Vasilica Grigoras – Caruselul timpului Dorina Carp Nenici

Caruselul timpului Dorina Carp Nenici

Dorina Carp Nenici debutează în poezie „Cu timpul de mână”, volum publicat la Editura Scripta manent, Napier (NZ), 2019, cu un material introductiv, intitulat „La Huși se naște poezie”, semnat de poeta Ana Anton, coperta și grafica de Cornelia Dinu și Ioniță Carmen Angheluș, editor Valentina Teclici. Printr-o colaborare fericită a mai multor hușeni sensibili și talentați nu putea să nu ajungă la tipar decât o carte deosebită, interesantă și plăcută.

De ce mi-am imaginat cartea asemenea unui „carusel al timpului”? Pentru că lirismul Dorinei se învârte cu grație în jurul timpului, mărturisire de început prin însuși titlul volumului. Și nu este vorba de orice fel de relație, ci de una amicală. Poți ține în mână sau de mână doar un obiect, element, entitate, o persoană apropiate sufletului tău. La prima vedere pare o joacă frumoasă, candidă și inocentă de copii. Poeziile înserate în carte sunt asemenea „căișorilor” care se învârt în jurul unui ax, acesta fiind TIMPUL. Firul timpului este tors de poetă cu abilă îndemânare și colorat într-o gamă largă de nuanțe, fiecare exprimând și transmițând o anume stare sufletească. De altfel, fiecare om are libertatea să-și țeasă din acest fir binecuvântat o haină pe măsură, care să-l reprezinte și să-l bucure.

Autoarea nu încearcă să dea o definiție timpului. Probabil că, dacă ar fi întrebată, ar răspunde asemenea Sfântului Augustin: „Ce este timpul? Dacă nu sunt întrebat, știu. Dacă sunt întrebat, nu știu.” (Confesiuni) Și, totuși încearcă prin poezie să dea o minimă explicație a ceea ce este timpul pentru sine. În această lume bulversantă, în care stresul este la ordinea zilei, cu înțelepciune, autoarea a identificat modalitatea prin care se simte confortabil cu sinele său interior, iar eul liric zburdă pe aripi de vers pe imașul timpului, printre obstacole de tot felul, îndrăznind să tindă și chiar reușește să ajungă la Adevăr și Lumină.

Putem afirma că în lirica Dorinei Carp există un „timp profan” – văzut ca durată, ireversibil, dinamic, care curge, devine și se transformă și un „timp sacru” – reversibil, static, rotund, ciclic și cosmic, variante ale timpului în accepțiunea lui Mircea Eliade. Dorina mărturisește: „… aceste cuvinte, scăpate printre degetele firii sunt aici și vă spun că o clipă poate deveni eternitatea pe care și eu o voi stăpâni cândva și vă voi privi, vă voi îmbrățișa cu aceeași dragoste.”

Din pură curiozitate, dar și cu admirație să-i urmărim pașii (citind poeziile) și să parcurgem împreună cele patru anotimpuri ale vieții, vehicule bine ticluite și încărcate de sensibilitate. Înșirate pe firul cărții cele patru capitole sunt inspirat și sugestiv intitulate: I. Cu timpul de mână, II. Cerneala de foc, III. Metamorfoze, IV. Lacrima Domnului.

Abordarea timpului ca motiv de inspirație în poezie și nu numai este o problemă destul de delicată. Este un gest oarecum de temut pentru că, în general se spune că timpul este dușmanul omului, dușmanul vieții, el ne poartă, fără să ne întrebe, acolo unde dorește, când, cum și cât dorește. Îndrăzneață și temerară, deși nu pare, poeta își ia „timpul de mână” și pornește pe o cale de ea aleasă într- un periplu interior, dezvăluind trăirile din universul liric al inimii sale. Dorina, pur și simplu sfidează discret tăișul și ascuțișul timpului, însă, așa cum am afirmat mai sus încearcă să și-l aproprie, să-l îmblânzească și să-i devină prieten. Procedează astfel cu multă diplomație. Nu-i reproșează nimic, nu-l privește cu dușmănie și se pare că a reușit acest lucru pentru că împreună călătoresc grațios pe filele volumului de poeme. Își lămurește sieși unele nedumeriri, neînțelegeri, dă răspunsuri la întrebări de mult înstăpânite în minte și inimă. În acest context, în perimetrul trăirilor personale ne aflăm fiecare dintre noi.

Autoarea, cu sinceritate și gentilețe împărtășește cititorilor și bucuriile și angoasele, neabătută de vânt și ploi, continuându-și parcursul indiferent de timp și anotimp, începând cu momentul inițial al existenței sale – nașterea: „M-am născut/ dintro mie de vieți/ pe-un cântar atârnat/ de-o crenguță uscată./ Câte ploi m-au udat/ și cât vânt ma bătut/ peacelași cântar/ am rămas/ nentrebată de timp,/ pe-aceeași crenguță uscată.” (Destin) Apoi, își creionează cu luciditate portretul: „Sunt/ un ciob de portret/ întro ramă/ roasă de cari./ Sunt o pasărefără menire,/ agațată de timp/ și mai sunt/ o umbră/ împrăștiată de vânt.” (Portret), și se caută continuu pe sine, dar nu în lume, ci în interiorul său„Eu în mine,/ care sunt?/ Care râd/ Sau care plâng?/ Care sper,/ care disper,/ cea care- a visat/ dormind/ sau cea trează și visând?!/ Peste tot sunt eu/ cea care …/ Peste tot mă văd în mine!/ Sunt eu./ Și eu…/ și eu…” (Eu în mine) Descoperindu-se pe sine, dar și bună observatoare a universului în care trăiește, ne spune că în viață există multă neputință, dar și speranță: „Din nou/ mafund/ până la gleznă-n cenușiu./ Și anevoie merg/ cu pasul meu rănit…/ doar mâinile/ mi le înalț/ spre cerul infinit.” (Neputință și speranță) Neputința se datorează păcatului lăuntric, înșelându-ne singuri ori ne lăsăm ispitiți de șerpi, iscoade ale păcatului. În atare situație se impune cumpănire și dreaptă judecată. Dacă nu reușim singuri, este

musai să cerem ajutor, să avem în preajma noastră o mână puternică întru toate cele bune și de folos care să ne sprijine să lepădăm sau să înfruntăm răul pentru a merge pe calea cea dreaptă „Dămi mâna/ lumină/ și umbră/ sămi acopăr ochii./ Cu degetele flăcărilor/ să dau foc pădurii/ din preajma clopotelor./ Să ardă!/Să ardă lemnul uscat/ din suflet,/ păcat conceput/ în lăuntrul haotic./ Dă– mi mâna/ lumină și umbră/ saprind lumânări/ în punctele cardinale,/ ale eu-lui meu/ cândva răvășit/ de amăgire.” (Dă-mi mâna) Și iubirea și amăgirea, și toate cele se manifestă cu întreruperi, sunt trecătoare: „Țiam sărutat/ privirea,/ în taină,/ în treacăt./ Din crisparea/ clipei,/ am smuls/ nemărginirea./ Și în aceeași clipă,/ tăcuți/ neam depărtat…/ ca doi străini/ necunoscuți!”. (În treacăt) Poeta insistă asupra amăgirii pentru că aceasta se manifestă în orice clipă a timpului fugar: „O rază deo secundă/ râden pustiul imens/ și clăi de idei se trezezc/ mărginite de ieri,/ de mâine, deacum,/ În liniște, târziu/ cad păsări din vagul înalt…/ Departe-i de mine, acel mâine/ care de ieri…/ demult… s-a topit.” (Amăgire)

Recunoaște că uneori, omul este „nimic”, n-are nicio importanță, nicio relevanță, este pradă ușoară și poate fi răpus de cele mai mici intemperii: „Sunt nevăzută,/ fără culoare,/ uneori, insipidă./ Și mai ales/ sunt singură devreme,/ Sunt un micrOM,/ unitate de măsură/ în facerea lumii/ învălmășită de vremuri/ și timp./ Sunt nevăzută,/ fără culoare/ și uneori, insipidă.” (Transparență) Acest lucru se întâmplă pentru că, în opinia poetei, viața e doar vânt: „Împătimită de cer/ și de cuvânt…/ mai scriu, să țineți minte/ doar atît: că viața/ e doar… vânt!” (Viața e vânt) Cu toate acestea, Dorina, asemenea nouă tuturor este și învingătoare, eroină atunci când trudește pe tărâmul binecuvântat al vieții, găsind pârghiile potrivite pentru a se depărta de păcat și de lucrul cel rău: „Încep să prind/ în mine rădăcini/ și caut trudind/ prin cerul de albastru,/ să întâlnesc minuni./ E greu./ Dar mă agăț de ancore/ târziu,/ ca o liană și mă-mpletesc/ cu viața, ieșind anevoios/ dintre genuni./ Și tai din mine ramul/ cu frunzele uscate/ lăsând lăstar cu muguri/ sămi împodobească/ cerul plin dealbastru…/ Și liniștea adoarme,/ pe patul cald al lunii,/ pe perna,/ cu flori de albastru.” (Rădăcini în cer) Prin liberul arbitru, putem alege și putem fi ceea ce ne dorim, putem trăi în lumină și pace doar păstrându-ne credința în Dumnezeu. Căutând și simțind intervenția divină, omul devine fericit.

Uneori singurătatea ne dă târcoale, izolându-ne de lume într-o carapace de gânduri, stăpânindu-ne propriile amintiri. Poeta analizează cu migală și conștientizează ceea ce se întâmplă cu ea, timpul de ieri s-a cuibărit în prezentul trăirii ținând-o ostatic, timp în care dorința de libertate devine și mai stringentă, mai vie: „Amintirile/ se joacă dea rândul/ printre zăbrele de ani./ Sunt singură/ și încuiată printre rânduri/ necitite,/ într-o carte,/ ce-ai scris-o cândva/ pentru mine./ De-atunci, au trecut/ timpuri/ și astăzi, nu-i nimeni,/ nu-i nimeni pe- aproape,/ să-mi dea libertatea-n lumină/ să plec din închisoarea/ de gânduri.” (Închisă în timp) Existența trăită prin constrângere îi sporește dorința și dorul de libertare, aceasta devenind adevărată ispită, însă de data aceasta este vorba de o

ispită măgulitorare, asemenea unei flori nobile (crinul, poate chiar unul imperial!), înmiresmate, atrăgătoare și cuceritoare: „Majunge câteodată/ dorul,/ de tot ce nici/ nu mi-am dorit./ Și știu căi doar/ ispita înflorită/ cu miros alb/ și cald de crin./ De unde vine-atâta dor, când ochii mei/ au adormit?/ E taină mare/ și ispita asta!/ Das fericită,/ fiindcă mam trezit!” (Ispita) Are și o explicație a ceea ce se întâmplă – adormise și dorul a trezit-o la fericire. Merge mai departe, cugetând asupra dorului: „Mămbăt cu dor,/ dorit/ la ceas târziu de clopot…/ Și ochii mi-i acopăr/ de fior,/ când inima, nesocotit/ de jucăușă,/ s-a încuiat cu lacătul / de dor,/ să nu pășească nimeni/ pragul de la ușă!” și reușește să deschidă acest „Lacăt de dor” pentru a se trezi în „Dimineața cu dor”, când: „…Și picurau lacrimi de sânge/ pe câmpul nins și-ntroienit/ cu flori de liliac și maci/ când bezna, de stele strivită,/ sapă adânc săși facă rădăcină/ în ceasul orelor ce ruginesc,/ când taci.” Descoperă că atunci când rădăcinile-i sunt puternice, încet, încet apare și: „O scânteie/ mi-a aprins/ lumina în suflet./ Și ochii, din vis/ mi-au trezit privirea/ care-și făcuse cărare/ spre zâmbetul tău./ Apoi/ scânteia/ mi-a smuls cuvântul/ ce-mi stătuse în umbră/ închis/ și rostirea se aprinse/ cu tot/ ce în mine fusese/ adormit./ A fost vis?/ M-am trezit?/ Spre cer mă înalț/ cu privirea/ și tângui iertare/ pentru tot ceam greșit.” (Scânteia) Poeta ne recomandă să fim mereu în stare de veghe și trezvie, cu atenție sporită la tot ceea ce facem și la tot ceea ce se întâmplă pentru a avea un comportament adecvat locului și timpului, dar mai ales plăcut Domnului. Și chiar dacă uneori mai greșim, poeta ne spune că vine și o vreme de „Trezire”: „Mă întorceam/ din legea firii,/ cu dragostea frântă/ de dor./ Îmi uitasem/ și zâmbetul/ pe oglinda lacului,/ undeși făcea loc/ o stea căzută,/ plictisită/ deatâta înalt.” Și astfel, zburăm asemenea pescărușului, fie el și eșuat pentru că nu contează rezultatul, ci zborul în sine, exercițiul prin care putem învăța o lecție: „Demult, teașteptam,/ rătăcind pe undeva/ între cer și pământ./ În mine e o mare/ de liniști./ Cânt/ și m-amestec cu zborul/ statornic/ al unui pescăruș/ eșuat.” (Revenire) Așadar, calea adevărată este să ne lăsăm în voia Domnului și să trăim în iubire, instanță majoră a planului divin. „Să fiu mereu/ un dor de anotimp,/ să fiu răspuns la orice întrebare/ să fiu blestem, ca-n rău/ să nu cuprind/ cea mai fierbintembrățișare./ Să fiu orice sub soare/ prin care să mă înalț/ și nu, să fiu un rest de mine,/ să umplu goluri sufletești/ și uneori singurătăți…/ Eu vreau/ pentruntuneric,/ să strălucesc mai tare.” (Să fiu)

Timpul își urmează cursul, ajungem în toamna vieții, și asemenea frunzei care-și pierde treptat verdele primăvăratic al sevei hrănitoare și se desprinde de ramura susținătoare și omul în: „În cântecul toamnei,/ amurgu-ntunecat, sângeriu/ a făcut ca frunza să tacă./ Resemnată,/ fără nicio adiere de vânt/ s-a desprins și sa rupt/ ca din mine…/ Șiamândouă am plîns/ și am curs/ pe sub ploi adunate de vânt,/ pe sub nori fără soare./ Sub ninsori, amândouă/ ne vom preface… pământ.” (Metamorfoză)

Timpul profan este finit. Oamenii, doar niște frunze sunt supuși unei metamorfoze prestabilite de timpul sacru, de providență. Dacă viața este un

zbucium continuu, poeta ne recomandă să căutăm în noi și dincolo de noi, în lumea de lângă noi și din depărtare; această căutare trebuie făcută din iubire, în iubire și pentru iubire pentru că nimic nu reușim fără iubire. Pe lângă iubirea familiei, a semenilor, pentru autoare: „Viața– Sclav/ mereu mi-a zdruncinat,/ sufletul, cristal curat/ și-n pulbere l-a transformat./ Viața – Împărat/ la loc l-a alcătuit/ din cioburi de liniște/ de granit./ Și totuși. EU,/ liniștea o caut/ și-o găsesc mereu/ șin bine, șin rău…/ Însă liniștea mea,/ am găsit-o/ la DUMNEZEU!” (Marea iubire) Și descoperind pe o anumită treaptă a vieții, Iubirea Infinită, i s-a revelat și forma de a I se adresa, de a O invoca, de a-I mulțumi și de a O slăvi: „Doamne,/ te rog să-mi vindeci/ sufletul,/ de boala mărginirii./ Copilul meu, din revărsarea/ firii,/ săl vindeci de păcat./ Și te mai rog,/ de teamă/ să mă vindeci, / când Ușa/ se va deschide/ spre Înalt!” (Rugăciune) Este și un mod de pregătire pentru a trece pragul timpului profanspre timpul sacru, spre eternitate cu nădejdea învierii.

Timpul, în viziunea Dorinei Carp Nenici are chip de: Neputință și speranță, Frate, Amăgire, Lacrimă, Joc, Nostalgie, Cuvinte tăcute, Veghe, Durerea tăcerii, Dor, Amprentă, Ispită, Scânteia, Trezire, Iubire amăgitoare, Revenire, Trădare, Melancolie, Bumerang, Secret, Stea cu noroc, Liniștea serii, Furie albă, Amurg, Înserare, Meditație, Furtună, Fulger, Vis, Ger, Lacrima Domnului, Marea iubire, Rugăciune, Mărturisire, Rugăminte, Doamne… Toate acestea sunt secvențe ale timpului profan, cu lumini și umbre, sub un cer cenușiu ori senin, urcând pe Cale spre Seninul Celest.

Sonul poeziilor din „Cu timpul de mână” se modulează după starea de spirit a autoarei, nu întâlnim nicio urmă de fantazare, ci doar „gânduri, emoții și sentimente”, după mărturisirea Dorinei; trările sale sunt simple adevăruri. Prin acest volum, se prefigurează un poet în înțelesul deplin și adânc al cuvântului, a cărui simțire este încărcată de lumini și umbre. Sentimentul poetic are o discreție și un farmec bine definit. Își pune mereu întrebări, vede primejdii, are presimțiri, simte „durerea tăcerii”, o bântuie necunoscutul cu „imagini cenușii” ale cuvintelor. Acceptarea nopții și durerii, a pierderii și scăderii este dovadă de înțelegere profundă, de înțelepciune. Dar nu rămâne imuabilă într-o stare, într-un tipar (timpul curge), astfel la un moment în viața sa se ivesc speranțe, țâșnesc nădejdi, se profilează lumina și seninul, se înfăptuiesc proiecte și se împlinesc vise.

Caruselul liric al Dorinei Carp Nenici ne antrenează cu eleganță și bunăvoire în jocul „Cu timpul de mână”, lăsându-și propria amprentă în sufletul cititorilor. O amprentă bine conturată, durabilă care te invită, cititorule să revii și să-i tot citești poemele, adevărată simfonie „o zbatere a gândului pur, eliberat pe cerul acestor pagini” ale cărții, care impresionează prin simplitatea și limpezimea stilului și prin claritatea mesajului.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s