vești despre Valentina, apoi am vrut să am câteva informații despre Noua Zeelandă, despre geografia, istoria, administrația, politica acestui colț de lume din Pacific. Vroiam să aprofundez descrierile locurilor vizitate, a vieții de zi cu zi din familia și comunitatea în care Valentina se integrase; imagini fulgurante despre obiceiuri și tabieturi ale locuitorilor, floră… La fiecare lectură realizam ceea ce transmitea autoarea: că nimic nu e întâmplător și că, indiferent de vârstă și, oricât de ciudat ar părea, fiecare dintre noi își găsește locul în care să se simtă bine. Impresionante sunt descrierile revenirii Valentinei pe pământul în care s-a născut și a viețuit jumătate de secol. Autoarea jurnalului, cu mult talent și finețe descrie familii în care a petrecut cele trei luni, regăsind ospitalitatea românească. Nu sunt lipsite de emoții momentele în care cele două prietene fac destăinuiri, deapănă amintiri, scriu poezii: Valentina – sonete, Vasilica – haiku, se regăsesc.
Credința, educația, dorința de a continua tradițiile și obiceiurile moștenite de veacuri și transmise mai departe, din generație în generație, fac ca o veche și frumoasă prietenie să continue indiferent de distanța geografică. Și nu în orice moment se revăd, ci în acela în care nepoțelul Valentinei, Alex, era creștinat, de o familie de tineri din România.
Un jurnal bine scris, organizat și gândit sincer m-a făcut să-mi regăsesc o prietenă, îndrăznesc să spun, la care am gândit de foarte multe ori. Finețe, putere, corectitudine, educație regăsești în paginile cărții, citită cu o reală plăcere. Un model de prietenie, un adevărat exemplu pentru cei tineri. O invitație de a redescoperi plăcerea lecturii jurnalelor și notelor de călătorie, a reconstituirii prin poveste a unui spațiu cultural și a unei civilizații. Fascinante unele descrieri și trăiri personale!
Prefața celei de-a doua ediții a Jurnalului, semnată de Tudor Cicu se intitulează: O invitație (cuceritoare) la călătorie. Remarcă filmul documentar al notelor de călătorie semnate de Vasilica Grigoraș, impresionat fiind de modul în care sunt descrise orașele vizitate, oprindu-se la latura psihologică a evenimentului, a trăirilor autoarei. Departe de țară, comparațiile apar: clocotul apelor termale îi amintesc de vulcanii noroioși vizitați cândva în zona Buzăului. Este fascinată de păsări, păsările în zbor simbolizând libertatea şi fericirea fiinţei care nu suportă nici o îngrădire, a legăturii dintre cer și pământ. E starea Vasilicăi, acolo, în Noua Zeelandă, alături de Valentina și familia sa, prietenii săi.
În Cuvânt înainte, Elena Ciubotaru remarcă arcul în timp al evenimentelor trăite de cele două prietene, de la prima întâlnire din Iași (1972), la revederea în Noua Zeelandă, „Țara Norului Alb și Lung” (AOTEAROA) (2013). Trăirile, peisajele sunt văzute de autoarea jurnalului cu uimire și emoție. Frisoanele pregătirii călătoriei spre prietena sa dragă și a altor întâlniri sunt descrise sincer, intens.
Geografie sentimentală își intitulează Georgeta Petre gândurile după lectura jurnalului. Impresionant pare faptul că autoarea lucrării se interesează de bibliotecile din Noua Zeelandă. Cred că este o caracteristică a bibliotecarilor, oriunde s-ar afla sunt preocupați să vadă cum arată bibliotecile. Din păcate, numai noi suntem preocupați, nu și factorii decizionali în deplasările în străinătate, în schimburile de experiență pe meridianele și paralele lumii…
Este Vasilica Grigoraș un nou Phileas Fogg, personajul romanului Ocolul pământului în 80 de zile? Se pare că da, pentru că, datorită schimbării fusului orar, ajunge în țară cu o zi mai devreme de data la care fusese anunțată familia despre revenirea sa pe plaiurile mioritice.
Prin lectură, Vasilica mi-a oferit șansa de a cunoaște Noua Zeelandă, de a redescoperi calitățile Valentinei Teclici, inclusiv pe cea a cultului prieteniei, care, iată, ea demonstrează, dăinuie peste ani, la distanțe geografice atât de mari! Prezentarea obiectivelor turistice, a festivalului, a concursului, a muzeului, a parcurilor, a grădinii de trandafiri, a vieții de zi de zi, a trăirilor într-o civilizație puțin cunoscută este redată cu exactitate, pictată cu un penel fin, gingaș, luminos, alături de emoțiile inerente unei astfel de călătorii. Vecinătatea unor cuvinte simple, dar atent alese („vreme năbădăioasă”, „registrul gândurilor”, „motoarele zumzăie”, „iarba mătăsoasă”) dau naturalețe scrisului.
Autoarea jurnalului citește din biblioteca Valentinei cartea lui Dan Plăeșu, scriitor cunoscut, trăitor în Galați: Vinovatele meandre, prilej bun de discuții până târziu în noapte și de creionare a ideilor unei recenzii. Girul prefeței unui fost editor, Elena Leonte (Firescul despre care merită povestit) este confirmat de premiul Uniunii Scriitorilor, Filiala Sud-Est (Galați) pentru anul 2011. Recenzia inserată în jurnal prezintă activitatea autorului „romanului de sertar” și comentează conținutul cărții. În biblioteca Valentinei se găsește și: Cum să te iubeşti pe tine pentru a te înţelege mai bine cu ceilalţi, de Francois Lelord şi Christophe Andre, o lucrare interesantă, care o face să mărturisească apropierea sa de psihologie încă din facultate, dorința neîmplinită de a deveni psihoterapeut, psiholog. O altă lectură Diavolul şi domnişoara Prym de Paulo Coelho, o carte despre căutarea binelui şi răului. „Este prezentată lupta dintre lumină şi întuneric din adâncul fiecărui suflet, iar lecţia de învăţat pentru viaţa noastră de zi cu zi este să îndrăznim să ne urmăm visele, să avem curajul de a fi altfel şi să ne stăpânim teama care ne împiedică să trăim cu adevărat.” Departe de casă, Vasilica semnează recenzia cărții Valentinei Teclici, din care spicui: „Cu căldură şi altruism, poeziile incluse în volumul bilingv – De la imposibil la posibil – sunt dedicate părinţilor, prietenilor scriitori, poeţi, editori, ilustratori, mentori, oameni de litere şi de cultură din ţara mamă, din cea adoptivă şi din alte locuri din lume unde trăiesc oameni minunaţi. Da, pentru că Valentina are prieteni peste tot în lume. Fină observatoare a realităţilor mondiale contemporane, îngrijorată pentru toate relele care se întâmplă în lume, de la individ, familie, comunitate, naţie, planetă, dar şi optimistă în posibilitatea de schimbare a lumii într-una mai bună şi mai frumoasă, îşi deschide volumul de poeme cu o „Rugăciune”: „Pentru toţi cei care împuşcă porumbeii planetei / Mă rog la Tine, Doamne, să le dai pace-n suflet / Şi săgeţile din arcul lui Cupidon”.
Recenzia a fost trimisă publicației Onyx, a Centrului Cultural Român din Dublin, alături de alte recenzii, după ce a devenit colaboratoarea acestei reviste, în urma unui CV cerut de redactorul șef.
Poeta Valentina Teclici având un doctorat în sociologie: „este angajata organizaţiei neguvernamentale Care NZ, care oferă diverse servicii în comunitate sau penitenciare persoanelor care consumă droguri sau sunt dependente de ele. Valentina lucrează în închisoarea Hawke’s Bay, unde s-a creat în urmă cu şase ani o comunitate terapeutică numită Drug Treatment Unit. A avut şi are un rol cheie în dezvoltarea programelor, experimentarea şi implementarea lor. Aceste programe au ca scop să schimbe gândirea, atitudinea şi comportamentul deţinuţilor şi să reducă rata celor care comit crime după ce au fost eliberaţi din închisoare. Programele dezvoltate de Valentina au fost prealuate în alte comunităţi terapeutice din alte închisori care au, de asemenea, contracte cu Care NZ.”
La finalul lecturii rămâi cu o mulțumire sufletească, un calm, o stare de bine oferite de autoare (Grigoraș, Vasilica. Odă prieteniei : jurnal de călătorie în Noua Zeelandă. București: Oscar Print, 2019).
O româncă, o femeie sensibilă, inteligentă, rațională, puternică la 50 de ani, reușește perfect să se adapteze unei noi civilizații, datorită temeliei serioase construită prin credință și tenacitate pe pământul strămoșesc.
Nedorind să povestesc jurnalul, invit cititorul la lectura acestuia cu o ceașcă de cafea sau de ceai în mână. Cartea se citește dintr-o suflare.
Intrarea în Uniunea Europeană (în anul 2007), a declanşat deplasări fără oprelişti pe toate meridianele lumii, îndeosebi a românilor dornici de cunoaşterea altor spaţii cultural-geografice ori mânaţi de împlinirea „dorului de ducă”. Ineditul altor civilizaţii, diversitatea peisajelor ori emoţiile de simplu turist au generat imboldul de a nota impresiile spontane/sincere în texte care se încadrează unui gen de frontieră, nedefinit şi încăpător. Cu atenţie am citit recent astfel de cărţi scrise de istorici, prozatori, publicişti, profesori, între care amintesc: Mihaela Albu,Zina Cenuşă, Doina Cernica, Vasile Calestru, Elena Fluturel ş.a.Astfel de jurnale au corolarul sincerităţii iar mobilul care-l determină pe autor să facă asemenea consemnări (ce stau între planul realităţii şi cel al ficţiunii) este foarte diferit, dar prioritatea stă în aceea că scrierile reprezintă porţi deschise către autocunoaştere.
În volumul de faţă semnat de Vasilica Grigoraş – Simple adoraţii (Iaşi, Editura PIM, 2020), nu mirajul tărâmurilor străine este în obiectiv, ci valorile spirituale şi frumuseţile peisagistice din România, cunoscute de-a lungul mai multor excursii, drumeţii, călătorii, pelerinaje. Găsim într-unul din subtitlurile cărţii precizarea Impresii de călătorii, ceea ce confirmă integrarea cărţii în epica literară de călătorie. De altfel „mărturisirea” autoarei întăreşte cele scrise, însemnările din volum cuprinzând „câteva gânduri şi simţiri din călătorii în timp şi în spaţiu, în locuri de poveste, dragi mie, din spaţiul mioritic românesc”.
Cartea cu un conţinut compozit este escortată de trei precuvântări, (semnate de Florica Păţan, pr. Marcel Miron şi Georgeta Petre) şi un calup de Referinţe critice.
Vasilica Grigoraş este autoarea unui interesant dicţionar despre intelectualitatea vasluiană – Fragmente de spiritualitate românească (2001), a cercetărilor monografice despre personalităţile locului (Petre Iosub şi Anghel Rugină), a unui jurnal despre tărâmuri exotice (Noua Zeelandă), dar şi o practiciană a speciei lirice japoneze – haiku. Ineditul compoziţional al acestui volum constă în experimentarea unui model de proză poetica japoneză numit haibun, înrudit cu haiku, după cum precizează autoarea, justificând şi cel de-al doilea subtitlu – Haibun-uri: „Textul se vrea a fi o proză lirică presărată cu poeme de inspiraţie japoneză (haiku-uri) şi tristihuri, ceea ce în literatura niponă poartă numele de haibun”.
Cele cincisprezece texte au, luate în ansamblu, o arhitectonică epică personală, în evantai, cu punct de pornire în incursiuni prin amintirile despre mamă şi copilărie, despre satul tradiţional şi prietenul îndepărtat (Ben Todică). Starea nostalgic-meditativă stă sub haloul matricial, căci izvorul (auto)cunoaşterii începe cu magia mamei, „pomul roditor”, de la care a primit „lumina, căldura şi iubirea”, dar căreia, peste ani, i-au răsărit „peri albi la tâmplă –/ fulgi de înţelepciune/ pe aripi de timp” (Cu şi fără anotimp). Concepţia despre lume şi viaţă, marile valori morale – respectul, hărnicia, învăţătura, credinţa, cultul muncii, răbdarea – i-au fost transmise de mamă, însă şi de oameni responsabili de viitorul neamului, căci satul nu e pustiu, ci „însufleţit de candoarea şi frumuseţea copiilor”. Meşteşugurile casnice practicate de femei, munca pe ogor, dar îndeosebi tradiţiile şi obiceiurile de sărbătorile religioase adună sătenii întru bucuria vieţii. De aceea nu e de mirare că în incursiunea prin amintiri (să-i zicem călătoria), sunt surprinse, într-o viziune idilică, elementele fundamentale din comunitatea rurală: uliţele înverzite, curţile caselor, fântânile, livezile, clădirea mai răsărită a şcolii, bisericuţa cu clopotniţa şi cimitirul înveşnicite în spiritualitatea satului românesc, lacul (balta) ş.c.l. Căsuţa bunicuţei din marginea satului pare desprinsă din poveşti: „E mică, joasă, cu două ferestre […]./ Cu acoperişul de stuf şi cu un horn dărăpănat, căsuţa e înecată de frunzişul verde al duzilor şi plopilor sădiţi de bunici şi străbunici în folosul celor de azi. Casa nici nu s-ar vedea din frunziş dacă n-ar fi toată spoită în alb. Arată ca un nor lăptos care străluceşte în razele generoase ale soarelui” (Satul, sufletul românului).
Curgerea vremii este subtil nuanţată în secţiunea care grupează succesiunea anotimpurilor unui an (nedeterminat), receptate senzorial şi reflexiv. Perspectiva lirică o aşază pe autoare în miezul lucrurilor. Ea percepe în cheia metaforică a haibun-ului revigoranta primăvară („regina-n impas –/ coroană de ghiocei-n/ pletele-i curgând”), vara secetoasă („natura în doliu –/ curcubeu răpit de zmeu/ în plină vară”), roadele parfumate de toamnă („vie cu rod bun –/ buni purtând de grijă/ doar cârceilor”) şi mirajul iernii („ninge liniştit –/ sfârâind fusul bunei/ toarce timpul”). Nu predominanţa stilistică îmbracă peisajele, ci emoţia naratoarei particularizată pentru fiecare anotimp.
Plăcerea de a călători se relevă în textele despre pelerinajele la diferite lăcaşe de cult din Moldova, Muntenia, Maramureş, Oltenia, Dobrogea. Cu imaginaţie sprintenă, pe o hartă imaginară pot fi desenate traseele de turism religios-ecumenic, având ca punct de plecare urbea Vasluiului. Direcţiile geografice duc spre Iaşi, Braşov, Oneşti, Maramureş, Constanţa, dar interesul peregrinei se canalizează către ansambluri monahale, ctitorii, mănăstiri, biserici, sfinţi, cimitire, morminte…, fiindcă Vasilica Grigoraş e pătrunsă de stări de reculegere în faţa monumentelor arhitecturale religioase, în jurul cărora se împleteşte sacrul cu profanul. Deşi agită curiozitatea prin detalii arhitecturale, autoarea lasă în pacea incertului ceea ce ţine de istoria îndepărtată topită frecvent în legenda locurilor.
Pe tot parcursul relatării, jurnaliera a prefirat de toate: însemnări de natură istorico-geografică, note despre cultură, rafinate inserţii artistice (haibun-uri), memorialistice, reculegeri confesionale, notaţii de circumstanţă chiar epistolare etc. Stările emoţionale nu sunt contorsionate, ci simple, în spunere firească. În faţa lăcaşelor, într-o perspectivă egocentrică, simţurile absorb culori, dimensiuni, muzică liturgică, figuri memorabile de monahi. Confesiunea următoare dă rostul cathartic al acestor peregrinări: „Când intri în Biserica Nouă, ai senzaţia că eşti mai aproape de Dumnezeu şi dacă îţi deschizi inima şi sufletul, pleci acasă mai împăcat cu lumea şi cu tine însuţi, mai liniştit şi mai bun.” (Moldova şi Maramureş, ţinuturi de poveste). Datările apar sporadic, iar stările fizico-emoţionale ale celorlalţi, intuiţi a fi în preajmă, nu intră în atenţia naratoarei. O aură legendară îmbracă lăcaşele vizitate şi însăşi personajul-relator pare să fie martor al întrupării în legendă.
Luate împreună, călătoriile-pelerinaj devin exerciţii de autocunoaştere, deoarece, cu fiecare popas, naratoarea întreprinde o călătorie interioară prin care reavivează filiaţia cu înaintaşii şi cultivă valorile moştenite: credinţa şi pioşenia în faţa sacrului ca prezentare religioasă a lumii. Aproape fiecare text se încheie cu o rugă de mulţumire către Dumnezeu pentru toate încercările vieţii.
În contextul literaturii contemporane, cartea Vasilicăi Grigoraş, Simple adoraţii, rămâne un jurnal insolit, un ghid funcţional şi o lectură agreabilă pentru cei porniţi în pelerinaje.
Lens on Poetry organised by Napier Live Poets to celebrate NZ National Poetry Day was hosted by Creative Arts Napier (CAN) for two weeks.
The invitation to this event described it as follow: “Lens on Poetry is a collaboration combining poems and photography. Photographs will hang alongside its relevant poem to create a visual-linguistic dialogue between each coupling. Each medium will have its own status and there are no limits or parameters on creativity. It is hoped that the work will reveal new truths and previously unknown histories of our city. Visitors to the exhibition are free to engage with the work as they wish, with input and comments welcome.”
The following poets and photographers responded to this year National Poetry Day challenge:
Jeremy & Nurasiah Roberts, Erice Fairbrother & Stefan, M D Rogers (Duncan Bowles) & Naomi Prowse, Dave Sharp & Paul Sharp, Susan Wylie & Marie Taylor, Lynn Frith & Sally Carter, Valentina Teclici & Ken Sandö. Angie Denby, Sonia Mackenzie and Ian McQuillan played the double role (poet and photographer).
——————————————————————————————————
Jeremy & Nurasiah Roberts
Jeremy Roberts wrote a bilingual poem (in Bahasa Indonesia and English) inspired by Alia, his daughter’s drawing. Nurasiah Roberts, Alia’s mother, took the photo.
——————————————————————————————————
Erice Fairbrother & Stefan
There is nothing I would ask For, from anyone, From you Except perhaps one
Thing – to just live, Like you God hears me they Say, once walked in our shoes – Can you
Walk with me So I might walk with you To birth Hope in these streets, warmth From the mind, and Mercy too?
Erice Fairbrother
Stefan
——————————————————————————————————
M D Rogers (Duncan Bowles) & Naomi Prowse
Backwards she glances
through sharp stinging tears
watching the moon
melt from the air.
Her fragile love entwining
his hair.
Sorrowfully dreaming she gasps in
despair while drowning
once more in those angry
tears Clawing for
breath she stares
and she stares
M D Rogers
Naomi Prowse
——————————————————————————————————
Ian McQuillan (photo and poem)
Out of the Chrysalis
It was time to come
Out of the chrysalis
That suspended green house
With a golden strip around it
Inside, the caterpillars
Magical metamorphosis occurred
Now
The Monarch emerged
Resplendent, beautiful butterfly
Waiting patiently close by
The praying mantis
Knew her time had come
Grasping the helpless baby butterfly
She began her feast
Devouring first the head of her victim
Leaving the rest for later.
Nature lovers rejoice!
Ian McQuillan 6/7/20
——————————————————————————————————
Sonia Mackenzie (photo and poem)
Sunset at Pauatahanui
Sunset
There’s a golden sunset above the houses across the green
can it be seen where you are?
There’s a small brown thrush amongst the leaves in autumn trees
could it take a message to you?
There’s half a moon disappearing soon behind a cloud
if I shout out loud can it take my thoughts to you?
For you only went away today and I am missing you already!
Sonia Mackenzie
——————————————————————————————————
Dave Sharp & Paul Sharp
Paul Sharp
Grim Reaper Junior.
“Good evening Mrs Reaper,
Welcome, come on in,
I have to report the school has some issues,
Relating to Young Grim.
He’s never in School Uniform,
He’s always in black robe and hood!
Ooh, ooh, religious is it?
Exemption! Understood!
And what’s with this scythe he carries round?
Oh, symbolic! It’s like a cross. I see.
Religious intolerance? No, no, no,
Of course he can bring it, gracious me!
But please explain this hour-glass thing,
That Grim studies every day,
He tells his classmates it’s their lives,
He’s watching slip away.
He says he’ll meet them later,
Depending on some dice,
Oh, it’s about classmate reunions in the future!
Well isn’t that so nice!
Now School Nurse mentioned a problem,
He’s too bony, far too thin,
She says he’s skeletal in fact,
You need to up the protein he takes in.
Well I won’t see you again, I’m retiring,
I’ll be out of everybody’s mind,
But your son promises to look me up, next June,
He’s really a good lad, ever so kind!”
Dave Sharp
——————————————————————————————————
Susan Wylie & Marie Taylor
Photo: Marie Taylor of Plant Hawke’s Bay, from her 2019 calendar of native plants and local craft. Box: Peter Maclean, rimu with totara berries, Podocarpus totara
Box of Berries
At some time
time stopped
and remade itself.
At some time
the tree was felled
milled shaped planed sanded
and piece by piece
remade as a box
with joints and handle like twigs
and an eye looking upwards.
A box, still tree.
At some time
these berries fell from a tree
dropped tumbled scattered
and a fraction
is remaking in the dark damp earth
a tree as joints and twigs
in its mind’s eye.
A berry, still tree.
At some time
the end the start
are remade.
Susan Wylie
——————————————————————————————————
Angie Denby (photo and poem)
Stairway to Heaven
She is climbing the stairway to heaven,
unsuspecting.
The cage rattled as we drove
She paced the room
hyper-alert, anxious
With caring hearts, our talk came to a foregone conclusion.
“Sounds like you have made up your mind. These are the choices.”
I choose tat one.
Can’t stay.
Can’t go to the counter.
Can’t talk.
Can barely see.
I carried the empty cage to the car, and drove home.
Clear away the bowls.
I keep looking out for her, thinking she will walk in.
She is in my mind on and off all evening.
Rest in Peace, faithful feline.
Angie Denby
——————————————————————————————————
Lynn Frith & Sally Carter
Pekapeka Wetlands Sally Carter
Rising mist
reveals earth’s beauty.
Elusive.
The path stretches
into an unknown future.
Walk boldly.
No handrails.
Life can be hazardous.
Take courage
Lynne Frith
——————————————————————————————————
Valentina Teclici & Ken Sandö
Ken Sandö
THE SPIRIT OF NAPIER
Napier, amazing city, Phoenix
rising from your own ashes.
1931 earthquake ruined your buildings,
killed and injured people,
but never killed your hopes and dreams.
I search through chapters of history.
1850, your roots, your genesis.
Alfred Domett, Sir Charles Napier.
Step by step, growth and progress.
Once a borough now a harbour city
attracting millions of tourists.
Sister cities in Japan, China and Canada.
I wonder where your beautiful spirit hid?
In old buildings?
In your resilience and determination to survive and strive?
In the deeds of great people who left their legacy behind?
In the bronze statues Pania of the Reef or A Wave in Time,
witnesses to the happenings
on Marine Parade and Emerson Street?
Is your spirit hidden in the waiata of the ocean?
Tangaroa never resting the keyboard of his waves.
Is it hidden in Maori legends, whakatauki
and whakapapa of Ahuriri?
Gratefully, Ken Sandö’s photo collage
teaches me more about my adopted city.
Now, I believe that The Spirit of Napier
is in the power of rising above all challenges
from Mother Nature and human beings.
It’s the essence of the past and present,
each breath of every rock, bird, tree and ocean wave.
Each person belonging to you, dead or alive,
all in your true beauty,
of moments and continuity.
Valentina Teclici
Thank you to the poets and photographers who agreed to have their contribution to the Lens of Poetry event published on the Scripta manent Publishing House website.
