Cu degetul pe harta inimii

Lina Codreanu: Cu degetul pe harta inimii

   Intrarea în Uniunea Europeană (în anul 2007), a declanşat deplasări fără oprelişti pe toate meridianele lumii, îndeosebi a românilor dornici de cunoaşterea altor spaţii cultural-geografice ori mânaţi de împlinirea „dorului de ducă”. Ineditul altor civilizaţii, diversitatea peisajelor ori emoţiile de simplu turist au generat imboldul de a nota impresiile spontane/sincere în texte care se încadrează unui gen de frontieră, nedefinit şi încăpător. Cu atenţie am citit recent astfel de cărţi scrise de istorici, prozatori, publicişti, profesori, între care amintesc: Mihaela Albu,Zina Cenuşă, Doina Cernica, Vasile Calestru, Elena Fluturel ş.a.Astfel de jurnale au corolarul sincerităţii iar mobilul care-l determină pe autor să facă asemenea consemnări (ce stau între planul realităţii şi cel al ficţiunii) este foarte diferit, dar prioritatea stă în aceea că scrierile reprezintă porţi deschise către autocunoaştere.

În volumul de faţă semnat de Vasilica Grigoraş – Simple adoraţii (Iaşi, Editura PIM, 2020), nu mirajul tărâmurilor străine este în obiectiv, ci valorile spirituale şi frumuseţile peisagistice din România, cunoscute de-a lungul mai multor excursii, drumeţii, călătorii, pelerinaje. Găsim într-unul din subtitlurile cărţii precizarea Impresii de călătorii, ceea ce confirmă integrarea cărţii în epica literară de călătorie. De altfel „mărturisirea” autoarei întăreşte cele scrise, însemnările din volum cuprinzând „câteva gânduri şi simţiri din călătorii în timp şi în spaţiu, în locuri de poveste, dragi mie, din spaţiul mioritic românesc”.

Cartea cu un conţinut compozit este escortată de trei precuvântări, (semnate de Florica Păţan, pr. Marcel Miron şi Georgeta Petre) şi un calup de Referinţe critice.

Vasilica Grigoraş este autoarea unui interesant dicţionar despre intelectualitatea vasluiană – Fragmente de spiritualitate românească (2001), a cercetărilor monografice despre personalităţile locului (Petre Iosub şi Anghel Rugină), a unui jurnal despre tărâmuri exotice (Noua Zeelandă), dar şi o practiciană a speciei lirice japoneze – haiku. Ineditul compoziţional al acestui volum constă în experimentarea unui model de proză poetica japoneză numit haibun, înrudit cu haiku, după cum precizează autoarea, justificând şi cel de-al doilea subtitlu – Haibun-uri: „Textul se vrea a fi o proză lirică presărată cu poeme de inspiraţie japoneză (haiku-uri) şi tristihuri, ceea ce în literatura niponă poartă numele de haibun”.

Cele cincisprezece texte au, luate în ansamblu, o arhitectonică epică personală, în evantai, cu punct de pornire în incursiuni prin amintirile despre mamă şi copilărie, despre satul tradiţional şi prietenul îndepărtat (Ben Todică). Starea nostalgic-meditativă stă sub haloul matricial, căci izvorul (auto)cunoaşterii începe cu magia mamei, „pomul roditor”, de la care a primit „lumina, căldura şi iubirea”, dar căreia, peste ani, i-au răsărit „peri albi la tâmplă –/ fulgi de înţelepciune/ pe aripi de timp” (Cu şi fără anotimp). Concepţia despre lume şi viaţă, marile valori morale – respectul, hărnicia, învăţătura, credinţa, cultul muncii, răbdarea – i-au fost transmise de mamă, însă şi de oameni responsabili de viitorul neamului, căci satul nu e pustiu, ci „însufleţit de candoarea şi frumuseţea copiilor”. Meşteşugurile casnice practicate de femei, munca pe ogor, dar îndeosebi tradiţiile şi obiceiurile de sărbătorile religioase adună sătenii întru bucuria vieţii. De aceea nu e de mirare că în incursiunea prin amintiri (să-i zicem călătoria), sunt surprinse, într-o viziune idilică, elementele fundamentale din comunitatea rurală: uliţele înverzite, curţile caselor, fântânile, livezile, clădirea mai răsărită a şcolii, bisericuţa cu clopotniţa şi cimitirul înveşnicite în spiritualitatea satului românesc, lacul (balta) ş.c.l. Căsuţa bunicuţei din marginea satului pare desprinsă din poveşti: „E mică, joasă, cu două ferestre […]./ Cu acoperişul de stuf şi cu un horn dărăpănat, căsuţa e înecată de frunzişul verde al duzilor şi plopilor sădiţi de bunici şi străbunici în folosul celor de azi. Casa nici nu s-ar vedea din frunziş dacă n-ar fi toată spoită în alb. Arată ca un nor lăptos care străluceşte în razele generoase ale soarelui” (Satul, sufletul românului).

Curgerea vremii este subtil nuanţată în secţiunea care grupează succesiunea anotimpurilor unui an (nedeterminat), receptate senzorial şi reflexiv. Perspectiva lirică o aşază pe autoare în miezul lucrurilor. Ea percepe în cheia metaforică a haibun-ului revigoranta primăvară („regina-n impas –/ coroană de ghiocei-n/ pletele-i curgând”), vara secetoasă („natura în doliu –/ curcubeu răpit de zmeu/ în plină vară”), roadele parfumate de toamnă („vie cu rod bun –/ buni purtând de grijă/ doar cârceilor”) şi mirajul iernii („ninge liniştit –/ sfârâind fusul bunei/ toarce timpul”). Nu predominanţa stilistică îmbracă peisajele, ci emoţia naratoarei particularizată pentru fiecare anotimp.

Plăcerea de a călători se relevă în textele despre pelerinajele la diferite lăcaşe de cult din Moldova, Muntenia, Maramureş, Oltenia, Dobrogea. Cu imaginaţie sprintenă, pe o hartă imaginară pot fi desenate traseele de turism religios-ecumenic, având ca punct de plecare urbea Vasluiului. Direcţiile geografice duc spre Iaşi, Braşov, Oneşti, Maramureş, Constanţa, dar interesul peregrinei se canalizează către ansambluri monahale, ctitorii, mănăstiri, biserici, sfinţi, cimitire, morminte…, fiindcă Vasilica Grigoraş e pătrunsă de stări de reculegere în faţa monumentelor arhitecturale religioase, în jurul cărora se împleteşte sacrul cu profanul. Deşi agită curiozitatea prin detalii arhitecturale, autoarea lasă în pacea incertului ceea ce ţine de istoria îndepărtată topită frecvent în legenda locurilor.

Pe tot parcursul relatării, jurnaliera a prefirat de toate: însemnări de natură istorico-geografică, note despre cultură, rafinate inserţii artistice (haibun-uri), memorialistice, reculegeri confesionale, notaţii de circumstanţă chiar epistolare etc. Stările emoţionale nu sunt contorsionate, ci simple, în spunere firească. În faţa lăcaşelor, într-o perspectivă egocentrică, simţurile absorb culori, dimensiuni, muzică liturgică, figuri memorabile de monahi. Confesiunea următoare dă rostul cathartic al acestor peregrinări: „Când intri în Biserica Nouă, ai senzaţia că eşti mai aproape de Dumnezeu şi dacă îţi deschizi inima şi sufletul, pleci acasă mai împăcat cu lumea şi cu tine însuţi, mai liniştit şi mai bun.” (Moldova şi Maramureş, ţinuturi de poveste). Datările apar sporadic, iar stările fizico-emoţionale ale celorlalţi, intuiţi a fi în preajmă, nu intră în atenţia naratoarei. O aură legendară îmbracă lăcaşele vizitate şi însăşi personajul-relator pare să fie martor al întrupării în legendă.

Luate împreună, călătoriile-pelerinaj devin exerciţii de autocunoaştere, deoarece, cu fiecare popas, naratoarea întreprinde o călătorie interioară prin care reavivează filiaţia cu înaintaşii şi cultivă valorile moştenite: credinţa şi pioşenia în faţa sacrului ca prezentare religioasă a lumii. Aproape fiecare text se încheie cu o rugă de mulţumire către Dumnezeu pentru toate încercările vieţii.

În contextul literaturii contemporane, cartea Vasilicăi Grigoraş, Simple adoraţii, rămâne un jurnal insolit, un ghid funcţional şi o lectură agreabilă pentru cei porniţi în pelerinaje.

file:///C:/VG/Reviste/PLUMB%20-%2010-octombrie-PLUMB-qxp_Layout-1.pdf (APARE SUB EGIDA UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA)

Revista de cultură și atitudine „Plumb”, An XVI,  OCTOMBRIE 2020, nr. 163, pag. 3

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s