Interviu cu cineastul, jurnalistul şi scriitorul Benoni (Ben) Todică din Australia
„ADȂNC ÎN SUFLET AM RĂMAS ROMȂN” – Interviu cu cineastul, jurnalistul şi scriitorul Benoni (Ben) Todică din Australia
Valentina Teclici: În poezia „În două lumi – Arta de a fi” pe care ţi-am dedicat-o în cartea mea de versuri „De la imposibil la posibil – From Impossible to Possible”, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2013, spuneam: „Trăind în două lumi,/Timpul dintre cele două emisfere/Devine fereastra prin care/Energia amintirilor/E lumina hrănind clorofila./Spaţiul dintre emisfere/Se uneşte-n albastră arcadă/Sub care oamenii de spirit/Sorb cupa destăinuirilor/Şi eternitatea.// Trăind în două lumi /Dorul te poate seca încet/Precum vântul ciutura lunii,/Speranţa te poate rodi/La nesfârşit precum pomul creaţiei.”
Îţi mulţumesc, Ben, că acum, în pragul celor 70 de ani, pe care îi vei împlini pe 23 noiembrie, ai acceptat cu generozitatea care te caracterizează să împarţi din„cupa destăinuirilor” cu mine şi cu cei care vor citi acest interviu câte ceva despre viaţa ta plină de experienţe interesante, provocatoare şi binecuvântate. Aşadar, să începem cu primul capitol,
Ă
BenTodică:
COPIL
RIA, care este o etapă fundamentală a vieții noastre.
Ce amintiri ai despre primii ani ai copilăriei traiti pe plaiuri moldovene, în satul Iezer,
și care este cea mai prețioasă, revenind adesea pe scena memoriei tale?
Cățăratul pe coşarul cu porumb unde am rămas blocat de frica înălțimii.
Uitându-mă în jos și neștiind cum să cobor, am urcat până sub acoperiș și m-am rostogolit înăuntru pe știuleții de porumb, proaspăt culeși. Norocul meu a fost că era plin, că nu știu ce m-aș fi făcut. Oricum am rămas plângând acolo sus până a venit mama acasă și m-a salvat. Seara părinții făceau focul afară și puneau de mămăliguță în ceaunel, pe pirostrie. Țin minte că alergând m-am împiedecat și am căzut pe unul din ele și mi-am fript fundulețul și ouţele. Nu se uită. Odată mi-a spus mama că era să mă mănânce porcii dacă nu venea mai devreme de la plug că soru-sa, ocupată cu iubitul ei, a uitat de mine iar eu, scăpându-mă în pantaloni, am trezit pofta porcilor care începuseră să-mi dea târcoale. Mi-aduc aminte cum trecea fanfara pe stradă și anunța bâlciul din Puieşti. Ieșeam la poartă și împreună cu alți copii neluam după ea. Așa m-am îndrăgostit de muzică, iar mama, de câte ori căuta cleștele de scos cărbunii din sobă, nu-l găsea că era la mine. Eu îmi imaginam că era clarinet și umblam toată ziua prin curte după găini pretinzând că suntem fanfara. Mi-aduc aminte cum mama mă căra în brațe și treceam peste mici pârâiașe și băltoace. Îi vedeam cizmele de cauciuc din picioare care se scufundau în glod precum pumnii ei în aluat când făcea plăcinte cu brânză. Tare bune!
Apoi la o nuntă fusese o bătaie din care unul a fost spintecat. Era într-o căruță pe fân ca să fie dus la doctor. Avea tăieturi mari din care văd și acum ieșind aburi, iar el gemea. Era noapte,
liniște și mirosea a tămâie.
Valentina Teclici: În ce fel mutarea părinților tăi în Banat ți-a influențat viața? BenTodică:
De la copilul care umbla cu fundulețul gol prin colbul Iezerului și care căuta din
priviri biserica atunci când bătea clopotul ca să vadă de unde vine și ce era tunetul ăla, la copilașul din Bocșa Montană care a rupt mânerul de lemn de la ușa sobei bătrânei la care stăteam în/cu chirie, apoi Vasiova, Ocna de Fier, Amelia și Minele rusești ale Ciudanovitei… au trecut vreo doi ani. A fost un salt imens. De la curtea din Iezer unde eram lăsat în grija
unei surori mai tinere a mamei când pleca cu tata la munca câmpului (că venise colectivizarea, le luase totul şi trebuiau să muncească la stat, întorcându-se doar seara frânți de oboseală, când eu dormeam deja), m-am trezit dintr-odată pe un șantier plin de soldați, pușcăriași și civili care construiau blocuri, șoseaua din cuburi de granit, bascule, macarale, camioane, autobuze, fanfare militare, difuzoare pe stâlpii străzii care urlau slogane și cântece revoluționare. A fost ca o trecere de la o vară liniștită la un cer înfuriat plin de tunete, furtună și ploi. Mă jucam în grămezile de nisip fin pentru construcții, alergam după patrulele militare care schimbau zilnic santinelele la punctele strategice, depozite de muniție, pușcărie, cazărmi, tunele, intrări și ieșiri din zonă. Toți copiii eram fascinați de soldați și de armamentul lor. Pentru mine, erau eroii de pe ecranul filmelor rusești de propagandă. Filmele văzute de noi erau aduse direct din Uniunea Sovietică. Șantierul era exploatat de ruși, iar conducerea și personalul vorbeau rusește. Vecinii noștri intelectuali pe care, copil fiind îi vizitam, aveau reviste în limba rusă pe masă. Câţiva ani mai târziu, acești oameni mi-au fost de mare ajutor cu serviciul și prietenia lor. Ciudanovița, cu cei zece mii de oameni veniți/aduși din toate
colțurile României, mi-a conturat și decis traiectoria și destinul vieții. Sunt onorat.
Valentina Teclici BenTodică
: De unde și când s-a aprins scânteia pasiunii pentru realizarea
filmelor? Ce sentimente ai avut la finalizarea primului film?
: Am văzut un film rusesc în care un grup de tineri de vârsta mea, 8-9 ani, se
pregăteau să facă un film cu un aparat de 16 mm, roșu. Atunci am realizat că filmele pe care le urmăream de copil la cinema se fac așa, în acest mod și că nu trebuie decât să fac rost de un aparat de filmat. Am început să fac cercetări cum și de unde aș putea obține unul. Sigur că
m-aș fi rugat de părinți să mi-l cumpere. În România nu se găsea așa ceva, așa că am renunțat până la 12 ani când ajungând în vacanță, la Arad, am văzut un proiector de 8 mm de vânzare și două bobine mari pline cu film alb/negru. Inima mi-a tresărit. Era un aparat foarte vechi. L- am cumpărat imediat. Avea lângă el un film din al doilea război mondial al unor familii de nemți care muriseră de mult, iar urmașii le-au dus în consignație. Se întâmpla prin 1964. Eram foarte entuziasmat proiectând filmul acasă. Aveam acum cinematograful meu. L-am arătat prietenilor iar nenea Watzzi de la cinema mi-a spus că prietenul său, un inginer neamț de la Uzinele UTA din Sânicolau Mic are aparat de filmat pe 8 mm pe care îl folosește de câte ori merge în concediu la rudele din Germania și că mai are un aparat de filmat Meopta Cehoslovac mai vechi și este dispus să mi-l vândă, însă cerea pe el 1100 de lei. Erau bani mulți, așa că m-am dus acasă și m-am angajat pe durata vacanței de vară ca și culegător de probe de apă pentru laboratorul geofizic al minelor. Aveam datoria să merg zilnic cu bicicleta cu niște sticluțe de plastic să colectez ape din toate râurile și izvoarele din împrejurimile minelor și localității. Plecam de la șapte dimineața și terminam pe la vreo două după amiază şi aşa am adunat banii pentru primul meu aparat de filmat. În acea toamnă realizam primul
meu film de 3 minute intitulat „Copilărie”, un film cu cowboys, călărind pe crengi şi care luptau pentru o față frumoasă. Mai târziu, cu acest film am luat o mențiune la un festival al cineamatorilor din Anina. Filmul mi l-a developat nenea care-mi vânduse aparatul. Mai târziu am reușit să-mi cumpăr un tanc de developat și am învățat să îmi developez filmele singur. Devenisem un fel de Zeu al șantierului după proiectarea filmului în zona blocurilor pentru copiii artiști și familiile lor. Am impresionat toți vecinii. Apoi, de-a lungul anilor au urmat alte proiecte care au atras atenția celor de la exploatarea minieră și a sindicatului care au văzut în mine un potențial pentru promovarea în media, la București, a invențiilor și a noii tehnologii din subteranul uranifer secret. Ei au investit în primul nostru Cineclub pe care l-ambotezat APOLLO, pentru că erau la modă rachetele cu acelaşi nume. Și așa a rămas până am
plecat. Lucram de acum în paralel. Filme pentru ei și filme pentru mine.
Valentina Teclici: Talentul, pasiunea și timpul investit în crearea filmelor s-au reflectat în calitatea filmelor pe care le-ai creat în România: „Cheile din Nera” (1976), „Meditare” (1976), „Oxigen” (1976) „Lanţul” (1976), „Primii paşi” (1979) şi în obtinerea unor premii judeţene şi naţionale pentru filmele „Perseverenţa” (1978), care a câştigat marele premiu la Festivalul Naţional de Producători de Filme în 1979 si „Visul” (1975), care a fost nominalizat si a câstigat al treilea premiu la Festivalul de stat al producătorilor de film (1979) de la Timişoara. Deși ai început să culegi lauri ai succesului în domeliul filmului, domeniu atât de important pentru ține, în 1979 ai decis să pleci din România. Ce te-a determinat să faci acel pas atât de condamnat de regimul comunist, care stigmatiza atât pe cel care a ales calea emigrării și a pribegiei, cât și pe familia rămasă în urmă?
BenTodică
: Aici e un roman întreg care m-a adus la această decizie, însă o pun pe seama
destinului care a fost blând cu mine, că puteam ușor să fiu împușcat pe frontieră sau şi mai rău, să fiu prins și umilit restul vieții prin pușcării, eu fiind și sub jurământul de grănicer făcând armata pe frontiera cu Iugoslavia – pasibil de condamnare pentru trădare pentru următorii 10 ani de la lăsarea la vatră. Faptul că am cunoscut foarte bine regula jocului m-a ajutat să reușesc. Eu nu am știut că voi fugi până în ziua plecării, dar e interesant că subconștientul meu știa. De câteva săptămâni mă tot visam pe niște străzi cu firme scrise în limba slavonă. Am concluzionat pe urmă când am ajuns acolo că era Belgradul. Tata ieşise la pensie, eu divorţasem de soție și tăiasem toate legăturile ombilicale cu familia. Locuiam într- o cameră la părinți dar mai mult în laboratorul cineclubului Apollo al exploatării miniere
Oravița. Unul din prietenii tinereții bătuse un militian pentru o față și urma să fie arestat. A venit la mine și mi-a spus că nu are o altă alternativă decât să fugă din țară și dacă pot să-i dau vreun sfat. I-am spus că nu cunosc frontierele din zona Oraviței, însă pot să-i dau o direcție. „Vezi vârful acela din zare care se conturează pe cerul întunecat al nopții? Orice ai face nu te abate de la el că acolo ești în Serbia”, l-am sfătuit. Eu încercasem de multe ori să aplic pentru un permis pentru micul trafic și mi s-a spus că e imposibil să-l obţin pentru că lucrez în locuri de importanţă strategică națională, adică laboratoarele minelor de uraniu și am făcut filme documentare despre activitatea nucleară din zonă și de la Uzinele R de lângă Feldioara, despre introducerea de noi tehnologii, invenții și inovații în subteran. Mi-a spus că nu am șanse: „că tu eşti şi tânăr și singur şi nu te mai întorci.” Și avea poate dreptate. Nu știu, că nu am încercat. Prietenul a eșuat, s-a întors seara la mine și m-a rugat să-l ajut. Atunci a fost momentul când am hotărât să plec. A doua zi am fost la poștă, l-am trecut pe tata pe carnetul de CEC unde aveam toată averea, am scos ce era mai personal de la cineclub, cum ar fi filme de familie și fotografii și le-am ascuns sub saltea, acasă. Mi-aduc aminte că era parcă o zi de sâmbătă, mama pregătea sarmale, chiftele și șnițele, mâncarea mea preferată din care
nu am mai apucat să gust. Era toamnă, o zi de octombrie, orele 16.00. Împreună cu prietenul și alți trei amici am pornit-o prin arătură cu o sticlă de coniac și sucuri de lămâie să pretindem că mergem la o nuntă și ne-am rătăcit și chiar am fost opriți de un IMS grăniceresc și am scăpat. Am traversat văi și ape și în jurul orei 7 dimineața eram în Iugoslavia. Am făcut-o mai mult din curiozitate și spirit de aventură. Eu o duceam foarte bine în România anului 1979 –
asta din punctul de vedere al omului sărac material însă foarte bogat spiritual.
Valentina Teclici
BenTodică
: Experiențele tale profesionale au fost diverse, de la sudor, instalator
de conducte de linii electrice şi de apă, mecanic pentru mașini de extracție, zilier… la cineast, producător TV, jurnalist, inginer de sunet, scriitor, ca să enumăr doar o parte dintre ele. Dintre toate aceste meserii, de care ești legat sufletește cel mai puternic? Ce
semnificație a avut și are acestă legătură pentru viața ta și pentru vieţile altora.
: Acum, la pensie, realizez că în orice meserie, ca şi-n orice faci, cel mai
important element e creativitatea. Dacă suntem creați după chipul și asemănarea Sa, atunci aici e esența vieții. Fiecare formă de viață fie umană, animală, naturală, materială există creând, condusă de forța creatoare. Întregul univers CREEAZĂ, e într-o permanentă schimbare. Orice meserie e binevenită dacă o faci cu pasiune şi creativitate. Am concluzionat că nu e atât de important numărul de beneficiari ai creației tale. Starea e a ta și numai a ta. Personală. Azi este o crimă faptul că prin globalizare/monopol ți se ia dreptul individual de a trăi experiența creativității. Școala e folosită de interese și dacă nu-i educi pe oameni să înțeleagă lumea și rolul lor în ea, ne trezim cu o fermă de vietăți. Răsplata succesului personal nu se manifestă prin numărul de beneficiari/ admiratori. Asta e altceva, e beneficiul orgoliului din tine nu trăirea stării în actul creativ. Dacă mă nășteam în Occident nu aș fi avut șansa, ca om sărac, să trăiesc experiența de a face film. În Occident, forța care te trage înainte e supraviețuirea. Faptul că a trebuit să execut tot felul de meserii câte 8, 12 și câteodată 16 ore pe zi ca să răzbat m-a ajutat să înțeleg valoarea creativității ca element existențial. Acum simt că secătuiesc dacă nu creez și dacă mă opresc, mor sigur. Este important să trăiești (ca verb).
TRĂIREA. Omul dacă învață să trăiască e fericit.
Valentina Teclici: Ai transformat pasiunea pentru realizarea filmelor dintr-un hobby într-o actvitate constantă, evidentă și apreciată și acum. Pentru a atinge nivelul profesionist cu care realizezi filmele și clipurile, la creativitatea cu care ai fost înzestrat de Dumnezeu, ai adăugat încă din tinerețe cursuri de specialitate făcute în România, apoi în Australia. Ai putea să enumeri câteva pe care le consideri cele mai importante?
BenTodică
: Sărăcia, Imaginația și Curiozitatea. De când am deschis ochii am învățat să
citesc lumea prin cuvintele mamei. Am crescut fără jucării dar mi le-am făcut singur din pietre cu forme care mă invitau zicând: „Uite ce mășinuță sau ce locomotivă fac dacă îmi agăți după mine câteva conserve goale de scrumbii din lada de gunoi.” Tata aducea lănteţi și butuci pentru foc iarna de la minele de uraniu, lănteți care te tentau să-i transformi în săbii și paloșe să devii Făt-Frumos sau voievod. Locul cel mai atrăgător pentru mine a fost cinematograful unde eram prezent în primul rând din față la fiecare film, fascinat de Eisenstein, Fellini, Chaplin, Ford, Capra, Godard, Visconti, Kubrick, Hitchkock, Bergman, Bunuel, Truffaut, Kurosawa, etc. Am descoperit limbajul filmului și condiția umană, mi-am descoperit emoțiile și am cunoscut pe marii cineaști ai lumii și am învățat să visez în imagini. Am construit din lemn un trepied și aparat de filmat și făceam filme documentare filmând prin păduri cu aparatul meu din lemn desenat cu tot felul de butoane și lentile. Cursurile de cineamatori organizate de UGSR avându-l profesor pe maestru Ion Popescu Gopo mi-au dat
șansa să intru în lumea cineamatorilor din țară, să particip la festivaluri, să câștig premii. În Melbourne am urmat mai multe cursuri de regie de film, scenariu, cinematografie, actorie cu profesori eminenți din America, Rusia și Australia. Am urmat Institutul de Ingineri de sunet și apoi un Curs de 5 ani în literatură, în coproductie cu Universitatea Monash la colegiul din Berwick cu acelaşi scop de a-mi perfecționa engleza și tehnica scrierii. Am obţinut vreo 20 de diplome și certificate doar ca să mă asigur că nu sunt secrete în modalitatea de a dialoga în
artă, ca în final să realizez că trebuia să uit totul și să caut adevărul în mine.
Valentina Teclici: Din unele mărturisiri am aflat că eşti deosebit de talentat la desen. Te rog spune-ne ceva și despre cum ai valorificat darul tău de a cânta?
BenTodică: Probabil că desenul/pictura va rămâne ultimul meu instrument de comunicare cu viața. Asta e concluzia confirmată de toți marii oameni din lumea artei și a politicii care la bătrânețe au practicat-o. Cred că aș fi fost excelent în orice domeniu dacă aș fi avut un îndrumător personal. Părinții mei au fost amândoi forțați de împrejurări să devină firi tăcute și fără exteriorizare emoțională și ca atare blocați cumva în a-mi a da sfaturi. Mama, rămasă orfană de unul din părinți a participat la creșterea celor sapte frati, iar tata, orfan de amândoi părinți, de la naștere, a fost crescut si chiar înfiat de o soră mai mare. Pe atunci erau vremuri grele, război și foamete. Dar aș fi putut fi un bun preot din punct de vedere al talentului vocal. Să cânt în strană. Cum am valorificat darul? De câte ori mă năvălea dorul de acasă sau când călătoream în jurul Australiei cântam în mașină toate melodiile populare româneșți auzite de mine de-a lungul celor 26 de ani trăiți în șantierul minier Ciudanovita în care toate regiunile țării aveau reprezentanți cu pick-upuri să le cânte prin fereastra balcoanelor duminica sau în difuzoarele de radioficare de pe stâlpii străzii. În Australia, ca să perfecționez și să îmbogăţesc limba engleză, am hotărât să mă înscriu la un institut tehnic să devin inginer de sunet. Condiția să fiu acceptat la un astfel de institut esențial era să cunosc și muzică. Să cânt la vreun instrument sau voce. Eu având experiență cu trupele tinerilor chitariști din Ciudanovita unde mă ocupasem de sonorizare și mai cântam și câte o melodie, m-am înscris să iau lecții de pian și concomitent de canto cu o profesoară austriacă, Mevis Krugar, carepregătea și cântăreți de operă, eu clasându-mă ca tenor. Pentru practica în faţa audienței, dădeam spectacole prin bisericile locale la toate sărbătorile și duminicile, prin casele de bătrâni și persoane cu dizabilități. Această experiență a închis cercul şi călătoria cunoașterii națiunii australiene din care făceam parte acum. Călătorie lungă, începută cu lagărul de emigranți, continuată cu școli de integrare și învățare a limbii, instituții tehnice și universitare, locuri de muncă pentru emigranți prin fabrici și uzine, prin radio și televiziune, film, casele de bătrâni și apoi literatură. După toate astea încă mă întreb: Oare ce caut eu aici? Oamenii sunt extraordinari, țara e primitoare și confortantă însă nu ne tragem din aceleași izvoare, deci nu simțim la fel. Tot respectul și recunoștința mea, însă adânc în suflet am rămas român.
Și când cânt prin casă este doar să-mi confirm că iubesc.
Valentina Teclici: Dacă ar fi în puterea ta să retuşezi măcar o secvență din filmul vieții tale, care ar fi?
BenTodică
: Nu pot să retusez nici una în special la vârsta mea când știu că destinul îmi este
croit special. Nici nu aș dori să am viața altcuiva. Eu am avut în viață toate experiențele din care să pot conchide cine sunt, cu lipsuri și calități. Viața fiecăruia e ca un tren care circulă pe o cale ferată. Un tren sărit de pe şine o ia prin arătură și se împotmoleste, se dezintegrează, ruginește și moare ca o epavă. Prefer să nu schimb nimic. Ca să-ți răspund totuși la frumoasa
întrebare cheie: AȘ DESCHIDE OCHII PE ÎNTREAGA DURATĂ A VIEȚII. Că sunt lungimi/segmente pe care le parcurgi anesteziat. Și ca să fiu și mai radical: aș dori ca cele două blocuri, Vest și Est să evolueze încă vreo sută de ani așa cum erau în 1979, când am fugit din ţară, Aș fi curios să văd unde s-ar fi ajuns. Că după 30 de ani sunt GRĂMADĂ
amândouă părțile.
Valentina Teclici: Ce sfat ai pentru românii din țară care contemplează calea pribegiei? BenTodică
: Urmați-vă instinctul. Viața vă aparține iar scopul ei e ca să vă surprindă, să vă
instaureze. Viața e UNICĂ. E o aventură a cunoașterii. Tu ești SĂGEATA iar cei dragi sunt forțele după care îți ghidezi LANSAREA – ECHILIBRUL ÎMPLINIRII. Fii curajos și curios. Nu ezita să răspunzi CHEMĂRII. Chemarea e dorința/motorul destinului. Pleacă și nu vei
regreta. ÎNSĂ, dacă instinctul îți spune să rămâi, atunci destinul tău e să te împletești cu sufletele de-acasă. Să pleci într-o călătorie interioară. Creștinii au o vorbă: Dacă nu ai curajul să te urci pe cruce lângă Hristos, nu vei reuși. Rămâi acasă lângă cei dragi și veți reuși în grup. Destin de grup. Ca FAMILIE. Mulți vor avea nevoie de ține. Dar să știi că pribegia te va aduce cel mai aproape de Dumnezeu. E riscantă. Poate fi și scurtă. Era să mor de mai multe ori. Nu trebuie uitat că nu este loc mai frumos și fericit ca acel al copilăriei. Vestul se ascunde după propaganda libertății iar Estul după propaganda sclaviei. Adevărata libertate a
fost în sânul sărăciei noastre comuniste. Atunci l-am cunoscut pe Dumnezeu.
Valentina Teclici
BenTodică
fost nominalizat „Australian of the Year 2007”, ceea ce este o mare onoare. Te rog să menționezi câteva dintre contribuțiile tale care au atras acestă recunoaștere la nivel
național.
: Nu știu cine m-a recomandat sau câți, sau câte organizații. Puteau să mă
nominalizeze de oriunde, datorită activității mele în media: radio televiziune, literatură sau jurnalism, ori activității comunitare și de caritate prin biserici sau casele de bătrâni și handicapați din Victoria. Nu poți ști ce suflete atingi cu darul tău și acestea te pot recomanda. E ca și povestea cu peștișorul aruncat înapoi în mare. A fost un cadou neașteptat. Dar știu că după nominalizare, guvernul australian mi-a cerut să numesc pe cineva pentru următorii ani prin descrierea meritelor lor. Și cu bucurie pot susține că unul dintre ei a fost nominalizat în
anii următori. ELEMENTUL PRINCIPAL, CHEIE al meu este: SĂ DĂRUIEŞTI.
Valentina Teclici: Regretatul George Anca a scris: „Şi eu te-am perceput, de la prima veste despre existenţa ta, drept un unicat, nu atât Ben Românul – Zorba Grecul, nici omul
anului în Australia, dar un mister nemaidiasporean, de revenire la toate rădăcinile lumii prin rădăcinile româneşti”.
Ce-a însemnat pentru tine relația culturală şi de prietenie cu George Anca? Dar întâlnirile cu alți oameni de cultură?
: George Anca a fost primul om care a citit interiorul mecanismului care mă
conduce, ca suflet și spirit de român. Mai discret a făcut-o și Artur Silvestri sau poeta Mariana Gurza, scriitoarea Vasilica Grigoraș, jurnalista Veronica Balaj și mulți alții. Așa l- am cunoscut pe fostul președinte Emil Constantinescu cât și pe cosmonautul Dumitru Prunaru, pe Dan Puric, Tamara Buciuceanu, Stela Popescu, Alexandru Arșinel, Vasile Andru, Nae Georgescu și toate feţele Bisericești din România, IPS Părintele Galeriu și din Diaspora nu mai vorbesc și mulți alții… Că în 35 de ani, în media comunității române din Australia și internațională au fost mulți. Mulți oameni de artă, scriitori, politicieni și conducători din instituții comunitare care au trecut prin aripa mea de influență nu m-au semnalat, nu m-au văzut și apreciat din/prin lucrările mele ca George Anca. Prin Anca am găsit o vână comună
BenTodică
: Pentru contribuțiile deosebite în comunitatea româno/australiană ai
de comunicare cu neamul și cultura mea de acasă. Un Om care era interesat în ESENȚA NEAMULUI. Întâlnirea cu cei mai mulți oameni de cultură a fost mai mult mecanică/ conformistă. Eu, în PRIBEGIE, confruntând CREAȚIA că asta a fost și este la urma urmei, am rămas întotdeauna copilul mândru ieșit pe scenă, să spună prima poezie la serbare.Această sclipire intensă cred că a văzut-o Anca în mine. Copiii se nasc din SFINȚENIE care pe măsură ce crește, se Împământeneşte. La unii se mocirleşte, la alții rămâne. Majoritatea uită cine sunt și de unde vin. Două întâlniri IZBITOARE doar pentru mine au fost EMIL CIORAN și PETRE ȚUȚEA. Pe primul l-am întâlnit în cantina lagărului de refugiați din Latina. Căuta pe cineva. Eu habar nu aveam cine era și abia după doisprezece ani când am dat de cărțile lui într-o librărie din Melbourne și le-am citit (prima fiind UTOPIA), am fost șocat de măreția textului și am lăcrimat văzându-i în imaginație, în amintirea momentului părul vâlvoi și balonzaidul verde posomorât al sărăntocului conturat din ușa cantinei. Iar pe Țuțea
l-am descoperit mai târziu pe You Tube când niște tineri curioși, amatori îi luau un interviu acestui bătrânel în haine sărăcăcioase dar care plesnea de înțelepciune. Scotea pe gură perle pe care le savuram cu nesaț gândindu-mă cum se face când existau oameni ca acesta, țara era condusă de caricaturi de jale. CUM NE BATEM JOC DE NOI ÎNȘINE CA ȚARĂ, mi-am
zis. Cum se face că amândoi au fost lipsiți de ucenici. Le-aș fi lustruit pantofii la amândoi.
Valentina Teclici
BenTodică
: Ești o persoană binecuvântată de Domnul cu multe haruri, dintre
care nu lipsește nici cel literar. Am citit în ultimii 5-6 ani eseuri, articole, recenzii, interviuri, aprecieri și referințe critice semnate de tine și publicate în diferite reviste on- line în România, SUA, Canada, pe blogul tău etc. Spune-ne ceva despre debutul tău
literar, despre mesajele și ecoul articolelor tale.
: Datorită sincerității copilărești și a conștiinței mele PE CRUCE, multora le e
frică să se expună prin publicarea lor. Îi înțeleg și nu le reproșez. Multora le place stilul meu și o recunosc în particular. Mulți nu acceptă nesupunerea mea canoanelor stăpânirii, ca libertate de expresie în apărarea libertății cuvântului și a conștiinței umane și… se desprind de mine. Doar ca să-și apare scăunelul pentru moment deoarece societatea se prăbuşeşte etic, moral și creștinește nici nu mai vorbesc. Dar dacă nu stăm drepți și nu impunem reprezentanţilor Justiției să-și facă rolul de apărători ai civilizației, ne adâncim în evul mediu și coborâm în zona animalică a ființei. Ne vom mânca între noi de vii. Asta-i ce simt și scriu ca martor a peste șaptezeci de ani de trăire a istoriei omului pe pământ. Debutul meu literar a fost încă de pe „băncile școlii”, în Australia, când am participat cu câteva povestiri scurte la un concurs organizat de Penguin Publishing Company şi am câștigat locul întâi, cărți în
valoare de 500 de dolari. Apoi, în încercarea mea de a sprijini și încuraja comunitatea română din Australia şi de a-l sprijini pe scriitorul și redactorul revistei „Iosif Vulcan” din NSW de la Biblioteca „Mihai Eminescu” din Cringila, am scris niște povestioare într-o revistă care a ajuns la Artur Silvestri în România. Acesta m-a contactat și m-a încurajat să scriu ceva pentru revistele lui din România. Zis și făcut și după o colecție de câteva duzine de eseuri, mi-a propus să-mi publice prima carte intitulată ÎNTRE DOUĂ LUMI – fapt împlinit mai târziu de
poeta Mariana Gurza, Silvestri decedând subit într-un spital din Viena.
Valentina Teclici
„Ben este o altă pasăre care s-a desprins de cuib să străbată nemărginirea, o solie care să dea de veste despre starea existenţială a neamului românesc care şi-a realizat identitatea printre şi în furtunile istorice. Frumoasa lui lucrare este o lacrimă aşternută duios pe covorul de amintiri al copilăriei, dar şi un strigăt răscolitor pentru salvarea acestui
: În anul 2009, cartea ta de debut „Între două lumi”, a fost publicată la
Editura Atticea, Timişoara și reprezintă o mărturie a iubirii tale profunde pentru România, neamul și graiul românesc. Cartea s-a bucurat de mai multe lansări și de
aprecieri pozitive și măgulitoare. De exemplu, prof. dr. Petre Iosub a spus:
neam de la iremediabila prăbuşire.” Ce valoare crezi că aduce cartea ta de debut în literatura Diasporei?
Ben Todică
: Povestirile mele sunt reflecţii reale din experiența mea de refugiat. Adevărurile
erau extraordinare atunci când țara era închisă, însă azi, în democrație, nu știu dacă mai există audiență/cititori pentru a investiga și înțelege cu sete aceste trăiri, acest curaj nebun. Este exact ce spuneam mai înainte despre investigarea destinului. Cartea rămâne un document pentru înțelegerea perioadei comuniste și a efectelor sale asupra celor fugiți, un subiect psihologic lângă cel al evreilor exilați. De când cu Internetul, lumea a pierdut răbdarea și gustul cititului analitic. Au trecut peste treizeci de ani de la eliberare. Noua generație nu mai poate compara și înțelege experiența noastră. Nu mai are răbdare. E antrenată să se hrănească din Net. Nu mai are o librărie interioară. O memorie din care să trăiască. Acum își pun pe
chip tot felul de modificări digitale încât nu se mai recunosc în oglindă. Se rup de natură, se desprind de divin. Verdele de pe sticlă e cel dorit. Ei își crează și aleg realitatea în care vor să existe și atunci cum crezi că vor dori să trăiască/treacă citind prin experiența mea. În
simplitate încerc să trezesc, să atrag atenția omului de rând spre câmpul din fața lui.
Valentina Teclici: În Prefaţa la volumul „Între două lumi”, Ioan Miclău a prezis: „Îmi place să cred că odată intrat, botezat în breasla adevăraţilor scriitori, prietenul meu Ben prin această carte ne dezvăluie dorinţa, gândurile şi planurile sale din care vor răsări noi cărţi, noi idei luminătoare a unui om dăruit cu multe calităţi artistice.” Ce alte cărți au răsărit din spiritul tău creator?
BenTodică: Pe nesimțite au mai apărut: „În două lumi”, „Ambasador Onorific al Românismului”, „Căutând după mere”, „Mere pădurețe, vol. I și II”, „Cu brațele aripi” etc. Toată viața am traversat un râu pășind cu grijă pe bolovani, țăruși, rădăcini, trunchiuri de copaci rătăciți, de frică să nu alunec în apa tulbure și mâloasă, să nu cad în abis. Trecem printr-o perioadă foarte grea a cărții. Este distrusă lumea cititorilor ca educație în consum livresc, plus invazia tehnologiei digitale, a internetului și a telefonului mobil. Viteza de livrare și de consum a informației va duce chiar la schimbarea scrierii așa cum o știm și se va trece la o formă de livrare prin simboluri și secvențe vizuale și chiar unde de radio direcționate pe creier. Cărțile vor fi folosite ca sursă de foc sau material de construcții. Școala va dispărea. Unele predicţii sunt foarte sumbre. Omul va fi instalat și programat în laborator pentru o bună funcționare a sistemului. Iar mai târziu se urmărește desprinderea creierului uman de trup, spunea într-un interviu Yuval Harari pe You Tube. Evoluția tehnologică e atât de mare încât omului obișnuit îi vine foarte greu să țină pasul cu ea. La un moment dat va
trebui să hotărâm ce vrem să fim ca specie. Cai de curse sau oameni? Dacă dispare Cuvântul, dispare și Dumnezeu. Și cu DUMNEZEU, OMUL! Cărțile răsar din nevoia de a se exprima, de a comunica precum colecțiile mele de până acum, însă cinstit să fiu nu am scris încă nici o carte precum un Tolstoi sau Dostoievski, un Hemingway, Kafka sau Eliot, Cehov, un Gabriel Garcia Marquez sau Mihail Sadoveanu ca să mă simt împlinit.
: Acum când ai experiențe de viață din ambele lumi și ai fost privilegiat
să urmăreșți evoluția fiecăreia, dacă ar fi să alegi să–ti trăiești viața de la început, în
care lume ai dori să se întâmple realitatea vieții tale?
Valentina Teclici BenTodică
: Cred că aș dori să mă întorc în Grădina Raiului. Raiul a fost leagănul copilăriei
mele în mijlocul naturii ca să cresc împreună cu animalele și florile câmpului. Să sper, să vibrez cu zumzetul albinelor, izvoarelor, șuieratul vântului. tunetul ploii, înghețul iernii și focul cu lemne stând lângă mama seara în lectura poveștilor ei de acasă. E foarte important să însemni ceva, să fii recunoscut, certificat de cei pentru care trăiești. Pe care dorești să-i faci
mândri. Mai precis, comunitatea, FAMILIA, NEAMUL. Acum, că știu sfârșitul vremurilor, aș alege aceeași perioadă dulce pe care am trăit-o. Nu cred că este o perioadă mai sigură și mai frumoasă pentru o copilărie decât aceea a anilor 1950-1990 în România. În rest…, îmi
iese din vizor.
Valentina Teclici: Ce planuri ai pentru viitor? BenTodică
: Planuri? Cineva spunea că dacă vrei să-l faci pe Dumnezeu să zâmbească
vorbește-i despre planurile tale… Am două cărți în pregătire pentru publicare intitulate: „Țara Morgană” și „Țara nu e pierdută”. Sunt titluri provizorii. Eu cred în destin. Nu voi fi dezamăgit de ceea ce urmează, oricare ar fi viitorul, crunt sau liniştit pentru că știu că Dumnezeu e în control. Aștept ca Europa să se trezească. Societatea ne-a introdus în
ȚARCUL prezent. SCHIMONOSIT. Nu mai vrem să știm de istorie și nici de viitor. Dar vă amintesc: Nu suntem chiar de capul nostru. Vom plăti pentru lipsa de respect și ignoranță dacă nu învățăm din ele. Cea mai înălțătoare parte a vieții e ÎNVĂȚĂTURA. Au mai fost conflicte pe pământ, Sodoma şi Gomora, potop și viscol și vor mai fi. Dar Dumnezeu nu
doarme. Vom supraviețui!
Valentina Teclici: Multumesc pentru sinceritatea şi generozitatea răspunsurilor. La
mulţi ani binecuvântaţi cu sănătate, iubire şi împliniri alături de cei dragi!
A consemnat Valentina Teclici, Noua Zeelandă 8 noiembrie 2022
Mulţumim revistelor şi blogurilor care au publicat interviul cu cineastul, jurnalistul şi scriitorul Ben Todica din Australia:
Observatorul (Toronto, Canada)
http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=24230
Armonii culturale (Adjud, România)
https://armoniiculturale.ro/valentina-teclici-interviu-cu-cineastul-jurnalistul-si-scriitorul- benoni-ben-todica-din-australia/
http://bentodica.blogspot.com/2022/11/valentina-teclici-interviu-cu-benoni.html
https://gradinaculecturi.wordpress.com/2022/11/10/valentina-teclici-interviu-cu-benoni-ben- todica-din-australia/
Meridianul (Iaşi-Vaslui-Bacău, România) nr. 45 de joi 10 noiembrie 2022 Meridianul (Iaşi-Vaslui-Bacău, România) nr. 46 de joi 17 noiembrie 2022
19/11/202
